[label shape=”” type=””] Vasile Ernu [/label]

I. Scriam acum câteva săptămâni că în Republica Moldova te fascinează, dar mai ales te îngrijorează, interesul crescut faţă de cei morţi în raport cu cei vii. Arătam că acolo până şi alegerile preşedintelui şi Parlamentului se fac de cei morţi: o ţară cu o populaţie de 2,9 milioane de locuitori are 3,226 de milioane de alegători. 

Recent, un ministru important al guvernului “proeuropean” condus de oligarhul Plahotniuc, Corina Fusu (ministru al Educației), posta pe o reţea de socializare o fotografie cu un comentariu. Trecând peste faptul că avea cinci greşeli gramaticale în acea postare de trei rânduri, ceea ce nu face onoare unui ministru al Educaţiei, dumneaei susţinea ceva halucinant din punctul meu de vedere. Să explic. În faţa Gării feroviare din Chişinău exită o piaţetă cu spaţiu deschis şi de ani buni de zile în weekend aici avem un soi de piaţă improvizată de vechituri. E un soi de bazar şi talcioc. Doar că cei care vând nu sunt comercianţii obişnuiţi, ci în mare parte oameni foarte nevoiaşi, bătrâni care-şi vând ce mai au prin casă ca ultimă sursă de supravieţuire. Asta e baza celor care vin aici. Tot aici a fost ridicat acum câţiva ani Monumentul în memoria victimelor deportărilor staliniste. Doamna Fusu posta o fotografie în care se vedea foarte clar acest monument, iar bătrânii cu vechiturile lor aşezaţi direct pe caldarâm în jurul monumentului fac negoţul sărăciei. Dumneaei susţinea că această imagine e o profanare adusă memoriei victimelor şi pentru a avea o „capitală civilizată” ar trebui să facem curăţenie şi să-i mutăm pe aceşti cetăţeni de acolo. Şi continuă să se lupte cu duşmanii ei politici care, culmea, nu se află nici la putere, nici la primărie, unde se află tot oamenii de pe statul de plată al oligarhului nr. 1.

Asta era ideea. Iarăşi vedem un interes crescut faţă de „victimele trecutului” şi o ignoranţă crasă faţă de „victimele vii”, reale, de lângă noi, faţă de care avem o responsabilitate imensă, mai ales dacă eşti om politic. E bine că avem un astfel de monument, e bine să ne comemorăm victimele, însă a folosi victimele trecutului în bătăliile simbolice şi mai ales împotriva propriilor cetăţeni încă în viaţă mi se pare un mare cinism şi o ipocrizie fără margini. Această fotografie în care avem imaginea victimelor trecutului decedate în mod tragic şi victimele unui stat eşuat cu o populaţie la limita de jos a sărăciei, migraţiei şi mortalităţii mi se pare imaginea perfectă a tragediei basarabene actuale.

Haideţi să privim puţin nişte date:

  • Republica Moldova este țara a cărei populație descrește cel mai rapid din lume. Cel puțin așa afirmă BBC în aplicația instalată pe site, menită să calculeze al câtelea om din istoria lumii ai fost când te-ai născut. Calculele se bazează pe datele prezentate de Organizaţia Naţiunilor Unite.

  • În Republica Moldova mai mulți oameni mor decât se nasc. Potrivit BBC, numărul populației din țara noastră scade cu 106 persoane pe zi. În fiecare oră se nasc 5 oameni, 6 mor și 4 pleacă din țară. Totodată, speranța de viață este de 68,2 ani (72,1 pentru femei și 64,4 pentru bărbați).

  • În ultimii 16 ani ponderea copiilor a scăzut de la 23,8 la 16 la sută din totalul populației. (sursa)

  • Din totalul de 2,9 milioane, cât este estimată populaţia ţării, 520.000 de cetățeni moldoveni locuiesc și muncesc în afara țării. Dintre aceștia, 411 mii sunt plecați pe termen lung şi aproximativ 109 mii persoane sunt migranți sezonieri. Aproximativ 35 de procente din gospodăriile casnice din Republica Moldova au cel puțin un membru al familiei sau o rudă foarte apropiată.(sursa)

  • Aproximativ 25% din populaţia ţării trăieşte sub pragul absolut de sărăcie, restul doar în sărăcie.

