[label shape=”” type=””] Alexandru Lupuşor [/label]

Recentul protest antiguvernamental organizat de Platforma „Demnitate și Adevăr”, în ziua de 24 aprilie, a fost practic primul protest de acest fel care s-a încheiat cu senzația unei descumpăniri în rîndurile mișcării protestatare, pe de o parte, și cu percepția că actuala putere a devenit mai tare ca oricînd, dispusă să facă paradă de forță, dar și de insensibilitate față de nemulțumirea și indignarea populară, pe de altă parte. Care din aceste părți o determină pe cealaltă e greu de zis. Cert este că ele sînt acum intim corelate.

Dincolo de inconsistența acțiunilor de protest, aparenta lipsă de viziune și inspirație pe care și le-au deconspirat, în mod implacabil, organizatorii și liderii mișcării protestatare, ceea ce ar fi semnificativ de înțeles din cele petrecute la ultimul protest e că gruparea care deține și controlează astăzi puterea în statul moldovenesc pare să fi acces la un nivel superior al exercitării acesteia. S-a trecut subit de la o putere care guvernează, la una care stăpînește. Diferența este esențială. În fața unei puteri care guvernează poți protesta. Or, în fața unei puteri care stăpînește, orice protest devine anost şi zadarnic.

E ceea ce poate să explice, fără a scuza, deficiențele pe care și le-a arătat mișcarea contestatară a actualei puteri în cadrul recentului protest antiguvernamental. Mai mult, eșecul protestului de duminică ar putea fi nu atît un semn al slăbirii elanului protestatar, al scăderii gradului de nemulțumire populară, cît mai curînd un semn al reconfigurării puterii ca stăpînire. Iar aceasta implică, în mod determinat, o schimbare de sintaxă: dacă o putere care guvernează poate fi înduplecată prin forța protestelor antiguvernamentale, a te aștepta în schimb că vei putea sfrunta o stăpînire cu astfel de proteste e ca și cum ai nădăjdui să pornești o motocicletă dîndu-i pinteni. Pur și simplu, protestul și guvernarea țin de aceeași sintaxă, cea politică. În acest sens, protestul este un mijloc politic activat în raport cu o putere politică ce se exercită în actul propriu-zis al guvernării. Dar își descoperă perfecta caducitate de îndată ce o putere încetează să se mai exercite în termeni politici, deși păstrează o astfel de aparență. Or, protestînd în fața unei guvernări de fațadă, fără a ataca dispozitivul real al puterii, nu faci decît să banalizezi indignarea și nemulțumirea populară.

Un protest de felul celor organizate pînă acum de Platforma Da poate cel mult să ne arate, prin propriile eșecuri, inevitabile în noua sintaxă produsă, că ei (el) nu mai guvernează, ci pur și simplu își exercită stăpînirea. Dar nicidecum să submineze această putere sau să sfideze sistemul pe care l-a construit și pe care se menține sau, mai mult decît atît și ceea ce e cu adevărat important, să demonteze dispozitivul care l-a făcut posibil.

Fără un atac sistematic la nivelul acestui dispozitiv al puterii, orice critică, ba chiar incriminarea atît a sistemului cît și a celui care îl controlează, vor rămîne să zacă în superficialitate. Și aceasta deoarece, cu excepția dispozitivului real al puterii, toate celelalte elemente ale puterii nu sînt decît nişte contingenţe sau atribute simbolice a căror funcţie este păstrarea aparenţei unei guvernări legitime. Că celui care e presupus a fi principalul beneficiar al actualului sistem ticăloșit i se spune astăzi Plahotniuc, nu e decît un fapt contingent. Ceea ce constituie datul necesar, în schimb, e însăși faptul existenței unui astfel de sistem și al celui care îl controlează, adică un anume dispozitiv în raport cu care atît sistemul, cît și cei care profită de pe urma acestuia nu sînt decît epifenomene. Prin urmare, orice atac care se consumă doar la nivelul epifenomenelor contingente, fără a da lovitura și în dispozitivul care le condiționează, fie eșuează din start în mod implacabil, fie, în caz de reușită, va perpetua într-un nou aranjament aceeași stare de lucruri, ceea ce reprezintă, de fapt, un eșec și mai dezastruos (drept exemplu ne servește tocmai actuala guvernare venită la putere în urma sucombării guvernării comuniste, şi ea „ticăloşită”).

