ARTICOLE.

Un articol de Victor Moşneag în Ziarul de Gardă despre cazul Ion Butmălai: „Referitor la „scrisoarea de adio”, avocata precizează: „Am văzut acea scrisoare. De fapt, nu e o scrisoare de adio. Sunt nişte gânduri înşirate pe mai multe foi. Vreo şase. Da, pot să recunosc că pe o foaie sunt nişte idei care pot fi interpretate ca o scrisoare de adio, în care el spune că îi pare rău şi îi solicită unuia dintre copii să aibă grijă de familie. Nu ştiu când au fost scrise acele gânduri. Pe una dintre foi este indicată data de 9 decembrie, dar eu nu pot fi sigură că el a scris data aceasta sau a fost pusă de altcineva, post factum. Pe mine mă şochează cum au tratat organele de drept acest caz, cum Ion Bodrug, şeful poliţiei, a făcut referire la o scrisoare de adio, deşi nici nu ştia despre ce este vorba. Felul în care poliţia şi procuratura au tratat acest caz, felul în care a fost mediatizat acest caz la unele posturi TV, spunându-se că a fost suicid, mă face să cred că, la mijloc, ar fi vorba de un omor. Anume aceste lucruri mă fac să cred asta”, menţionează avocata. „Ştiu că el urma să iasă într-o conferinţă de presă care a fost amânată. L-am sunat şi l-am întrebat de ce a amânat. Era sănătos. Nu sănătatea a fost motivul pentru care a amânat-o”, crede avocata. „Am înţeles că, în ajun, s-a întâlnit cu cineva, iar în acea zi avea programată o altă întâlnire, la care era pornit să ajungă. Nu ştiu dacă şi cu cine a vorbit la telefon înainte de tragedie, dar fiul său mi-a zis că este sigur că a vorbit cu cineva. Şi chiar dacă presupunem că este adevărată versiunea suicidului, aici oamenii legii trebuie să ţină cont de faptul că, în Codul Penal, este articol care pedepseşte determinarea la sinucidere”, atenţionează Ursachi.” Şi în Evenimentul Zilei un articol pe acest subiect. Suicid sau omor, acest caz arată cît de putredă este politica şi clasa politică din Republica Moldova. Trist şi îngrijorător. (PN).

Studioul Moldova-Film, odinioară gloria filmului moldovenesc, acum face excrocherii și scheme prin care extrage bani de la oameni creduli, indică o investigație pe portalul basarabia.md: ”Cinematografia moldovenească stă moartă de ani buni, iar producții de lung metraj nu sunt promise nici măcar pentru următoarea perioadă. Așa se face, însă, că cel mai mare studio de producție, de altă dată, Moldova-Film, subordonat statului, supraviețuiește din bani obținuți prin presupuse escrocherii.Articolul a fost tradus și în rusă.

Un interviu cu Oleg Brega în Ziarul de Gardă: „— Care este modelul tău de politician? — N-am vreun model, dar mă interesează cazul lui Jose Mujica, preşedintele Uruguayului, care, e atât de modest, încât merge pe jos, fără pază, stă în rând la policlinică, trăieşte într-o căsuţă făcută de nevastă-sa, care este senator, şi mai mult de jumătate din salariul său de preşedinte de ţară îl dă pentru binefacere. El nu are nevoie de bani. Simte că ei îl împovărează. Asta mi se pare foarte modest şi promiţător. Deci, verzii europeni, acest Mujica şi poate piraţii (partid cu reprezentare în Parlamentul European, n.r.), care pledează în Berlin pentru transport public gratuit pe seama celor care umblă cu maşini de lux. Astfel de politicieni mă motivează.”

