[label shape=”” type=””] Gheorghii Bovt [/label]

Polonia a decis să scape de 500 de monumente istorice. Așa a decis Institutul de Stat al Memoriei Naționale. Cum sunt timpurile așa e și memoria. În toate țările post-sovietice există tendința de schimbare în funcție de contextul politic. Noi înşine cunoaștem bine acest lucru.

Lupta cu ”moștenirea sovietică” a devenit parte integrantă a consolidării noii identități național-statale în țările Europei de est (sau, aşa cum acum a devenit ”corect” să vorbim, în ”țările Europei Centrale și de Est”, pentru că aşa ar însemna că ”sunt mai departe de Moscova”) și în republicile baltice (la fel, din același motiv, Statele Baltice). Totuşi, nu în toate țările monumentele sovietice deranjează și irită atât de tare ca în Polonia. Mai ales după venirea la putere a celor de dreapta, determinați să ”corecteze greșeala anilor 1990”, atunci când încă nu se izbăviseră de ”simbolurile ocupației sovietice”. Din punct de vedere istoric, acest lucru nu aduce nicio noutate, mai ales că de noua misiune se ocupă politicieni a căror maturizare a avut loc anume în acei ”ani blestemați”. În acest fel lupta întârziată cu monumentele are și rolul de a ajuta la debarasarea de martorii muți ai propriului conformism laș.

Pe aceeași cale pornește acum și Ucraina. Îi urăm, cum se zice, drum bun cu tot cu steagul lui Bandera în mâini.

La drept vorbind, remarcăm că (încă) nu este vorba de demolarea monumentelor din Polonia instalate în locurile unde au fost înmormântați soldații sovietici, care au eliberat țara de sub ocupația nazistă. La acest capitol există un acord din anul 1994, încheiat încă pe timpurile lui Elțîn, când relațiile noastre nu erau în nici un caz mai bune. Polonezii interpretează acest acord în sens direct – că s-ar referi doar la cimitire și mormintele de război, și nu ar avea legătură cu ceea ce numesc ei ”simbolurile dominației sovietice”, adică monumente sub care nu se află mormintele soldaților căzuți în război.

Ministerul de Externe rus a reacționat, desigur, cu indignare. S-au făcut chiar și comparații între acțiunile polonezilor și acțiunile teroriștilor statului islamic care au distrus orașul Palmira din Siria. În Dumă la fel au răsunat mai multe replici belicoase, una mai tare decât alta. Lupta împotriva istoriei a fost numită ”servilism în fața Occidentului” și ”dovadă a atitudinii bolnave a politicienilor polonezi”.

Acum, la noi acest stil retoric este în vogă și este numit ”să dai la bot”, o retorică care se apropie de cea a şmecherilor de cartier. E un glosar prezent deja în fiecare serviciu de presă (dar e adevărat că acest limbaj este cât se poate de clar pentru oamenii de rând).

Irina Iarovaia, șefa comisiei de securitate a Dumei, s-a expus și ea flamboaiant  pe marginea acestui subiect, calificând intențiile autorităților poloneze ca fiind o ”desființare a fundamentelor morale și legitime de drept din sistemul de securitate”. În opinia ei, ”principalul dirijor este, desigur, Statele Unite ale Americii”. Camera Publică la rândul său cere un apel la UNESCO, pentru a preveni acțiunile ”barbare”.

Să aruncăm o privire trează asupra lucrurilor: UNESCO nu ne va ajuta în acest caz. În genere nimeni nu ne poate ajuta – nici Strasbourg, nici ONU, nici Tribunalul Internațional de la Haga, cu atât mai puţin apelul către Marele Magician al tuturor timpurilor, ”amestecul de Rothschild și Rockefeller care s-a cuibărit la Washington”.

Monumentele urmează a fi demolate, dar unele așa cum a sugerat Institutul Memoriei Naționale, vor fi strânse într-un loc, care se va numi Muzeul Totalitarismului și al Ocupației Sovietice. Acolo vor fi duși elevii polonezi cu creierii ”iluminați” în mod corespunzător.

Majoritatea tinerilor polonezi, posibil că vor trăi cu ideea că ocuparea nazistă a fost ”un fleac – oameni destul de decenți până la urmă, deşi e drept că nimiceau evrei în camere de gazare, pe când jugul sovietic barbar care a venit după este cu adevărat unul întunecat și înfricoșător”.

Păstrăm și noi destule părți întunecate ale istoriei noastre și acest fapt nu e deloc surprinzător. Dar aceste lucruri la noi au loc dintr-un alt motiv (dacă aceasta poate fi o consolare pentru noi).

