RECENTE REVISTA PZF

Revista de duminică nr. 98

ARTICOLE.
Gheorghe Costandachi face un apel la sensibilizare şi acţiune, pe anticoruptie.md, în legătură cu tentativa PDM de a mitui populaţia în ajunul sărbătorilor de Paşte: „Fac apel către toate forțele normale din Parlament, cărora nu le este frică și care sunt pentru triumful legii. Mă refer la deputații din PSRM, PLDM, grupul Leancă, transfugii și alții, să pună în dezbateri actul de mituire socială, să depună sesizări la Curtea Constituțională și să invite Procurorul general interimar pentru explicații și inacțiune. Sub masca „Sf. Paște” se organizează campanii de corupere în masă de către Partidul Democrat. // Fac apel către cetățeni! // Stimați cetățeni, nu vă lăsați pradă mituitorilor, nu vă dați mituiți, nu vă lăsați cumpărați cu câțiva lei de către cei care v-au furat banii, viitorul, v-au transformat din săraci în sărmani și nevoiași, v-au alungat părinții, mamele și bunicii din țară, pentru munci la greu ca să aveți posibilitate de a cumpăra o pâine. // Fac apel către societatea civilă, dacă mai există, să condamne și să depună eforturi de a stopa cumpărarea alegătorilor în preajma alegerilor prezidențiale. (…)  Conform Codului penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002, art. 1811 ”Coruperea alegătorilor”, în alin. (1) se definește clar ce înseamnă mită în cazul Campaniei PD ”Paștele pentru fiecare”. Aceasta este oferirea sau darea de bani, bunuri, servicii ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să îşi exercite drepturile sale electorale într-un anumit mod în cadrul alegerilor. // Deoarece suntem în plină campanie electorală ascunsă, acțiunile PD trebuie să fie considerate cu cele prevăzute din articolul menționat și conform aceluiași articol să fie pedepsiți așa cum se prevede, cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 1 la 5 ani, iar PD să fie pedepsit cu amendă în mărime de la 3000 la 5000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei juridice. // Reieșind din acest articol al Codului Penal, Partidul Democrat trebuie să fie lichidat, iar membrii acestuia, inclusiv deputații care au luat parte la mituirea moldovenilor, să fie judecați la privațiune de libertate de la un an la 5 ani.”

