ARTICOLE.
Charlie Hebdo. Atacul de miercuri asupra redacției revistei satirice franceze Charlie Hebdo, soldat cu 12 morți și cîteva zile de suspans, la capătul cărora atacatorii au fost uciși, este evenimentul săptămînii.
A fost greu să selectăm 1-2 articole de reflecție asupra crimei (pentru că articole de emoție au fost foarte multe). Am mers pe mîna celor de la CounterFire care au adunat 12 articole ce au abordat cazul din diferite unghiuri. 

Vom mai adăua cîteva articole semnificative, care lipsesc în această listă:

„Despre rîs şi democraţie în istoria europeană, de Simon Schama, în Financial Times: „Satire became the oxygen of politics, ventilating healthy howls of derision in coffee houses and taverns where caricatures circulated every day and every week. James Gillray, the greatest of all the caricaturists, was in such demand that Hannah Humphrey, his publisher, would rent out entire albums of his choicest items for a night’s or a weekend’s entertainment. Good fun was to be had by all perusing images: a grossly bloated Prince of Wales recovering from a night’s dissipation; William Pitt, prime minister, as a toadstool growing out of a dunghill; or a cartoon of Queen Charlotte, pendulous breasts nakedly exposed, holding at bay the prime minister and the Lord Chancellor.”

Un punct de vedere critic echilibrat la adresa satirei practicate de Charlie Hebdo, din perspectiva echilibrului între umor şi respect faţă de celălalt, de David Brooks în New York Times: „The first thing to say, I suppose, is that whatever you might have put on your Facebook page yesterday, it is inaccurate for most of us to claim, Je Suis Charlie Hebdo, or I Am Charlie Hebdo. Most of us don’t actually engage in the sort of deliberately offensive humor that that newspaper specializes in.// We might have started out that way. When you are 13, it seems daring and provocative to “épater la bourgeoisie,” to stick a finger in the eye of authority, to ridicule other people’s religious beliefs.// But after a while that seems puerile. Most of us move toward more complicated views of reality and more forgiving views of others. (Ridicule becomes less fun as you become more aware of your own frequent ridiculousness.) Most of us do try to show a modicum of respect for people of different creeds and faiths. We do try to open conversations with listening rather than insult.”

Un articol în The Guadian, care arată, în baza unor date oferite de nişte sondaje recente, că societatea franceză este preocupată de identitatea ei, sub impactul unei imigraţii care aduce alte norme şi valori decît cele stabilite: „Since 2011, immigration is the fastest rising issue of concern among voters. It is also the issue voters least trust the country’s two main parties to handle effectively. // Seven out of ten voters believe that parts of the immigrant community have failed to integrate into France over the past 30 years. Half of these respondents think this applies to the majority of immigrants living in the country, and nearly all (85%) blame immigrants for not making the required effort needed to integrate.// Racism is widespread in France according to 75% (with more than one in ten even claiming that it is acceptable). Some 70% think it is wrong to serve food adhering to religious beliefs in school canteens, and 65% find immigration levels in the country to be out of control.// Looking at the Muslim community specifically, 63% of French voters in the Ipsos study said that Islam isn’t compatible with the values of French society. Looking at other religious beliefs, 24% said the same for Judaism and 9% for Catholicism. Almost three-quarters, 74%, said Muslims want to impose their values on others.”

Dan Alexe face, la Europa liberă, o trecere în revistă a conţinutului ultimului număr al revistei Charlie Hebdo, ieşit în 7 ianuarie, ziua masacrului:Pentru că majoritatea celor care critică atitudinea ziariștilor de la Charlie Herbdo nu au pus poate niciodată mâna pe un exemplar din revistă, iată o decriptare a ultimului număr, cel pe care ziariștii îl aveau în față în momentul în care au fost asasinați, în acea zi de miercuri, ziua reuniunii editoriale: e ziua in care Charlie Hebdo ajunge în chioșcuri si se decide linia editorială a numărului următor.