Cineva se va întreba: de ce atunci atâta patos, de ce toată această ”rupere în figuri” și exerciții de înjurături spectaculoase din partea ”adevăraților” apărători ai tuturor valorilor și fundamentelor morale, precum și ”administratori” de standarde de măsurare a purității (concentrați, după cum se știe, în Duma de Stat)?

Mai ales că doamna Iarovaia, după cum se știe, se prezintă în calitate de gardian gelos al ”fundamentelor morale ale dreptului din sistemul securității”. La urma urmei, vom face puţină gălăgie şi apoi vom înghiți și asta. Poate vreodată vreunul din criticii implacabili ai regimului ne va certa că ”ne-am spălat pe mâini”. Ori nu vom înghiți, nu ne vom spăla pe mâini, ci vom inventa acțiuni represive, care de obicei sunt asimetrice.

Este posibil, de exemplu, să legăm chestiunea monumentelor cu negocierile cu polonezii referitor la transporturile de fructe și legume poloneze spre Rusia, care momentan oricum sunt în impas. Să stea camioanele poloneze la graniță până când autoritățile poloneze vor restabili monumentele. De asemenea putem intercepta și reține merele de contrabandă, apoi să le distrugem cu o satisfacție specială și nemiloasă.

Pe de altă parte, cum putem păstra tăcerea? La astfel de lucruri ar fi fost ciudat să nu reacționăm în nici un fel. Cum să nu dăm o apreciere intenției autorităților poloneze (comparația cu Statul Islamic este totuși cel puțin o exagerare diplomatică), sau măcar o evaluare corectă a celor care doresc să se afirme din contul inconfortabilei istorii din care au făcut parte. Pentru că astfel de acțiuni au o conotație politică bine definită. Anti-rusească. Rusia actuală este văzută în primul rând drept moștenitoarea URSS-ului. De asemenea să recunoaștem că polonezii niciodată nu au avut sentimente deosebit de calde nici față de Imperiul Rus.

Fobiile istorice sunt omniprezente în modernitate.

Se vor găsi întotdeauna oameni în Polonia care nu vor crede în rezultatele anchetelor și vor considera că avionul  ce avea la bord zeci de membri ai elitei poloneze, în frunte cu președintele Lech Kaczyński, care s-a prăbușit în primăvara anului 2010 sub Smolensk, nu s-a prăbușit de la sine, ci în urma unor acte de sabotaj efectuate direct la comanda lui Putin. Cu aceștia, din păcate, nu putem face nimic. Un caz similar este reprezentat de veșnicele fobii în raport cu Rusia manifestate de o bună parte din societatea ţărilor baltice.

În același timp trebuie să admitem că nici antipatiile vizibile ale Ministerului rus al Afacerilor Externe și cu atât mai mult cea a consilierilor din Duma de Stat nu va duce la vreun rezultat practic. Noi nu-i vom putea obliga pe polonezi să păstreze monumentele sovietice şi nici, lucru cel mai important, să aibă o atitudine respectuoasă, pe care au meritat-o soldații căzuți în luptele pentru eliberarea de fascism. Chiar dacă în Europa mulți se simt iritați de atitudinea noastră faţă de cel la al Doilea Război mondial (chipurile, ce umblați voi cu această ”eliberare de fascism” când au trecut deja atâția ani – astea sunt doar speculațiile voastre politice), totuși ea rămâne a fi o parte (cu excepția unor adepți ai ”vestului”) din consensul viziunii asupra lumii de către societatea din țara noastră.

În acest sens, adevărata zi a unității naționale la noi este 9 mai și nu 4 noiembrie.

Dar vom simți noi oare un confort moral și vom fi mulțumiți în întregime dacă – să ne imaginăm imposibilul – vom implica UNESCO, presiuni atât diplomatice cât și de alt ordin sau chiar celebra noastră ”Mama voastră!” (rus. «Кузькина мать»)1 și astfel vom forța polonezii să nu ne atingă monumentele?

Ori dacă, cum zice vorba unui sergent unui ”soldat”, îi vom impune cu forța și îi vom învăța ”să iubească patria noastră sovietică”?

Avem noi nevoie de astfel de ”dragoste” și ”respect”? Care este rostul unei acțiuni prin care am forța majoritatea societății poloneze actuale (deceniile propagandei post-sovietice nu au trecut în zadar) să țină monumentele celor care ne sunt nouă atât de dragi? (Lor nu le sunt dragi.)