Vladimir Bulat scrie despre seria de panouri publicitare ce expun picturi, instalate de Ministerul Culturii împreună cu o agenție de publicitate: ”Ceva totuși mi-a atras atenția în chip deosebit, bucurie de moment pentru ochiul meu profesional. Este vorba de o serie de panouri care găzduiesc reproduceri după picturi din colecția Muzeului Național de Artă al Moldovei (mnam). Despre această instituție am scris de repetate ori, cel mai recent a fost consemnarea momentului în care milionul României a venit să salveze mnam dintr-un impas dubios, în care se afla de prea mulți ani. Acum mnam a împrumutat imaginile a 50 de lucrări de pictură, „pentru a promova valorile estetice ale picturii moldovenești”, asta aflăm de pe pagina oficială a proiectului #UnArtOraș.
Frumos pînă aici. Dar haideți să vedem și să pătrundem dincolo de perdeaua flască a intențiilor și a formulărilor hei-rupiste. Se știe că anume comerțul a jugulat arta secolului XX, de aceea am toate rezervele să mă încred în bunele intenții ale acelora care susțin că le conferă panourilor de publicitate din spațiul urban o nouă funcționalitate: promovarea esteticului. Să ne înțelegem, publicitatea nu s-a născut la Chișinău, nici nu trăiește neapărat în acel oraș. Iar folosirea artei ca materie de promovare, diversiune și manipulare nu e deloc o noutate. S-a mai văzut, se mai știe. În cazul concret al acestei companii mă deranjează cîteva chestiuni. Punctual.
1. Alegerea artiștilor, în care s-au melanjat mediocritățile (nu dau nume, ca să nu creez animozități sinistre) cu artiștii cu adevărat importanți ai acelui spațiu pictural. Salata astfel obținută este în favoarea unora, și complet dezavantajantă pentru alții; amară pentru anumiți comeseni, și dulce pentru restul;
2. Lipsa oricărei informații cu privire la artist, indicîndu-i-se doar numele. De unde să știe trecătorul cine este sau au fost, să zicem Mihail Grecu, Inessa Țîpin sau Eugenia Maleșevschi (aici chiar avem o spinoasă problemă. Pe ditamai bulevardul central al Chișinăului, apare o imagine după o lucrare a acesteia din urmă – o remarcabilă pictoriță ale cărei picturi ar face cinste oricărei colecții de prim rang din lume – iar numele său, la ea acasă, apare schimonosit: Malașevschi!)?
4. Cine a curatoriat acest proiect nu era prea informat asupra istoriei acestui gen al artelor plastice, din moment ce l-a omis (poate cu bună știință?) pe unul dintre cei mai importanți plasticieni ai acestui spațiu: Moisei Gamburd (1903-1954). Anume acesta este artistul care prin opera sa a făcut joncțiunea, sau mai exact trecerea de la arta burgheză, interbelică, spre cea realist socialistă, postmodernistă, conceptualistă etc. Ei bine, dacă Gamburd putea fi omis din motive de naționalitate, cum s-ar putea atunci explicita sau justifica punerea la index a unui uriaș al picturii autohtone, anume a lui Pavel Șilingovschi (1881-1942)? Este în opinia mea poate cel mai metafizic și profund pictor al spațiului basarabean;
5. După ce că datele informative sunt fruste și sumare, mai sunt și complet eronate. Un singur exemplu. Tot la intrarea principală în Grădina Publică, ca pandant al panoului pe care era reprodusă lucrarea Portret de femeie (#31), a Eugeniei Maleșevschi, apărea lucrarea Anei Baranovici, Amiază (#36), doar că în loc să se scrie că pictura a fost realizată în 1960 – în plin realism socialist moldovenesc – campania publicitară ne anunță anul 1910, adică anul în care viitoarea artistă împlinea 4 ani, aceasta fiind născută în îndepărtatul 1906. Mai erau zece ani pînă la nașterea mișcării DaDA;”

Maia Sandu declară, între altele, într-un interviu pentru Ziarul de Gardă că membrii şi activiştii PAS sunt intimidaţi şi hărţuiţi de autorităţile locale şi instituţiile statului controlate de PDM: „Au exis­tat ten­ta­tive des­cu­ra­jante, au fost cre­ate clone web, con­turi false pe reţele de soci­a­li­zare. Însă, acum cea mai mare pro­blemă este hărţu­i­rea mem­bri­lor PAS la nivel local, în spe­cial a celor care au can­di­dat sau au fost aleşi în fun­cţii de con­du­cere la nivel local. Noi docu­men­tăm toate aceste lucruri şi o să le facem publice. Ini­ţial, oame­nii veneau să ne ajute să colec­tăm cereri de ade­rare, după care unii au spus că au fost pre­ve­niţi că, dacă nu înce­tează această acti­vi­tate, îşi vor pierde locul de muncă. Acum sunt oameni care au ade­rat, au can­di­dat şi au obţi­nut o fun­cţie de răs­pun­dere, şi ime­diat s-au tre­zit cu Fis­cul, în cazul în care au afa­ceri sau cu alte insti­tu­ţii de con­trol. S-au întâm­plat şi situ­a­ţii când anga­ja­to­rul i-a che­mat şi le-a zis că, dacă nu înce­tează ime­diat acti­vi­ta­tea în PAS, vor fi daţi afară. Une­ori ne între­băm dacă e bine să punem poze cu feţele oame­ni­lor care au par­ti­ci­pat, pen­tru că nu vrem să-i expu­nem la tot felul de ris­curi, dar în ace­laşi timp vrem să ară­tăm şi noi că avem o bucu­rie, că am mai creat o orga­ni­za­ţie teri­to­ri­ală, că, uite, ce oameni fru­moşi am avut în sală”, a decla­rat Maia Sandu.”