Pe alte teme:

Emmanuel-Pierre Guittet despre starea suspiciunii generalizate: ”That particular negative anthropological view of human beings where everyone is always a potential suspect is certainly reinforced by our reliance on automated forms of identification and verification and by the monitoring surveillance technologies we use nowadays. The more incidents of distrust one might witness through the lens of computing suspicion and patterns of deviance, the more it begets a generalised perception of natural human dishonesty. A general mistrust perhaps, such that even “regular” behaviour could come to be seen as too suspicious to be true. There is no limit to suspicion. Everything and everyone can logically be part of it. In this view, the realm of surveillance ought to extend to a class of putative suspects so large that, in order to monitor and pre-empt their possible future violations, it becomes necessary to survey and scrutinise everyone. The preventive logic of “far better to prevent terrorism before it happens than to investigate and prosecute after a tragedy” is largely shared. But excessive and forceful governmental reactions to real and alleged terrorist activity have very often resulted in the miscarriage of justice. From Northern Ireland to Guantanamo, we cannot ignore what happens when governments circumvent the fetters of criminal prosecutions and use military law to detain and deport individuals suspected of terrorist activities. In too many cases we have witnessed how presumption of innocence has been transformed into a presumption of guilt. (…) Generalised suspicion might be the ultimate destroyer of the social fabric as it thrives on betrayal and fosters mutual distrust and demoralisation. In effect, one might say that the possibility of being beyond suspicion has been forsaken.”

Sociologul Saskia Sassen publică, pe Open Democracy, fragmente (unu + unu) dintr-o nouă carte a sa despre economia globală: ” Economic growth has never been benign. But the escalations of the past three decades mark a new epoch in that they threaten a growing number of people and places throughout the world. Such growth still takes on distinctive formats and contents in the mix of diversely developed countries we refer to as the Global North, versus the mix of less or differently developed countries we refer to as the Global South. For instance, predatory elites have long been associated with poor countries that have rich natural resources, not with developed countries. Yet increasingly we see some of this capture at the top also in the latter, albeit typically in far more intermediated forms. We are seeing the making not so much of predatory elites but of predatory “formations,” a mix of elites and systemic capacities (with finance a key enabler) that push toward acute concentration. Concentration at the top is nothing new. What concerns me is the extreme forms it takes today in more and more domains across a good part of the world.”

În chiar primele zile ale anului a decedat sociologul și filozoful german Ulrich Beck, autorul conceptului ”societatea riscului”. Un fragment dintr-un articol al său despre viitorul Europei: ”Individuals should be able to feel that not all of the risks of the world, and especially not those of banks and states threatened with bankruptcy, are being dumped onto their shoulders. But that something exists that deserves the name “European Community”, because it takes the renewal of social security in these unsettled times as its programme and guarantees it. Then the auspicious concept ,“European Community” would stand not only for the experience of freedom and for the maximization of risk; not only for an epicurean Europe, but also for a social Europe!”.
Și un altul, un interviu despre securitate și supraveghere în lumea online: ”For example, let’s consider the risk of a global digital empire. Calling this an ‘empire’ might give some idea of what it involves, but on the other hand the concept of an empire doesn’t really fit the historical specifics of this kind of risk. This is because we’ve never had an empire – not the Roman Empire, nor any of the other empires – in which the lives of all of the individuals within that empire are entirely transparent and can be monitored. There has never been a situation like this in human history, where this level of surveillance can go beyond social and territorial units. It’s a fundamentally global issue because of the new possibilities of the digital age. This is a big danger. Part of the problem is that it is a risk to freedom: freedom of speech, and the right to privacy. We have many institutions at the national level which are trying to cope with this risk, however even in their functioning they are failing because they don’t have the resources or the means to confront this risk. Even national constitutional protections fail because while they might have worked with letters and other communications, they struggle to deal with digital communications. Another element is that we don’t feel as though our freedom is being violated. There is no physical coercion, and we even uphold an illusion that better technology can provide answers to the problem. Like other risks, it is completely decoupled from our self-perception. And this again is a big danger. We could find ourselves living in a global state of surveillance and we wouldn’t even recognise it until it was too late. Any new social contract designed to win over individuals to the European cause must answer the question: how can we reconceptualize the realistic utopia of social security so that it does not end, as it does at present, in one of two dead ends – either the defense of national welfare-state nostalgia, or the reforming zeal of neoliberal self-sacrifice? How can we square the circle of elevating European politics to the level of transnationality, while at the same time winning national elections?”

