[label shape=”” type=””] Vitalie Sprînceană [/label]

Campania electorală pentru alegerile prezidenţiale care a început încă în primăvară a intrat acum în faza oficială: constituirea grupurilor de iniţiativă pentru înregistrarea candidaţilor, colectarea semnăturilor, întîlnirile cu alegătorii, războaie de declaraţii, cursă de pupat icoane şi moaşte la Căpriana, concursul “cine face o poză mai reușită cu alegătorii obișnuiți“ (fermieri, învățători  etc.).

Un trend inedit în această campanie este pretenția (pe care personal o consider falsă!) de exterioritate în raport cu sistemul politic pe care o afișează unii concurenți electorali.

Partidul Comuniștilor, cel mai vechi dintre partidele aflate acum la guvernare, a declarat, de exemplu, că boicotează alegerile prezidențiale din 30 octombrie pe motiv că statul ar fi capturat, iar decizia Curții Constituționale din martie a.c. privind revenirea la alegerea președintelui în mod direct de către popor ar fi o lovitură de stat.

Partidul Liberal Reformator (PLR) al lui Ion Hadîrcă a adoptat o poziție de expectativă – gen: așteptăm cine iese învingător în lupta din tabăra dreptei și îl susținem pe ală/aia – dar n-a scăpat să spună că e un partid anti-sistem și anti-oligarhic. Adică ceva față de care PLR s-ar afla într-un raport de ”pe dinafară”.

Un al treilea exemplu este Maia Sandu, lidera Partidului Acțiune și Solidaritate (PAS). Aceasta scria, într-o polemică cu fostul prim-minitru Ion Sturza, mult-citată pe facebook, în care i se adresa la un moment dat cu ”voi, clasa politică”… Adică tot dintr-o poziție de exterioritate faţă de sistemul politic…

Situația e destul de bizară: partide și lideri politici care au făcut parte, la un moment sau altul, din arcul guvernării, se declară acum anti-sistem și în opoziție cu sistemul politic ”anti-democratic” și ”anti-oligarhic”. E o moștenire pe care nimeni nu vrea să și-o asume.

Scriam anterior că sistemul acesta politic nu a fost în nici un caz ”lucrarea exclusivă” a lui Vlad Plahotniuc ci a fost construit cu mult entuziasm de alți politicieni.

Despre Republica Vlad Plahotniuc.

Republica Plahotniuc e capătul logic al evoluției Republicii Snegur/Lucinschi.

Petru Lucinschi a contribuit la crearea zonei off-shore Transnistria, la demontarea sindicatelor, atît cele industriale cît și cele studențesti. Capac la toate a participat și la furtul miliardului, conform raportului Kroll (că așa face un președinte – își fură poporul!).

Voronin a demolat presa (cea locală, cea publică), și-a aservit Biserica (pe care a transformat-o în cîntăreață a regimului politic) și a creat tradiția oligarhilor de curte (care ulterior l-au cumparat cu tot cu partid și l-au făcut pe el, la rîndu-i, parte din curte).

Președintele Ghimpu a împotmolit discuția publică în geopolitică și identitate, dar tot el e cel care a introdus principiul loialității de partid pînă și în wc-ul de la clubul sătesc. Amintim și inovația așilor din mînecă – modalități de a fenta legea și constituția (ajutați fiind și de o Curte Constituțională ”flexibilă”) și a le transforma pe ultimele în anexe ale partidului.

Premierul Filat a dorit să inventeze guvernarea prin telefon și cu datul capului de asfalt și cu ”raslablenie” pentru cei docili. A făcut-o. A mai creat și moda aderării benevol-forțate a rectorilor universităților la diverse partide (în primul rînd al său), pentru a băga controlul de partid și în auditorii. N-a ţinut mult această loialitate, mai exact pînă la căderea boss-ului în dizgraţie. Modelul, însă, rămîne. De folosit, ulterior, de Învingător.

Împreună cu Ghimpu și Lupu au născocit sistemul în care un acord la sediul PD – Acordul privind Alianța – era mai puternic decît orice lege a statului.

Președintele Timofti a inventat un nou mod de a fi al instituției prezidentiale – cel de inutilitate permanentă.

Cu exceptia lui Timofti, fiecare dintre cei care au demontat ori slăbit cu insistență anumite instituții publice și ale societății civile a crezut că le distruge pentru a-și asigura o dominație mai ușoară.

N-a fost să fie – involuntar fiecare a contribuit pentru deplasarea centrului de putere în stat către zone mai obscure. Spre zona obscură a lui Vlad Plahotniuc (care reprezintă atît un nume cît și un principiu de guvernare).

Plahotniuc e beneficiarul unui sistem pe care l-au construit altii crezînd că e pentru ei.

Într-o istorie alternativă, Plahotniuc (dar și Șor, Filat sau Platon) nu erau posibili dacă se găseau la loc, în stare bună și viguroase sindicatele, biserica, presa, intelectualii, univeristățile.

Despre necesitatea unei Mea Culpa.

Pretenția de exterioritate poate fi înțeleasă în două sensuri.

Pe de o parte, ca o încercare de a sugera că actualul sistem politic este unul nedemocratic, captiv și că alternativa acestuia ar fi un sistem politic nou, zidid pe alte practici, alte credințe, alte valori și alte comportamente.

Pe de altă parte, ca o evitare de asumare a responsabilității: noi stăm deoparte, nu ne privește, nu avem nici o vină pentru ceea ce se întîmplă.

Probabil ar fi prea mult să îi cerem Maiei Sandu să răspundă pentru deriva oligarhică a sistemului politic (la urma urmei a fost doar un ministru al educației și un candidat eșuat la funcția de premier).

Însă cînd Ion Hadîrcă și PLR, parte din angrenajul puterii între 2012-2014, bucata ruptă dintr-un alt partid ca să susțină ambițiile unui oligarh, se poziționează ca fiind exteriori sistemului politic (la contribuția căruia au contribuit cu mult spor și entuziasm – continuînd aceleași practici de numiri în funcție pe criterii de partid pînă și la ocolul silvic, chestia asta pare cam ridicolă.

Cu atît mai ridicolă pare pretenția de exterioritate afișată de Vladimir Voronin și PCRM – comuniștii au avut toată șansa să consolideze statul și să îl pună pe o cale democratică, iar Voronin, pe de altă parte, e cel care a creat valeții și prinții din care au ieșit oligarhii…

Politica nu e, în imaginarul public local, o chestie morală (e un fel de prostituție, zice Ion Sturza în polemică cu Maia Sandu, probabil pentru a face ca istoriile cu off-shore-uri să pară ceva mai morale decît sunt), iar politicienii moldoveni se inspiră, în luptele lor,  dintr-un Machiavelli prost înțeles din care au reținut doar cinismul și lipsa de scrupule (uitînd cealaltă parte a argumentării lui Machiavelli – scopul politic urmărit de aceste mijloace).

Și e necesară o Mea Culpa, o destăinurie modestă și sinceră, dublată de o asumare a responsabilității pentru sistemul creat. Pentru o rezidire morală a politicii moldovenești. Rezistența anti-oligarhică nu poate fi construită pe o imagine falsă a realității și a istoriei acestei realități. Cu atît mai mult nu poate fi construită pe aruncarea vinei pe celălalt.