Florin Poenaru, pe CriticAtac, despre legătura dintre fostul candidat la primăria Bucureştiului din partea PNL, Marian Munteanu, şi establishmentul intelectualilor din România care azi îl contestă: „Multă lume din establishmentul civic și intelectual a simțit nevoia să ia atitudine și să condamne decizia PNL de a-l nominaliza pe Marian Munteanu drept candidat datorită simpatiilor vădit legionare și anti-democratice ale acestuia. Problema e că printre aceștia au fost și oameni care nu doar că au dat portavocea unor mesaje perfect similare cu cele ale lui Munteanu în timpul protestelor pentru Roșia Montană, dar somați fiind să se dezică de acestea, au refuzat sub pretextul că mișcarea trebuie să fie una deschisă pentru toată lumea și că orice susținător al cauzei este un aliat. Dând voce și vizibilitate unor astfel de discursuri, ele nu puteau rămâne marginale și au început în mod evident să producă efecte și să coaguleze susținători. Altfel spus, au fost normalizate și încurajate în spațiul public chiar de către cei care, teoretic, ar fi trebuit să li se opună. PNL-ul nu ar mai fi simțit o oportunitate politică în desemnarea lui Munteanu dacă nu ar fi existat o bază socială semnificativă pentru discursul și politica acestuia. Sigur că acomodarea oferită extremei drepte în cadrul protestelor pentru Roșia Montană nu este singurul element responsabil pentru ascensiunea extremei drepte, a naționalismului și a legionarismului în spațiul public din ultimii ani, dar platforma oferită atunci acestor mișcări și sentimente politice a avut un rol fundamental în exacerbarea lor. Atmosfera din finalul protestelor din 2013 era desprinsă parcă dintr-un scenariu visat chiar de către Munteanu: îngenunchiări și rugăciuni din 5 în 5 metri, steaguri, naționalism și în general o atmosferă proto-legionară irespirabilă. Au trecut doar doi ani și jumătate de atunci, nu se poate să fi uitat așa curând, la fel cum cei care au făcut așa ceva posibil nu pot pur și simplu clama acum doar indignarea și inocența. (…)Marian Munteanu, precum extrema dreaptă pe care o reprezintă și pe care candidatura sa este chemată să o mobilizeze, nu este așadar un accident, ci rezultatul firesc al tranziției post-comuniste și al ideologiei anti-comuniste, întoarcerea în prezent, cu răzbunare, a momentului său fondator. Până la urmă, Piața Universității 1990 a învins.”