Un articol-investigaţie de Cornelia Cozonac, pe site-ul Centrului de Investigaţii Jurnalistice, despre felul în care s-a respectat (şi nu) dreptul la vot al presoanelor cu dizabilităţi la ultimele alegeri: „Persoanele cu dizabilităţi, fie că este vorba de cele care nu se pot deplasa decât în scaun cu rotile sau despre cele cu deficienţe de văz sau auz, ori persoanele internate întro instituţie psihoneurologică sau la un spital de psihiatrie, s-au constituit deja întrun grup distinct, care testează capacitatea statului de a le asigura drepturi egale cu ceilalţi cetăţenii ai ţării, în conformitate cu prevederile Convenţiei ONU privind drepturile persoanelor cu dizablităţi, ratificată de Republica Moldova, în 2010. Chiar dacă numărul persoanelor cu nevoi speciale este de doar 5 procente din totalul populaţiei, toate birourile electorale au avut obligaţia a crea, la scrutinul parlamentar din 30 noiembrie, condiţii accesibile în secţiile de votare pentru persoanele cu diferite tipuri de dizabilitate.// În ziua scrutinului parlamentar echipa Centrului de Investigaţii Jurnalistice a încercat să afle dacă, la modul practic, persoanele cu dizabilităţi, au putut să-şi exercite dreptul la vot.”

”Friedrich-Ebert-Stiftung România a lansat astăzi studiul “Tineri în România: griji, aspirații, atitudini și stil de viață”. Studiul își propune explorarea universului de valori, opinii și atitudini al tinerilor din România.
Studiul a fost realizat de către Centrul de Sociologie Urbană şi Regională (CURS) – institutul selectat de FES-Romania pentru acest proiect – și combină metodologii cantitative şi calitative. Sondajul de opinie care stă la baza acestui studiu a fost realizat pe un eșantion de 1302 respondenți cu vârste cuprinse între 15 şi 29 de ani în perioada 19-31 iulie 2014. Interviurile au fost de tipul faţă-ȋn-faţă pe un eșantion aleator, stratificat, reprezentativ pentru populația considerată. Studiul integral este disponibil pe site-ul FES-România:
– în limba română: http://www.fes.ro/…/2014_n…/Raport-FES-Tineri_in_Romania.pdf
– în limba engleză: http://www.fes.ro/m…/2014_news/Report-FES-Romanian_Youth.pdf ”

Victoria Stoiciu răspunde unei scrisori deschise prin care o serie de economiști români cereau stoparea creșterii salariului minim pe motiv că aceasta ar împiedica creșterea economică: ”Ce ne spun economistii si oamenii de afaceri care au semnat scrisoarea deschisa? Cateva “adevaruri” extrem de contestabile. Pe fond, toate aceste adevaruri se reduc,  insa, la urmatoarea teza – o crestere a salariului minim  reprezinta o “prohibitie” care ii afecteaza negativ mai ales pe cei slab calificati sau neproductivi, care incurajeaza munca la negru  si  duce la cresterea somajului, in special in randul tinerilor. (…) De asemenea, costul fortei de munca si flexibilitatea angajatorului  in stabilirea salariului – adevarate obsesii nationale –  sunt o falsa problema. De fapt, ele sunt o problema, dar in sensul invers fata de cel indicat de semnatarii scrisorii – ele adancesc saracia, fac ca Romania sa aiba cea mai mare proportie de lucratori saraci si precarizeaza conditia angajatului. Din punctul de vedere al angajatorului, cel care ii preocupa pe semnatarii scrisorii,  existenta unui salariu minim stabilit de Guvern nu pare sa fie un obstacol.”