Pentru ca monumentele să fie expuse periodic profanării? Pentru ca descendenții generalului Ivan Cerneahovskii, și nu doar ai lui, să urmărească iar amarnic cum luptătorii pentru ”memoria adevărului istoric” îi scot basorelieful de pe perete sau îi distrug monumentul? Au meritat eroii de război ca memoria despre ei și rămășițele lor să fie menținute cu forța? Pentru a-i ține minte? Da. Desigur că ar fi bine să-i țină minte.

Dar, misiunea noastră constă în a-i obliga să-i țină minte pe cei care, fiind manipulați de noile elite de la conducere, nu doresc să își amintească?

Nu, căci ei doresc să-i uite și să creadă într-un punct de vedere diferit de al nostru, în ceea ce privește istoria și în special despre realitatea acelui război. Iată care este, de fapt, problema de bază a acestui conflict.

La această întrebare răspunsul este: nu, misiunea noastră nu este aceasta, nu le suntem noi nici păstori, nici învățători. Memoria noastră este memoria noastră. Răspunsul nu constă în aprecieri patetice, cu toate că în esență asemenea acțiuni sunt, aparent, corecte. Acesta este doar primul pas, dar trebuie să existe și al doilea. În caz contrar, ar însemna că ”ne-am spălat pe mâini”. Pasul următor e reprezentat de acțiunile noastre pentru a apăra demnitatea națională și acea parte a istoriei, pe care noi o considerăm sfântă. Asta în cazul în care noi într-adevăr credem acest lucru cu trup și suflet și nu doar prin cuvinte învățate pe de rost cu ocazia ceremoniei de 9 mai.

Pentru a salva monumentele de profanare și uitare, trebuie să le luăm la noi acasă.

Acesta e un lucru ce nu poate fi realizat prin intermediul invectivelor diplomatice. Acest proces nu ar trebui să fie unul de ordin birocratic, ci ar trebui să devină o valoare de interes a întregului popor, să vină de jos, asemenea acțiunii ”Regimentul Nemuritor”2. Pentru aceasta, nu trebuie să alocăm nici un ban din bugetul de stat, ar fi greșit. Banii trebuie colectați de la oameni, și doar de bună voie. Sunt sigur că se va reuși. Poate că nu ar trebui salvate toate cele 500 de monumente împrăștiate prin toată Polonia dar acest lucru ar trebui să fie decis de societate, prin intermediul unui referendum.

Monumentele pot fi transportate la complexul memorial de lângă Moscova. Ele nu ar trebui să se afle în ciudatele ”muzee ale ocupației sovietice”, devenind lăcașul memoriei pline de ură și batjocură. Ele ar trebui să rămână obiecte pline de respect față de strămoși. Strămoșii noștri, nu ai polonezilor. Lângă fiecare monument trebuie să fie instalată câte o plăcuță pe care să fie scris: „a fost construit după al doilea război mondial, de către popoarele eliberate și recunoscătoare din Europa de Vest, din orașul cutare; în luptele contra naziștilor, și-au dat viața – un număr de – eroi ai Armatei Roșii; în 2016, la decizia autorităților din țara cutare monumentul a fost demolat, apoi transportat în țară, din banii donați de către poporul rusesc.

Și dacă nu va ieși nimic din acest plan? La noi oamenilor nu le prea place să-și de-a banii pentru binele comun. Ba criza, ba dificultăți personale: ”de ce să fac eu asta, să plătească din banii lor hoții de funcționari, să-și vândă ei vre-un apartament din Londra sau Paris…” și așa mai departe.

Ei, asta înseamnă că iaraşi n-am reușit. Deci ne-am spălat pe mâini.

Traducere de Sergiu BEJENARI

1 «Кузькина мать» ”Mama lui Cozma”, «Показать кузькину мать» ”A o arăta pe mama lui Cozma” – este o expresie rusească cu sensul de amenințare. Adesea este folosită ca amenințare ironică/glumeață la adresa cuiva. O altă formă acestei expresii, ”Noi vă vom arăta pe mama lui Cozma!” (rus. «Мы вам покажем кузькину мать!»), a fost folosită de prim secretarul PCUS, Nikita Hrușciov, către reprezentanții țărilor occidentale în cadrul unei reuniuni la ONU (nota redacţiei).

2 ”Regimentul Nemuritor”, (rus. Бессме́ртный полк) – acțiune publică, desfășurată în Rusia și într-un șir de alte țări de Ziua Victoriei, în care participanții merg în coloane și duc bannere cu portretele rudelor lor care au participat în ”Marele Război Patriotic” din 1941—1945 (Războiul URSS împotriva Germaniei naziste) (nota red.).

 

Imagine de fundal: gazeta.ru

Acest text este o traducere din rusă a unui articol publicat în gazeta.ru (vezi aici originalul articolului).