  • Statisticile presupun că dacă nu se vor regla procesele actuale de dezvoltare a  ţării, atunci peste 20-30 ani în R. Moldova vor rămâne doar circa 20 procente din populaţie. Migraţia în masă îşi spune cuvântul. Majoritatea persoanelor apte de muncă, în special tineretul (80%), au dorinţa de a emigra. (sursa)

 Putem să continuăm cu cifre mult mai îngrijorătoare despre corupţie, distrugerea infrastructurii, creşterea catastrofală a sărăciei şi inegalităţii, mortalităţii şi speranţei de viaţă etc. Şi e foarte clar că marile probleme ale Moldovei nu sunt legate de „identitate”, „monumente”, „panglici”, „limbă”, „geopolitică” şi alte bătălii simbolice. Marile probleme ale populaţiei sunt legate de locurile de muncă şi sărăcia care i-a adus în pragul colapsului. După 25 de ani de la independenţă, Republica Moldova este în pragul dizolvării.

II. Se fac anul acesta 25 de ani de la independenţa Republicii Moldova. Rezultatele nu arată deloc îmbucurător. Lucrez la câteva proiecte legate de analiza acestor 25 de ani şi am tot mai puţine motive de bucurie. Zilele acestea mă aflu în sudul Basarabiei. Discut aici cu nişte agricultori. Oamenii sunt disperaţi. De peste 30 de ani fac agricultură serioasă, în grupuri mici, familii. Cresc legume. Sunt specialişti în asta. Vând în oraşele din Basarabia. Din asta reuşesc şi îşi ţin familiile ceva peste nivelul mediu. Au gospodării bune, maşini, copii pe la şcoli. Dar nu au o viaţă uşoară. Preţul? Cel puţin 9 luni pe an muncesc nonstop. După calculul meu, în jur de minimum 12 ore/zi. O muncă deloc uşoară, mai ales în sere, la călduri infernale. Nu au asigurări, nu cred în stat, nu vor avea pensie. Muncesc şi strâng puţinii bani. Sunt oameni în afara statului.

În ultimii ani îmi spun că situaţia devine tot mai grea din cauza importurilor masive. Grosul câştigurilor lor ţinea de faptul că ieşeau pe piaţă cu legume mult înaintea celor sezoniere. Cu ajutorul serelor scoteau legume ceva mai devreme. În ultimii ani însă, piaţa a început să fie invadată de legume de import. De o calitate mult mai proastă, dar şi ceva mai ieftine. Asta a început să-i distrugă. Acum aruncau toată pruducţia de varză pentru că nu o mai puteau vinde. Investiţiile din acest an nu vor fi scoase. Toată munca a fost în zadar. Speră să vândă roşiile. Dacă şi cu roşiile va fi la fel, şi au toate şansele ca povestea să se repete, vor pleca şi ei în cele patru zări. Ultimii godpodari se pregătesc să plece. Unde? Nici ei nu ştiu.

Un economist îmi scrie despre un subiect extrem de serios. „La 10 salariați din economia reală, avem 7 bugetari și 15 pensio-nari!!! Avem peste 350 de mii de lucrători, care nu procură nici polițe de asigurare medicală, nici nu plătesc contribuții în bugetul Asigurărilor Sociale”. De unde, cu ce?, îl întreb eu.

Mă întâlnesc cu Alexei Tulbure, fostul ambasador al RM la ONU, şi-l întreb, iar el încearcă să-mi explice: “Dacă ar fi să analizăm această tranziţie complicată, devenită tot mai anevoioasă şi lipsită de speranţă, care crezi că sunt principalele probleme ale ei? De ce nicidecum nu ne reușește să edificăm un stat funcţional măcar cu puțină speranță de prosperitate? Ce se întâmplă, de fapt, cu noi?”.

Pentru o funcționalitate normală a statului e absolut indispensabilă realizarea unor condiții fundamentale. Aceste condiții ar fi diferite, ajustându-se situațiilor concrete. Dar, în general, e nevoie de teritoriu, populație și un program comun pentru viitor. Noi avem primele două condiții, dar nu o avem pe a treia, care este una determinantă. Ne-am convins de faptul că e important nu atât teritoriul sau numărul populației (sunt țări cu teritorii și cu un număr al populației comparabile cu un centru raio-nal din Moldova), ci capacitatea oamenilor de a elabora o viziune comună asupra viitorului lor, un program comun pentru bunăstarea lor. Capacitatea de a-și asuma responsabilitatea pentru o bună gestionare a propriului stat.