Bogdan Ghiu despre orașul ca autostradă și parcare: ”Cînd ne urcăm la volan, cu toţii devenim din oameni, şoferi; mai exact, „conducători auto”. Iar aici termenul de conducător este mai mult decît potrivit, în sensul că trebuie înţeles nu (sau nu numai) în sensul lui umil, subordonat, tehnic, acela pe care îl afişează sintagma anodină de „conducător auto”. Nu, cînd ne urcăm la volan (şi, iată, nici verbul a te urca, a te sui nu este, aici, inocent, oarecare, întîmplător), noi devenim, din oameni, nişte supraoameni, evoluăm, urcăm în grad, accedem, în ierarhia fiinţei, de la rangul de simpli oameni, de simpli pedeştri, de indivizi terre-à-terre, de oameni ai solului, lipiţi de glie, de ţărani ai fiinţării, la condiţia infinit superioară de conducători, în sensul tare şi plin al acestui cuvînt. (…) Revenind, după acest zbor prin arhi-fantasmatica automobilului, la oile noastre, adică la spaţiul urban bucureştean, putem spune că atunci cînd bucureşteanul – ca ins care brusc devine arhetipal tocmai pentru că trăieşte, este prada unui arhetip – se urcă (în ierarhia fiinţei) la volan, vrea ca totul, în jur, începînd cu spaţiul însuşi, să i se supună, să asculte de „conducerea” lui auto, venerîndu-i splendoarea faptului de a se auto-conduce, de a deveni ceea ce se cheamă suveran, stare şi condiţie de care restul muritorilor, rămaşi pe jos şi pe afară, nu sînt în stare.
Cînd se urcă la volan, bucureşteanul vrea ca întregul oraş, spaţiul urban ca atare să se transforme în autostradă-şi-parcare. Cînd se urcă la volan, bucureşeanul nu vede, sau vede tot spaţiul urban doar în termeni de autostradă-şi-parcare. Atît.”

„Viziunea lui Putin asupra lumii. Interviu cu Gleb Pavlovski”, pe CriticAtac: „Putin aparţine unei pături foarte largi, dar foarte opace, nereprezentate şi nevăzute de indivizi, care, după anii ’80, în contextul prăbuşirii Uniunii Sovietice, căutau să-şi ia un soi de revanşă. Eu eram unul dintre aceştia. Prietenii mei şi cu mine nu puteam accepta ce se întâmplase: şi ne-am zis că nu putem lăsa lucrurile să continue aşa. În elită erau sute, mii de astfel de oameni, care nu erau comunişti – eu, spre exemplu, n-am fost niciodată membru de partid. Erau oameni cărora pur şi simplu nu le plăcea cum fuseseră făcute lucrurile în 1991. Grupul consta din oameni foarte diverşi, cu idei extrem de diferite despre libertate. Putin era unul dintre cei care a aşteptat în tăcere, până la sfârşitul anilor ’90, să-şi ia revanşa. Prin revanşă înţeleg renaşterea marelui stat în care trăise şi cu care se obişnuise. Nu ne doream un alt stat totalitar, fireşte, dar voiam unul pe care să-l putem respecta. Pe cel din anii ’90 era imposibil să-l respecţi. Puteai avea o opinie bună despre Elţîn, îţi putea părea rău de el. Pentru mine, însă, era important să-l văd într-o altă lumină: pe de-o parte, era necesar să-l protejez de orice formă de sancţiune sau pedeapsă, pe de alta, el era cea din urmă speranţă pentru stat, pentru că era limpede că dacă guvernatorii ajungeau la putere, ar semna un alt Acord Belovejski, în urma căruia Rusia ar fi încetat să existe.// Putin e un om sovietic care n-a învăţat nimic de pe urma prăbuşirii Rusiei. De fapt, ceva învăţăminte a tras el, dar unele extrem de pragmatice. A avut un mod foarte sovietic de a înţelege venirea capitalismului. Noi toţi am fost învăţaţi că sistemul capitalist este împărăţia demagogilor, în spatele cărora se află marea finanţă, iar în spatele acesteia, un aparat militar ce aspiră la controlul întregii lumi. E o imagine foarte clară şi simplă, cea pe care o avea Putin în minte – nu o ideologie oficială, ci o formă de bun simţ. Credea că noi, cei din Uniunea Sovietică, fuseserăm cu toţii nişte idioţi: noi încercaserăm să construim o societate dreaptă, echitabilă, când, de fapt, ar fi trebuit să facem bani. Dacă am fi făcut mai mulţi bani decât capitaliştii occidentali, i-am fi putut cumpăra pur şi simplu, sau am fi putut construi o armă pe care ei n-o aveau. Asta era tot. A fost un joc pe care l-am pierdut, pentru că n-am făcut câteva lucruri simple: nu ne-am creat propria clasă de capitalişti şi nu le-am dat propriilor noştri prădători capitalişti şansa să se dezvolte, pentru a-i devora pe prădătorii capitalişti ai celorlaţi.”