Astfel, ceea ce a determinat fenomenul statului capturat ca transfer al puterii politice și financiare, prin corupere, șantaj și alte practici de influenţă informale, sub controlul unei grupări oligarhice, este, în ultimă instanță, tocmai acest dispozitiv ce face posibilă instaurarea puterii în formă de stăpînire. Anume acest dispozitiv se cere a fi atacat şi împotriva căruia trebuie să se exercite spiritul de rebeliune. În caz contrar, evoluția social-politică a unei asemenea societăţi nu va fi decît o banală succesiune a modelelor de stăpînire și stăpînitori (cum a fost bunăoară trecerea de la oligarhia nomenclaturistă din vremea sovietică la oligarhiile plutocratice din „tranziţie” şi pînă în prezent).

Demontarea unui astfel de dispozitiv ar implica, în principiu, (re)gîndirea relațiilor de putere nu în termenii contingențelor de suprafață, ci în cei ai dispozitivului care stă la baza acestei interfeţe.

În mod clar, în cazul în care reușim să depășim dispunerea la nivel de suprafață și tot soiul de opţiuni sau opoziții, unele arbitrare, altele perfect false (precum sînt clivajele etnice, lingvistice, religioase, ideologice, politice sau cele geopolitice), ceea ce va rămîne este de fapt antagonismul dintre cei îmbogățiți și cei sărăciți, dintre privilegiați și păgubiți. Anume acest antagonism de clasă este cel care prescrie structura profundă a dispozitivului ce permite confundarea puterii cu stăpînirea. Altfel spus, logica după care funcționează un astfel de dispozitiv al puterii este însăși logica modelului stăpîn-supus. Or, aceasta ne retrimite inevitabil, în condițiile asumării în mod onest a unei reale intenții de contestare  a unei puteri nedrepte,  către reformularea criticii și a spiritului protestatar în termeni de clasă. În situația noastră actuală, o mișcare contestatară indiferentă la antagonismele de clasă sau care ezită să-și formuleze mesajul în termenii criticii de clasă, e condamnată la inconsistență în idei și la ineficiență în acțiuni.

În optica acestei ipoteze, putem afla și un posibil răspuns la întrebarea de ce protestele îndreptate împotriva acaparării puterii și concentrării acesteia într-un singur pol reprezentat de clanul Plahotniuc, protestele care au reușit să adune zeci de mii de oameni în piață și sute de mii de susținători nu au reușit totuși să înfrîngă puterea, oferindu-i dimpotrivă ocazii doar de a se întări. Nu e vorba doar de forța reală pe care o deține și de care e dispusă să facă uz gruparea Plahotniuc, ceea ce, bineînțeles, nu poate fi neglijat. Mai este și altceva. Nu vei putea să reprezinți cu adevărat o forță subversivă în raport cu o hegemonie rămînînd, din punct de vedere al antagonismelor de clasă, parte a aceleeași hegemonii. Așa se face că cei trei lideri ai protestelor – Năstase, Dodon și Usatîi – sînt exponenții aceleiași clase sociale ca și cel căruia îi contestă puterea. În mod cert, tipi care își măsoară meritele după mărimea sau numărul caselor, care iau masa în aceleași restaurante cu cei pe care îi vor la pușcărie, nu pot să reprezinte o amenințare reală la adresa hegemoniei pe care o atacă. Astfel, militantismul social și politic nu reușește să le ascundă aceleași comportamente de clasă. În cele din urmă, rebeliunea pe care o predică  față de stăpînire pălește în fața mimetismului față de stăpînitori.  O revoltă populară realizată prin ignorarea raporturilor de clasă nu va fi cababilă decît să ofere o iluzie a subversiunii. Fără o radicalizare în direcția aducerii în prim plan a condiției și conștiinței de clasă, acțiunile de contestare nu vor fi niciodată suficient de subversive pentru structurile profunde ale puterii. Altminteri va rămîne o rebeliune a unor stăpînitori potenţiali contra unor stăpînitori reali și nicidecum un act de revoltă contra stăpînirii.