Un interviu de Ovidiu Şimonca cu Ana Blandiana în Observator Cultural, în care poeta se explică asupra afirmaţiilor sale din controversatul discurs de la Universitatea BB din Cluj: „De ce sînteţi aşa de pesimistă şi de îngrijorată? Aţi vorbit, la Cluj, în discursul de la Universitatea „Babeş-Bolyai“, după ce aţi primit titlul de Doctor Honoris Causa, despre aceşti migranţi care vin spre Europa, aţi vorbit despre frica de migranţi, aţi spus că ei „nu vin doar mînaţi de oboseală, foame sau frig“, ci şi „de manipulare, îndoctrinare şi fanatizare“. Credeţi că aceşti oameni vor să distrugă Europa? // Că fiecare dintre ei ar vrea asta, nu cred. Cel mult curentul care i-a împins încoace poate fi bănuit de aşa ceva. Logic vorbind, problema este următoarea: războiul din Siria durează de cinci ani. Terorismul islamist este prezent de mai mulţi ani. La un moment dat, cineva – nu ştiu cine – a bătut gongul acestei migraţii. Nu puteţi să-mi spuneţi că nu v-aţi întrebat de ce, începînd din septembrie, s-a declanşat deodată această problemă. De ce, deodată, oameni care stăteau acasă au plecat? Fac o paranteză: la festivalul de la Veneţia despre care vă povesteam, festival care se numeşte „Întîlnirea civilizaţiilor“, s-a dat un premiu pentru poezie. Premiul l-a primit, anul acesta, un poet din Liban, aflat de mulţi ani în Franţa, fiind şi cîştigător al Premiului Goncourt. Se numeşte Amin Maalouf. Am fost foarte impresionată de vorbele pe care le-a rostit cu acest prilej în faţa publicului. Era faţă în faţă cu o ziaristă ofensivă, care dorea să scoată de la el declaraţii incendiare pe tema migranţilor. Maalouf a repetat o frază: „Trebuie să se găsească soluţii ca migraţia să înceteze“. Pînă la urmă, este singurul lucru înţelept pe care poţi să-l spui. Soluţia nu este să muţi popoarele dintr-un loc în altul şi să le amesteci. Soluţia este să nu mai fie război şi fiecare om să fie la casa lui. // Nu putem porni de la prezumţia de nevinovăţie în privinţa acestor migranţi? Poate că oamenii care vin spre Europa nu ne vor răul. // Nu este vorba de faptul că ei ar vrea sau n-ar vrea răul Europei. Este vorba de faptul că ei vor înlocui Europa. Au o rată de naştere de 8 copii, în medie, iar europenii au 1,2. În cîteva generaţii, ei devin majoritari în Europa. Iar ei sînt credincioşi propriilor lor idei, propriei lor religii şi mentalităţi. Problema nu este că se fac tot mai multe moschei în Europa, problema este că europenii au uitat sensul propriilor lor biserici. Cei care vin în Europa cred în ceva, iar europenii nu mai ştiu în ce să creadă. Este explicaţia tragică a faptului că există tineri englezi sau francezi – şi nu vorbesc despre cei de origine arabă – care se duc să lupte pentru Statul Islamic, alegînd, între vidul spiritual şi fanatism, pe cel din urmă, cu tot cu sinuciderea si crima pe care le conţine. Nu mi se pare că discuţia despre migraţie trebuie să fie sentimentală, ci existenţială (…)”

Despre raporturile neunivoce ale lui Roland Barthes cu Marx şi marxismul, şi pe de altă parte faţă de Noii Filozofi (în primul rînd Bernard Henry-Lévy), într-un eseu de Claude Coste (trad. de Alexandru Matei), în Observator Cultural: „Într-o pagină postumă din Soirées de Paris, Barthes relatează o cină între prieteni: „S-a vorbit şi de Khomeini (am spus că regret că nu avem decît informaţii, niciodată analize, că nimeni nu ne spune, de pildă, care e stadiul mişcărilor claselor sociale în Iran – că-l regret, din acest punct de vedere, pe Marx)“ (O.C., V, pp. 978-979). Despărţindu-se de modernitate, care mai este raportul lui Barthes cu marxismul? Acest extras de jurnal ne va permite să răspundem mai nuanţat la această întrebare. Dacă putem considera că înlocuirea expresiei „lupta claselor“ cu „mişcările claselor“ trebuie văzută ca o formă de distanţă faţă de limbajul marxist, numele lui Marx figurează totuşi ca o referinţă revendicată în mod limpede. Fişierul păstrat la Biblioteca Naţională arată o distincţie interesantă: multe note trădează interes şi respect pentru gîndirea lui Marx, dar şi distanţă şi uneori chiar condamnarea succesorilor lui: „Nu-mi place… Lenin“; „Îmi place… Marx“, se poate citi în Fişierul verde (inedit). Sau acest joc de-a interviul din acelaşi fişier: „Sînteţi marxist? – Da, sînt marxist, dar fără credinţă“. În momentul afacerii Noilor filozofi, Barthes nu renunţă la Marx. Îl foloseşte ca pe un stimulent intelectual, lăsînd în urmă filozofiile istoriei şi militantismul politic.”