Joseph Stiglitz în Social Europe despre problemele zonei euro: ”Those who thought that the euro could not survive have been repeatedly proven wrong. But the critics have been right about one thing: unless the structure of the eurozone is reformed, and austerity reversed, Europe will not recover. The drama in Europe is far from over. One of the EU’s strengths is the vitality of its democracies. But the euro took away from citizens – especially in the crisis countries – any say over their economic destiny. Repeatedly, voters have thrown out incumbents, dissatisfied with the direction of the economy – only to have the new government continue on the same course dictated from Brussels, Frankfurt, and Berlin. But for how long can this continue? And how will voters react? Throughout Europe, we have seen the alarming growth of extreme nationalist parties, running counter to the Enlightenment values that have made Europe so successful. In some places, large separatist movements are rising. (…)  The left opposition Syriza party, which is committed to renegotiating the terms of Greece’s EU bailout, is ahead in opinion polls. If Syriza wins but does not take power, a principal reason will be fear of how the EU will respond. Fear is not the noblest of emotions, and it will not give rise to the kind of national consensus that Greece needs in order to move forward. The issue is not Greece. It is Europe. If Europe does not change its ways – if it does not reform the eurozone and repeal austerity – a popular backlash will become inevitable. Greece may stay the course this time. But this economic madness cannot continue forever. Democracy will not permit it. But how much more pain will Europe have to endure before reason is restored?”

În 2015 se împlinesc 800 ani de la adoptarea, de către regele englez John a documentului care avea să fie cunoscut sub numele Magna Carta, un act ce marchează începutul epocii ”drepturilor și libertăților omului”.
John Crace pe Eurozine: ”Ironically, though, it is Magna Carta’s weaknesses that guaranteed its survival. Over the centuries, Magna Carta has become the symbol of freedom rather than its guarantor as different generations have cherry-picked its clauses and interpreted them in their own way. While wars and poverty might have been the prime catalyst for the Peasant’s Revolt against King Richard II in 1381, it was Magna Carta to which the rebellion looked for its intellectual legitimacy. The Freemen were now seen to be free men; constitutional rights were no longer seen as residing in the few. The King and his court were outraged that the peasants had made such an elementary mistake as to mistake the implied capital F in Freemen for a small f and the leaders were executed for their illiteracy as much as their impudence.”

Antropologul Vintilă Mihăilescu ne ajută, în Dilema Veche, să navigăm prin lumea cadourilor: ”Ca de obicei în ultimii ani, în privat am alergat frenetic toată luna prin magazine după cadouri şi ne-am branşat la toatele ofertele pieţei, iar în public ne-am mai întrebat, retoric, unde s-au dus tradiţiile noastre de Crăciun, de ce s-a comercializat totul, ce fel de viaţă mai e şi asta în care piaţa ne dictează fericirea? Întrebarea onestă este însă, poate, alta: de ce sîntem fericiţi cu aceste sărbători aşa cum sînt ele acum? Ceea ce presupune însă şi o întrebare mai complicată: cum a ajuns Moş Crăciun ceea ce este în prezent? Lévi-Strauss şi minunatul său studiu din 1952 despre Supliciul lui Moş Crăciun, recent tradus şi la noi, ar putea să ne dea unele explicaţii. (…) Nu mai credem deci în Moş Crăciun? N-am crezut niciodată, dar „credinţa pe care o cultivăm la copiii noştri că jucăriile lor vin din lumea de dincolo aduce un alibi impulsului secret care ne incită, în realitate, să le oferim lumii de dincolo sub pretextul că le dăruim copiilor. Prin acest mijloc, darurile de Crăciun rămîn un sacrificiu veritabil adus bucuriei de a trăi, care constă în primul rînd în a nu muri.“ În mod paradoxal, Crăciunul îşi (re)găseşte mesajul profund creştin printr-o pervertire profană şi devine pe deplin o sărbătoare a naşterii şi a speranţei de viaţă fără (teama de) moarte. Şi „nu-i aşa că în adîncul nostru rămîne mereu trează dorinţa de a crede, oricît de puţin, într-o generozitate fără control, într-o bunătate fără gînduri ascunse; într-un interval în care sînt suspendate orice teamă, orice invidie şi orice amărăciune?“ Pînă spre Renaştere, libertas decembris era un timp al riturilor de răsturnare, al exceselor şi al deplinei comuniuni. În „luna cadourilor“, continuăm să iubim, fără să ştim, această libertas decembris.” 