George Black în The New Yorker despre globalizarea fotbalului și reducerea treptată a importanței fanilor și atașamentelor locale ale cluburilor în acest proces: ”Success in the élite tier of European soccer is increasingly based on an incestuous interchange of talent among the wealthiest clubs, a rule that applies to both players and managers. In England, Chelsea, which sits atop the Barclays Premier League, is the ultimate testament to the free global movement of capital and labor. The club’s most recently acquired megastars, Cesc Fàbregas and Diego Costa, came from Real’s La Liga arch-rivals, Barcelona and Atlético Madrid, respectively, for a combined sixty million pounds (or ninety-four million dollars). Its manager, José Mourinho—the “special one,” as he famously called himself once —is the highest-paid coach in the world, earning twenty-one million dollars a year. Where was he before Chelsea? Real Madrid. All of this has radically redefined what it means to compete and win at the highest levels of soccer. The roster of contenders has grown narrower and narrower with the increasing disparities in teams’ wealth. In England, there was a time—more than a hundred years, in fact—when teams from smaller markets—Sheffield United, Ipswich Town, Leeds United, Nottingham Forest, Aston Villa, Burnley, Wolverhampton Wanderers, Derby County—often became champions. These clubs were generally owned by local businessmen who had a made million or two out of furniture dealerships or haulage companies. Their fan base was driven by the passionate loyalties of local working-class communities, sometimes even of particular industries—such as steel in the city of Sheffield, where United (“the Blades”) had a blood feud with Sheffield Wednesday F.C., named for the day when steelworkers had their traditional half-day off. The London Premier League team I’ve always rooted for, West Ham United, began life in 1895 as the Thames Ironworks Football Club.”

Senatul american tocmai a publicat un raport din care reiese că CIA a folosit tortura pentru a obține informație de la deținuți în anii de după 11 septembrie 2001 și că a mințit de cel puțin cîteva ori cînd a negat utilizarea torturii. ”The report represented the most scathing congressional indictment of the Central Intelligence Agency in nearly four decades. It found that torture “regularly resulted in fabricated information,” said committee chairwoman Dianne Feinstein, in a statement summarizing the findings. She called the torture programme “a stain on our values and on our history”. (…) The report reveals that use of torture in secret prisons run by the CIA across the world was even more extreme than previously exposed, and included “rectal rehydration” and “rectal feeding”, sleep deprivation lasting almost a week and threats to the families of the detainees. The “lunch tray” for one detainee, which contained hummus, pasta with sauce, nuts and raisins, “was ‘pureed’ and rectally infused”, the report says. One detainee whose rectal examination was conducted with “excessive force” was later diagnosed with chronic hemorrhoids, anal fissures and rectal prolapse. Investigators also documented death threats made to detainees. And CIA interrogators, the committee charged, told detainees they would hurt detainees’ children and “sexually assault” or “cut a [detainee’s] mother’s throat”.

Un dosar pe Liberation despre uzul torturii în instituţiile CIA (SUA) sub acopererirea luptei cu terorismul. Amintim că, potrivit unui raport (de 6000 pagini!) făcut public de Senatul SUA, Agenţia de spionaj americană CIA a torturat între 2002 şi 2008 mult mai brutal decît a recunoscut vreodată, dar în zadar, pentru că aceste metode nu au dat efectele scontate, ci doar au înrăuţit imaginea SUA, care se pretinde stat de drept şi un model de democraţie.

 

CĂRŢI.