Un reportaj foarte bun de Eugenia Pogor (Europa Liberă – „Pur şi simplu”) despre ce înseamnă acum V.I. Lenin pentru oamenii din R. Moldova: „An de an, pe 22 aprilie, comuniştii moldoveni şi simpatizanţii lor serbează ziua de naştere a liderului bolşevic Vladimir Ilici Ulianov, cu garoafe roşii, cântece şi lozinci de epocă. De ce mai este importantă pentru unii memoria lui Lenin, după un sfert de secol de la dispariția statului sovietic creat de el şi demitizarea figurii lui de revoluţionar? În căutarea răspunsurilor, echipa Europei Libere a mers în satul Prajila, raionul Florești, unde, în gospădăria agricolă a unui consilier comunist local, printre tractoare și semănătoare, se înalță statuia lui Lenin. A fost și la un colecționar din satul Cucuruzeni, raionul Orhei, care are în muzeul său privat mai multe busturi ale „liderului proletariatului mondial”; precum și la Moldexpo din Chișinău, unde a fost „exilat” monumentul lui Lenin ce se afla pe vremea URSS în piața principală din capitala Moldovei…”

Un alt reportaj excelent de Eugenia Pogor (Europa Liberă – „Pur şi simplu”) despre cimitirele evreieşti din Moldova, abandonate, laolaltă cu istoria care ne leagă de ele: „În jur de 50 de cimitire evreieşti vechi, mai mari sau mai mici, sunt împrăştiate prin localităţile Republicii Moldova. De multe ori uitate de oameni şi lăsate pradă naturii, pietrele funerare amintesc de vremurile când pe aceste meleaguri a trăit o comunitate evreiască puternică, foarte mică acum. Poate, cea mai deplorabilă situaţie este la Cimitirul Evreiesc din Chişinău. Declarat complex monumental istoric de importanţă naţională, acesta este, teoretic, ocrotit de stat. În realitate, stelele funerare străvechi se îneacă în vegetaţie şi gunoaie…”.

Un interviu al Alisei Bauchina cu Serghei Sulin, unul dintre participanții la acțiunile de lichidare a consecințelor avariei de la Cernobîl: ”За один месяц пребывания в Чернобыле я получил дозу облучения в 10 бэр. Так записано в военном билете. Вместе со мной в зоне работали тысячи людей, сложно было вести учёт, кто какую дозу облучения получил. Туда ехали молодые и здоровые, а домой возвращались больные. Офицеры спали в бараках, а солдаты в палатках. Утром было общее построение, затем завтрак. В столовой хорошо кормили. Каждый выполнял свое задание: кто ехал на работу в мертвую зону, кто заступал на дежурство по части, а кто отправлялся с командой на ЧАЭС. Помню, возле станции стоял поломанный японский робот. Чего только не выдерживает человеческий организм! Техника отказывала, а люди шли ценой своей жизни. Помню, к нам с концертом приезжали известные артисты. Говорят, что была и наша знаменитая оперная певица Мария Биешу. Строевой подготовкой мы не занимались. Нас оберегали от лишнего облучения. В мертвой зоне стояли пустые деревни и села. Почти все жители уехали. Дезактивация населенных пунктов не помогла – радиация всюду была высокая. Я со своим подразделением 10 дней ездили на станцию. Мы мыли помещения стиральным порошком „Лотос“, и вроде бы к концу рабочего дня радиация снижалась. Но на следующий день дозиметр снова зашкаливал. Нам выдавали круглые марлевые повязки, которые мы прозвали „лепесток“. Все дороги и кусты были увешаны „лепестками“. Мало кто понимал, особенно рядовой состав, что представляет собой радиация. Её не было видно: ни цвета, ни вкуса, ни запаха. Никто не понимал, с какой разрушающей силой имеет дело.”

Lecția publică Femeile Rome: între mit și realitate, organizată de Grupul de Inițiative Feministe la Teatrul Spălătorie sîmbătă, 23 aprilie.

Cum au fost afectate relațiile de muncă din România în ultimul deceniu? Care sunt măsurile legislative care alături de criză au schimbat situația muncii atipice în țara noastră? Și mai ales, ce este munca atipică și pe cine afectează ea? Știați că femeile sunt alături de studenți, migranți și alte categorii sociale vulnerabile, afectate de relațiile de muncă neconforme care în fond nu oferă nici foarte multă stabilitate și nici protecție socială reală? Despre toate acestea și multe altele vorbește sociologul și antropologul Ștefan Guga în noul raport al Asociaţiei pentru Dialog, Ocupare şi Migraţie CONECT – Munca atipică în România de la izbucnirea crizei. O perspectivă de ansamblu.