Un interviu cu istoricul artei Boris Groys: ”Такая эсхатология, однако, требует совершенно особой интерпретации. Ведь, ожидая конца всякого феномена, мы также предполагаем, что на его место придет новый и, вероятно, более прекрасный, чем прежний.
– Именно. Классическая эсхатология исходит из того, что вся господствующая сегодня муть рассеется, истина откроется и уже пребудет вечно. Сегодня же перед нами эсхатология, которая не приводит к возникновению новой вечности. Она приводит лишь к новой временности, каждый раз все более новой. И это то, что можно назвать эпохой застоя. Потому что это постоянное обновление и изменение, оно представляет собой, если вы эту практику внимательно проанализируете, чрезвычайно стабильную систему. Все время что-то начинается и тут же кончается. Поэтому возникает двойная характеристика современности. С одной стороны, все постоянно меняется, с другой – не происходит ничего нового, поскольку никакие изменения не стабилизируются. Все меняется, но у нас нет ощущения перемен. Когда Барак Обама сказал «Change, We Can», моей первой реакцией былo: «Это вообще единственное, что вы можете». Изменяться – это единственное, что мы можем. Зато ничего другого уже не можем.”

 Vancouver Poetry House face o listă a celor mai bune 10 poezii/poeme publicate în 2014.

VIDEO & AUDIO.

Conferința  „Город как общее. Художественные практики приобщения„.
Fouad Makki  despre achizițiile masive de pămînturi pe care statele și companiile din lumea bogată le fac în Africa.
Alex Khasnabish despre imaginația radicală.

CĂRȚI.

William T. Cavanaugh, The Myth of Religious Violence. Secular Ideology and the Roots of Modern Conflict, Oxford University Press, 2009. ”Dincolo de optimismul autorului în privinţa posibilului impact pe care l-ar avea renunţarea la acest mit, avem de-a face cu o critică extrem de bine articulată şi documentată a unui mit de mare anvergură şi notorietate. Simplificări grosolane, de genul religie = iraţional, secular  = raţional, utilizate, din păcate nu doar de către unii jurnalişti şi diletanţi, ci chiar de către cercetători şi universitari cu pregătire solidă şi realizări importante, sunt destructurate într-un mod riguros. Trebuie remarcată, de altfel, şi contribuţia substanţială pe care o aduce în registrul istoriei conceptuale prin examinarea istoriei şi semnificaţiilor, atât de necesară, a unui concept de largă utilizare precum „religia”. Lucrarea constituie, după modesta noastră opinie, nu doar o critică viguroasă a unui mit de însemnătate majoră pentru modernitatea occidentală, ci şi un exemplu de măiestrie şi rigoare în mânuirea terminologiei şi bibliografiei. Considerăm că traducerea sa în limba română este mai mult decât binevenită.” (sursa)

O serie de comentarii în Huffingtonpost.fr la adresa ultimului roman, controversat, de Michel Houellebecq, Soumission, care exprimă într-o distopie acest malaise al naţiunii franceze, scindată între tradiţia republicană şi sfidările multiculturalismului, în creştere după Charlie Hebdo. Cităm doar un fragment: „La journaliste et essayiste Caroline Fourest fustige quant à elle la xénophobie ambiante, tout en rappelant certains principes de réalité, notamment celui selon lequel la peur devait se situer dans un autre camp, à savoir le vote en faveur du Front national: „La réalité, c’est qu’une liste communautariste au nom de l’Islam n’a aucune chance à court ou moyen terme de faire 22% dans un pays où seuls 10% des Français pratiquent une religion et où l’écrasante majorité des citoyens sont attachés à la laïcité (contrairement à Michel Houellebecq qui la croit morte…)”// „L’obstacle est même démographique. Les musulmans sont minoritaires et ceux qui, parmi les musulmans voteraient, pour un parti musulman ne sont pas une majorité à l’intérieur de cette minorité”, ajoute-t-elle.”