Se pare că nu suntem pregătiți pentru a ne asuma o asemenea responsabilitate. În 1991 am obținut libertatea, dar nu am devenit liberi. Nu am stors din noi, cum scria Cehov, picătură cu picătură „complexul de rob”. De aceea nu ne-am putut aranja până acum viața în condiții de independență, ci continuăm să ne căutăm stăpânul pierdut.

În toți acești ani în Moldova nu a apărut o clasă politică de calitate, capabilă să unească societatea dispersată pe dife-rite subiecte sensibile, care ar fi putut mobiliza tot potențialul acestei societăți pentru solu-ționarea unor probleme cu adevărat importante pentru întreaga populație.

Nu s-a conturat acea clasă politică capabilă să-și asume res-ponsabilitatea pentru refor-me, care ar fi asigurat un alt fel de modernizare decât cea prin care a trecut Moldova după al Doilea Război Mondial. O mo-dernizare în condiții de libertate, de independență.

La noi nu s-au format instituții ale statului independente, care ar activa autonom. Și, odată ce ele nu există, atunci nu există nici lege și nici stat de drept. Am depus multe eforturi (la recomandarea FMI și a Băncii Mondiale) pentru asigurarea stabilității macroeconomice, dar poate trebuia să acordăm mai multă atenție instituțiilor statului și, în primul rând, justiției.

Societatea civilă este slabă, presa – angajată, justiția – controlată politic. Noi continuăm să ne ,,iubim” conducătorii. La noi nu s-a produs o desacralizare a Puterii, așa cum s-a-ntâmplat în țările apusene, iar acest lucru face imposibilă crearea unui mecanism eficient de control civic asupra celor sus-puși. Puterea este răul necesar, dar corupe, tentează prin oportunități.

Ea, de aceea, trebuie să fie controlată și limitată prin legislație și instituții etc. Nouă nu ne reușește acest lucru, de aceea puterea care acționează incontrolabil a degradat până la limitele inadmisibilului.

Rămânem sub presiunea trecutului nostru fanariot, a cărui caracteristică fundamentală este corupția. Corupția pan-demică. Și noi, în loc să depășim această moștenire toxică, o reproducem an de an, de la un deceniu la altul. În toți acești ani în Repu-blica Moldova nu a apărut nici un proiect politic cu adevărat…

Pentru o funcționalitate normală a statului e absolut indispensabilă realizarea unor condiții fundamentale. Aceste condiții ar fi diferite, ajustându-se situațiilor concrete. Dar, în general, e nevoie de teritoriu, populație și un program comun pentru viitor. Noi avem primele două condiții, dar nu o avem pe a treia, care este una determinantă“.

III. Am revenit aceste zile din Republica Moldova. Aşa cum vă spuneam săptămâna trecută am mers să văd câteva sate din sudul Basarabiei. Da, marea parte a agricultorilor de aici nu-şi mai pot recupera investiţiile făcute. Şi aici nu vorbim de preţul muncii şi energiei consumate şi neplătite. Practic, nici jumătate din investiiţile făcute nu mai pot fi recuperate. De ce? Invazia mărfurilor foarte ieftine dinspre Ucraina, Turcia şi UE (în cazul dat- legumele). Ce înseamnă asta pentru un mic agricultor din satele Moldovei? Dezastru. Dacă nici celelalte produse pe care le creşte el nu vor reuşi să acopere investiţiile în următoarele luni însemnă că aceşti ultimi piloni ai brumei de bunăstare din satele de aici vor dispărea. Nu doar că vor avea nişte ani negri, pe minus, ci pur şi simplu aceşti oameni vor pleca la muncă în străinătate.

Practic, marea parte a satelor din Basarabia, ca şi a celor din România, în acest moment, sunt de fapt spaţii ale sărăciei şi subzistenţei. Ba mai mult, produc un anumit tip de regres social şi economic. Nu e neapărat din vina lor, ci din cauza acestui context social şi economic la nivel local şi global şi, mai ales, din lipsa unui proiect politic, economic şi social care să-i vizeze şi pe ei. Marea problemă în Republica Moldova, ca şi în România de altfel, este acest spaţiu rural. Ce facem cu zona rurală care a devenit un spaţiu al reproducerii sărăciei şi a subdezvoltării? Da, noi nu suntem ţări agricole, ci ţări rurale, ceea ce e o mare diferenţă.