Maria Cernat, pe Cealaltă Agendă, despre mitizarea Pieții Universității și efectul mitizării în spațiul public românesc: ”Oare se mai mitiza piața dacă nu veneau minerii să martirizeze prin bătăi crunte oamenii care prostestau pașnic? Ce se petrece oare în clipa în care te opui cu răngi și bâte cântecelelor folkiste și unui lider carismatic?  Da, știm cântecelele erau emise de un legionaroid. Dar când îl ”tratezi fin” cu ranga și bâta îi dai de fapt acelui ”golan liber” ca imagine publică de marketing, în fapt, un  colaborator al CIA, o uriașă șansă: șansa de a se martiriza! Mineriada este dovada clară că, pe termen lung, puterea soft e infinit mai perversă și eficientă decât bâta și ranga. Când Iliescu a adus minerii în Piața Universității drumul era unul singur: protestatarii erau tinerii frumoși și liberi care cântau în piață, iar minerii erau brutele din grotă care-au venit să-i căsăpească. O bătălie între grobienii trolli  și seraficii elfi. Aceasta este reprezentarea care s-a imprimat în mentalul colectiv. Și nici nu era greu!  La nivel de imaginar colectiv ei erau niște ”oameni murdari și inculți care lucrează în subteran” – diavoli care uneltesc în caverne mai ceva ca-n ”Stăpânul inelelor” – care vin cu forța brută peste suavii intelectuali fini. Din nou, era greu de prezis atunci, dar, pe termen lung, victimele au fost minerii. Ei sunt cei care au rămas ca ”diavoli” în mentalul colectiv, ei sunt cei pe care nimeni n-a vrut să-i salveze. Violența lor a fost, în fapt, o imensă dovadă de slăbiciune. După ce s-a folosit de ei Iliescu  i-a abandonat fără scrupule, cum era de așteptat, iar victimeleserafice au rămas pe piedestalul lor necontestate mai bine de două decenii. Totuși, nici unii nici alții nu pot fi scuzați! Protestatarii erau instrumentul serviciilor secrete americane, cum bine au arătat cei de la Adevărul. Mai grav, ei erau purtătorii unor mesaje fascistoide extrem de periculoase care au crescut și au contribuit la instaurarea consensului ultra-conservator care înflorește azi la tot pasul în toată splendoarea sa.”

Manuel Cervera-Marzal, în Le Monde, despre mişcarea Nuit Debout de la Paris şi viitorul politic al acesteia. Autorul se întreabă anume asupra asemănării, periodic adusă în discuţie, cu mişcarea Podemos din Spania (2011): „Mais ceux qui se prennent à rêver que « Nuit debout » débouche sur un Podemos à la française font fausse route. De nombreux éléments invitent à prendre au sérieux les différences de contexte national. // (…) pour « Nuit debout », tout reste à construire, les beaux jours – au sens estival comme au sens politique – sont devant nous, la révolution nous attend, les défis ne manquent pas : massifier les occupations des places des grandes villes et y installer de façon permanente des villages autogérés ; généraliser les Banlieues debout qui fleurissent depuis quelques jours à Evry, Saint-Denis, Saint-Ouen, Fleury-Mérogis, etc. ; et construire la grève générale qui permettra à tous les travailleurs et travailleuses du pays de rejoindre sur les places leurs amis étudiants, chômeurs et retraités qui les occupent actuellement. Ces trois tâches requièrent suffisamment d’énergie pour ne pas qu’on s’époumone dans la tentative cavalière de fonder un Podemos à la française. « Nuit debout » est né en un mois de mars qui n’en finit pas de durer. Prenons le temps de savourer encore une semaine, un mois, un an. Si un débouché partisan doit venir, n’ayons crainte, il viendra. Pour l’heure, ne mettons pas la charrue avant les bœufs.”