Cîteva citate pe Biziday.ro din cartea istoricului polonez Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceausescu (1965-1989). Geniul Carpatilor, Polirom, 2011, selectate de Moise Guran, care arată cauza penuriei din România anilor 1980: „Se pare că autorităţile române se temeau mai mult de presiunile externe decât de propria populaţie. Probabil că acest lucru era consecinţa modului de desfăşurare a negocierilor cu Fondul Monetar Internaţional. În baza tratatului încheiat pe 15 iunie 1981, FMI a acordat României un împrumut în valoare de 1,3 miliarde de dolari, însă cu condiţia de a încetini ritmul industrializării şi de a creşte alocările pentru agricultură. Acest lucru merită puţină atenţie, pentru că FMI cerea la urma urmei cam acelaşi lucru ca şi CAER în anii ’60, subiect “care a devenit la momentul respectiv cauza unor negocieri dure între echipa lui Dej şi reprezentanţii sovietici, făcând în cele din urmă ca România să adopte o atitudine naţionalistă şi disidentă în cadrul blocului sovietic.” „(…)Toate aceste economii, prevăzute pentru achitarea cât mai rapidă a datoriei externe, însemnau, de fapt, o scădere drastică a nivelului de trai al populaţiei. În foarte scurt timp, românii au devenit poporul cel mai sărac din ţările blocului sovietic, chiar dacă luăm în “consideraţie faptul că şi celelalte state cu regim comunist treceau în această perioadă printr-o uriaşă criză economică.”

A apărut un număr special pe istoria Basarabiei şi Transnistriei: „Moldova: A Bolderland’s Fluid History„, al revistei Euxeinos. Governance and Culture in the Black Sea Region, de la universitatea St. Gallen, Elveţia. Numărul a fost coordonat de Diana Dumitru şi Petru Negură şi a inclus studii ale lui Victor Taki, Andrei Cuşco, Svetlana Suveică, Petru Negură, Diana Dumitru, Igor Caşu, Sergiu Musteaţă şi Alexandru Voronovici. Numărul este accesibil online, gratuit, aici.

Şi o cronică de Victor Eskenazy la Europa Liberă despre volum: „Este un număr de revistă ce are șanse să devină de referință pentru toți specialiștii interesați în istoria estului european și în mod particular a  R. Moldova, constituită – după precizarea din editorial a celor doi redactori – într-o zonă „influențată puternic de ambiții expansioniste concurente și misiuni «civilizatoare» ale unor entități politice de forță, ce au controlat de-alungul istoriei această parte a lumii, [în care] populația indigenă a fost supusă unor multiple fracturi culturale și stratificări succesive sub dominația otomană, țaristă, română și sovietică”.

Susan Grant, Physical Culture and Sport on Soviet Society. Propaganda, Acculturation, and Transformation in 1920s and 1930s, Routledge, New York/ London, 2013. Cultura fizică, fizkul’tura, se înscria în acest vast program de educaţie, socializare şi aculturaţie pus în aplicare de autorităţile sovietice după revoluţie şi războiul civil. Într-un fel, se poate săune că cultura fizică se substituia disciplinei impuse prin pedepse (şi mai ales pedepse corporale). Cultura fizică era menit să devină un vast sistem de transformare a „corpului individual”, dar şi al celui social, prin a-l face sănătos, antrenat, „cultural” (igienă), disciplinat şi armonios cu ţara şi statul. Cultura fizică se face întotdeauna în colectiv, deseori în masă, la parade şi celebrări rituale. Educarea corpului era pînă la urmă un mijloc de a disciplina spiritul („V zdorovom tele – zdorovîi duh”) – în opoziţie cu ceea ce a însemnat corpul şi spiritul în epoca precedentă (şi în ţările capitaliste). Disciplinarea corpului prin cultura fizică era aşadar o metaforă pentru formarea „corpului social” – educat, sănătos, activ – în care se poate vedea o departajare clară a funcţiilor între antrenor şi antrenat, planul şi structura exerciţiilor, muzică, spectacolul final – o alegorie a societăţii şi a statului sovietic în ansamblu. Dacă educaţia, cultura şi propaganda se adresa persoanei prin mintea sa, cultura fizică făcea acelaşi lucru prin corpul său. O carte depotrivă bine structurată, erudită şi plăcut de citit pentru cei interaţi de istoria, ideologia şi viaţa cotidiană în URSS în anii 1920-30. (P.N.)

 

FILME.