FILME.

Sorin Gog, în CriticAtac, despre documentarele lui Michael Glawogger: „Dintre cele trei documentare, mă opresc scurt la cel care mi s-a părut cel mai reuşit dintre ele, şi anume Workingsman’s death. Împărţit în 5 segmente (intitulate expresiv Eroi, Fantome, Lei, Fraţi şi Viitor) documentarul pune în scenă formele precare de muncă şi condiţiile periculoase în care aceasta se desfăşoară. Glawogger realizează 5 tablouri ale muncii în secolul 21, pornind de la minele în care odinioară Alexei Grigorievici Stahanov depăşea planul de producţie şi era instituit de propaganda sovietică ca fondatorul eroic al muncii creatoare de abundenţă. Localnicii din zona Doneţk supravieţuiesc azi colectând cărbune din minele părăsite. Pe fondul dezolant al unor peisaje cu industrii aflate în paragină, oamenii vorbesc despre o istorie care i-a uitat între ruine, unde se zbat de la o zi la altă să închege o viaţă şi amintiri pentru următoarea generaţie. Apoi suntem transpuşi în preajma vulcanului Ijen de pe insula Java, unde colectorii de roci de sulf descind în cele mai periculoase zone pentru a aduna minereu şi a-l transporta pe distanţe mari pentru plăţi derizorii. Glawogger surprinde excelent modul în care unul şi acelaşi sit este deopotrivă sursă precară pentru asigurarea existenţei şi obiectiv turistic pentru călătorii străini veniţi să admire norii galbeni de sulf şi sălbăticia lacurilor din preajmă. Două priviri concomitente – disperarea supravieţuirii şi tihna opulentă a concediilor – se intersectează pentru un scurt moment, pentru a fi imortalizate într-o fotografie de vacanţă.”

The Imitation Game (2014), de Morten Tyldum, regizor norvergian, e un film despre un subiect vechi (omul de geniu într-o epocă reticentă faţă de inovaţie) şi despre o personalitate încă destul de puţin cunoscută, în ciuda rolului istoric major pe care l-a avut: matemacianul Alan Turing (unul din părinţii fondatori ai calculatorului de astăzi). Alan Turing a fost omul care a spart unul din cele mai dificile coduri secrete din lume, creat de nazişti în cel de al Doilea Război mondial, Enigma, care servea la planificarea operaţiunilor militare ale armatei naziste împotriva aliaţilor. Strategia sa a fost crearea unei maşini (strămoşul calculatorului personal modern) în stare să descifreze codul Enigma, creat el însuşi de o maşină. Reuşita acestui proiect a contribuit la dejucarea unui număr important de operaţiuni militare programate de nazişti şi a condus în ultimă instanţă la deznodămîntul istoric pe care îl cunoaştem. Astfel, pe lîngă inventarea bazelor calculatorului modern, Turing poate fi considerat, pe bună dreptate, drept un erou de nivel mondial, care a contribuit la grăbirea victoriei asupra naziştilor şi la salvarea a milioane de vieţi omeneşti. Numai că rolul său în descifrarea Enigmei a fost ţinut secret de către serviciile de inteligenţă britanice, din raţiuni strategice, dar şi pentru că Turing nu reprezenta chiar genul de erou pe care şi-l doreau autorităţile engleze din acea epocă pentru fortificarea sentimentelor patriotice. Turing era gay, iar în 1952 a fost condamnat pentru depravare şi impus să aleagă între închisoare şi castrare chimică. El alege tratamentul chimic, însă în doi de ani se sinucide. (Citeşte continuarea pe „Cinema PZF”).

 

Imagine de fundal: sursa.