O discuție organizată de Politis.fr între antropologul David Graeber și Frederic Lorton, economist și filozof , unul dintre cei mai activi inițiatori ai mișcării Nuit Debout.

Un video pe politis.fr cu discursul lui Serge Bambara, alias Smockey, cîntăreţ rap şi activist din Burkina Faso, la Paris, în Place de la République, la protestul Nuit Debout: un apel la rezistenţă prin nesupunere şi acţiune. Un discurs înflăcătăror şi lămuritor pentru toţi militanţii pentru dreptate de peste tot.

Un articol de Louise Couvelaire în Le Monde despre un val de sinucideri printre tinerii autohtoni din Canada (indieni şi inuiţi). Guvernul canadian a mai încercat să rezolve problema cu „intervenţii-fulger” ale echipelor de asistenţi sociali şi psihologi. Acum însă prim ministrul Trudeau vine cu promisiunea unor investiţii mai fundamentale pentru ca să remedieze inegalitatea profundă, cu origini vechi, de care suferă aceste comunităţi indigene în America de Nord:  „En 2007 déjà, une étude publiée par la Fondation autochtone de guérison (aujourd’hui dissoute) avait révélé que le taux de suicide chez les jeunes autochtones du Canada (Premières Nations, Inuits et Métis) était cinq à six fois supérieur à la moyenne nationale canadienne. Des communautés par ailleurs plus exposées à l’alcoolisme et à la violence. Les conditions de vie de ces populations sont pointées du doigt. Insalubrité des abris (sans eau ni électricité), surpeuplement (les familles s’entassent souvent à quinze dans quelques mètres carrés), taux de chômage élevé (jusqu’à 80 % dans certaines réserves), isolement (la ville la plus proche d’Attawapiskat, par exemple, est à 500 kilomètres)… // Autant de maux qui viennent s’ajouter à un traumatisme plus ancien : des générations ont été marquées par les séjours forcés en pensionnats organisés par le gouvernement jusque dans les années 1990. Des internats destinés à « évangéliser » et « assimiler » les enfants des réserves. En décembre dernier, la Commission de vérité et réconciliation du Canada a estimé que cette pratique avait constitué un « génocide culturel »… (…) Ce n’est pas la première fois que les tribus autochtones tentent d’alerter les autorités sur les conditions de vie déplorables des 1,4 million d’Amérindiens, Métis et Inuits qui composent un peu plus de 4 % de la population du Canada. En octobre 2011 déjà, la chef de la réserve d’Attawapiskat avait elle aussi décrété l’état d’urgence. Un an plus tard, elle avait planté son tipi dans la neige sur l’île de Victoria, près du Parlement canadien, à Ottawa, avant d’entamer une grève de la faim. Sans beaucoup de succès. // Cette fois-ci, le gouvernement de Justin Trudeau a prévu d’injecter 8,4 milliards de dollars en cinq ans pour améliorer les infrastructures, les logements et l’éducation. Dans un tweet daté du 10 avril, le premier ministre canadien a écrit que ces événements lui « brisaient le cœur » et promis d’« améliorer les conditions de vie pour tous les peuples autochtones ».