Incitat de un proiect Oberliht, am privit filmul „Человек идет за солнцем”, de Mihail Calic (scenariu de Valeriu Gagiu şi Mihail Calic), o peliculă din 1961, filmat la Moldova-Film. Filmul a luat numeroase premii în epocă, inclusiv internaţionale şi a fost considerat o mostră a unei „Nouvelle Vague” sovietice. Dar, aşa cum s-a mai întîmplat şi cu alte produse culturale autohtone (opera lui Ion Druţă, formaţia Noroc), filmul a fost apreciat şi a circulat în lume şi la Moscova, dar a fost blamat şi interzis la noi, la ordinul conducerii locale, mai catolică decît papa. Povestea ne-o aducem aminte cu toţii: un băiat de vreo 5-6 ani din oraşul Chişinău aude de la un tovarăş de joacă că, dacă ar merge în urma soarelui, ar putea înconjura pămîntul. Echipat cu un cerc de roată şi cu o sticlă colorată pe care o ţine la ochi pentru a vedea mai bine soarele, băiatul porneşte la drum. Nu reuşeşte să înconjure lumea, dar vede o mulţime de oameni şi situaţii: un vînzător de bilete de loterie care cheamă trecătorii să-şi încerce norocul, un savant dintr-un institut de cercetări ştiinţifice parcă rupt dintr-un film SF din epocă, un băiat dintr-o curte care arde cu o lupă numele său şi al iubitei pe o bancă, de la care primeşte un zdupac, nişte bărbaţi la maternitate care îşi aşteaptă fericiţi soţiile cu nou născuţii, o femeie tînără grăbită să nu întîrzie la întîlnire, urmată de un bărbat care speră să-i ceară promisiunea unei întîlniri, băiat care îl serveşte cu o hrincă de harbuz la piaţa de zarzavat a oraşului, şi cu care merge la un spectacol cu motocicleta, un şofer de camion care a fost în multe locuri pe lume, dar care, cînd şi-a văzut sora cu un bărbat, a coborît din camion şi a luat-o cu forţa în maşină, nişte muncitori pe şantier care s-au împărţit cu el cu prînzul lor, un miliţian care îi ţine lecţii de bună conduită, o fată care udă nişte flori în parcul central, între care o floare a soarelui, dar care este ruptă de şeful nemulţumit de o asemenea plantă în parcul central, un curăţător de încălţăminte, el însuşi fără picioare (şi le-a pierdut la război), o procesiune funerară pe o stradă oraşului, trei fete care dansează pe un stadion pustiu. Într-un sfîrşit, băiatul adoarme lîngă coama unui leu de la actuala Sală cu orgă, iar spre dimineaţă este găsit de un muzician militar, care îl conduce acasă, ascultîndu-i povestea. //Filmul abundă de simboluri, în special simboluri şi metafore circulare, care amintesc de forma soarelui şi a pămîntului. Personajul speră să înconjure lumea, dar descoperă tot atîtea universuri (circulare) cîtă lume întîlneşte. Filmul urmează de parcă optica unui copil, care descoperă lumea, cu o privire încă neîncărcată de idei şi explicaţii de-a gata şi are suficient discernămînt şi spirit critic pentru a le refuza uneori pe cele ale adulţilor, atunci cînd acestea nu i se par de bun simţ (ex. şeful nemulţumit de o răsărită în parcul central sau poliţistul care îi ţine morală).// Filmul a trezit emoţii şi curiozitate unui locuitor al Chişinăului ca mine (a fost turnat 14 ani înainte de a mă fi născut). Am văzut străzi care arătau mai bine atunci decît arată astăzi, mult mai curate şi mai puţin aglomerate de maşini, am văzut monumente (ex. Clopotniţa din faţa Catedralei) care au fost în scurt demolate şi apoi reconstruite 30 de ani mai tîrziu. Judecînd cel puţin după inscripţii, Chişinăul de atunci pare un soi de oraş rusesc, populat deopotrivă de ruşi, moldoveni şi alte etnii. Şi aici ne dăm seama cît de mult s-a tranformat oraşul după 1991.

Un film de văzut, revăzut şi contemplat la diferite nivele de semnificaţie: estetic, istoric, cultural. (P.N.)

 

Sursă imagine.