Unul din procesele foarte importante care are loc în această epocă „postcomunistă” în R.M. este dez-urbanizarea.

Dezurbanizarea. Unul din factorii centrali ai modernizării a fost urbanizarea. Acest proces a fost urrnărit până şi în perioada sovietică, care încerca să transforme satul moldovenesc în “sat de tip orăşenesc”, cu o mulţime de elemente moderne de la tehnologie, la infrastructură şi servicii deloc specifice satului vechi (irigaţie, canalizaţie, spitale, grădiniţe, şcoli etc). În ultimii 25de ani, vedem însă un regres semnificativ. Practic, avem o creştere a spaţiului rural cu aproape 10%. Astăzi, există o populaţie rurală de peste 62%.

În mod normal, ar trebui să fie  o ţară agrară. În realitate, avem o ţară, cum bine observă Victor Ciobanu, doar rurală.

Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că agricultura nu este un domeniu care să aducă profit, să susţină viaţa celor care trăiesc în spaţiul rural, ci maxim ce pot face aceşti oameni e să subziste. Din păcate, la presiunea imensă a pieţelor externe, nici acest lucru nu se mai poate realiza, satul devenind un garant al sărăciei şi subdezvoltării. Aş nuanţa câteva puncte.

Infrastructura şi administraţia. Avem în acest moment un număr imens de sate cu o infrastructură în continuă degradare şi o administraţie prea aglomerată. Acestea devin mult prea scumpe. “Din moment ce dorim să salvăm toate cele 1600 de sate, nu vom salva nici jumătate din ele. Oricât de dureros ar fi, trebuie să conştientizăm că pe toate nu le mai poţi duce în secolul 21, e prea scump, enorm de scump. De aceea, trebuie să ne focalizăm pe dezvoltarea anumitor centre urbane şi în jurul lor nişte zone rurale, dar redimensionate.”  (sursa) Acest tip de sărăcie este prea scumpă.

Structura veniturilor. Deci, avem în acest moment 3 din 5 locuitori ai RM care trăiesc la țară. Structura veniturilor este aşa (via Victor Ciobanu)

  • 31% – activitate salariată
  • 20% – activitate agricolă individuală
  • 21% – prestații sociale
  • 20% – transferuri din afara țării
  • Din cheltuieli – 80% se duc pe produse alimentare, locuință, îmbrăcăminte și sănătate.
  • 0,7% – pentru învățământ…

Nu cred că cifrele s-au schimbat esențial între timp. Doar că numărul salariaților a scăzut sub 50.000. În aceste condiții, nu putem vorbi de producere agricolă. Țăranii își dau terenurile în arendă liderilor, care-s noua burghezie, și primesc la sfârșit de an produse în natură. Un fel de neo-feudalism. Majoritatea celor salariați sunt bugetari. Și atunci evident că nu suntem țară agrară. Suntem una rurală.

Aş mai adăuga aici faptul că 30% din populaţia aptă de muncă este plecată peste hotare. E bună comparaţia lui Ghenadie Ivașcenco pentru a înţelege tragedia situaţiei: „Moldova de astăzi, la 25 de ani de la proclamarea independenţei, arată ca o naţiune care trebuie refăcută după un război pe care l-a pierdut. Pentru că avem economia ruinată, avem undeva pe la 30% din populaţia aptă de muncă plecată. A propos, Germania, după Al Doilea Război Mondial, avea pierderi de 11% din populaţia activă, noi avem 30%. Şi suntem o naţiune cu moralul la pământ.” (sursa)

Structura socială conform veniturilor. Structura populației conform veniturilor e una dezastruoasă. Am publicat un studiu la această temă. Avem 1% oameni bogați, de la 3% până la 7% – clasa de mijloc, și restul  săraci.  Despre ce democraţie şi dezvoltare putem vorbi aici? Independenţă?

„De fapt, noi nici nu vorbim de o criză, noi vorbim de o depresiune, depresiune economică şi socială. Şi dacă să fac o comparaţie, spre exemplu, americanii spun că cea mai mare criză din toate timpurile este marea depresiune din anii 1929-1933, care a durat patru ani şi a adus o prăbuşire a PIB de 35%. La noi această monstruoasă depresiune durează 25 de ani şi a adus o prăbuşire a PIB cu 65%.” (sursa).

Acest text reprezintă o compilație de comentarii ale lui Vasile Ernu care au apărut pe blogurile ziarului România Liberă. Sursele textului: 123