Apelul Internațional al Mișcării Nuit Debout tradus în română pe pagina web a mișcării:
ACȚIUNE MONDIALĂ PENTRU #NUITDEBOUTPARTOUT (#GLOBALDEBOUT) PE 15 MAI PE #46 MARTIE (15 APRILIE), la două săptămâni de la mobilizarea unui milion de oameni în toată Franța, Nuit Debout continuă să crească. În numeroase orașe din Franța și de peste hotare, această mișcare reprezintă speranța și revolta comună. Toți cei care au trecut prin piețele ocupate au înțeles că ACUM se întâmplă ceva. Oameni de peste tot, deschideți granițele și alăturați-va unei primăveri în lumea întreagă! Veniți pe 7 și 8 mai în Piață Republicii din Paris, să ne întâlnim, să dezbatem, să împărtășim experiențele nostre și să să începem să pregătim perspective și soluții comune. Mai mult de atât, să organizăm pe 15 Mai (#76Martie) o mare acțiune de ocupare a piețelor publice peste tot în lume. Nuit Debout (Noaptea de Veghe) și-a fixat ca obiectiv principal crearea unui spațiu de uniune a aspirațiilor comune care ar putea să se întindă la nivel internațional. Există legături cu numeroase alte mișcări din lumea întreagă care se împotrivesc sărăciei, regulilor piețelor financiare, distrugerii mediului înconjurător, războaielor și militarismului, degradării condițiilor de viață. Împotriva concurenței și egoismului, răspunsul nostru este solidaritatea, discernământul și acțiunea colectivă. Diferențele dintre noi nu mai sunt sursă de dezbinare ci baza unei complementarități și a energiei comune. Fără ca vocile noaste să fie ascultate, fără să fim reprezentați, noi, oameni de peste tot, ne reapropriem discursul și spațiul public: facem politică căci suntem toți implicați. Astăzi nu mai este vreme pentru lupte izolate și trebuie să ne adunăm cu toții. Noi, cei 99 la sută, avem ocazia să îi îndepărtăm pe cei 1 la sută din orașele nostre, locurile noastre de muncă și viețile noastre. Pe 7 și 8 Mai, împreună în Piață Republicii din Paris! Pe 15 Mai protest internațional: #NuitDebout pretutindeni, #GlobalDebout!

CĂRŢI.
Un comentariu de Vladimir Solonari, la ultima carte a lui Sheila Fitzpatrick, On Stalin’s Team: „What a great book! It can be read in a number of different ways, as to me, it challenged a series of my previously held assumptions. For example, that when Stalin arrested, imprisoned, sometimes executed members of families of his team-mates/subordinates, he did so with the aim to intimidate them. It appears, he indeed believed that those people were somehow enemies, and he requested that thier relatives in his entourage refrained from interceding in their behalf. He believed that this was what a revolutionary code of honor demanded of them, and he behaved the same way towards members of his own family. Perhaps most importantly, I thought that Khrushchev was a heroe of destalinization. It appears, all team was in favor, and his „secret speech” was pre-approved by the Presidium. Nor were there an „anti-party group” of die-hard Stalinists in 1957. Molotov and Co. wanted to remove Khrushchev in 1957 for exactly the same reasons Brezhnev would do in 1964, that is for good reasons. It was Khrushchev who outmanuveured his opponents in 1957 by linking their criticial stance to resistance to destalinization (as well as by having KGB and the army on his side). This book is a great example of how methods of social/traditional history – close reading of sources and contextualization – are superior to fashionable literary theories suggesting that „we will never know what people really thought” and are left with no other option but to take their public pronouncements at their face value.”

Cartea lui Thomas More, Utopia, a împlinit 500 ani de la prima ediție. Jacobin face o scurtă istorie a cărții  și moștenirii ei în modernitate: ”Utopia turns five hundred this year. Thomas More — lawyer, author, theorist, radical, martyr, saint — gave us the word with his 1516 book Utopia. In many ways More merely described the contours of an imagined land that had always existed, from the coasts of Plato’s Republic to the hills of medieval Cockaigne. Yet in painting a picture of that aspirational place, More bequeathed to radicals one of our most potent concepts. Only a year after Utopia first ran off the English presses, a rude monk nailed a German pamphlet to the cathedral door in Wittenberg. The Protestant Reformation was born. A horrified More decamped to the Catholic side. He was zealous in his support, overseeing six executions and reportedly torturing Protestant agitators. In fact, when copies of Utopia were discovered following the siege of the German city of Munster — where a brief communist theocracy was established before being violently subdued by a dual Catholic and Protestant military campaign — More announced his desire to consign all copies of his book to the flames, alongside the people he’d helped burn. Thus, as many have noted, the first great utopian was also the first anti-utopian.”

imagine de fundal cu un parc de distracții abandonat din Cernobîl (s-au împlinit anul acesta 30 ani de la tragedie).

Despre autor

Platzforma Redacția

Lasa un comentariu