„Ei nu vor să lucreze, ei chiar nu vor să lucreze…” – am întîlnit această frază, formulată în diverse feluri şi modulaţii de nenumărate ori pe parcursul cercetării mele despre persoanele fără adăpost din RM. E un lucru pe care toată lumea, inclusiv specialiştii din domeniu – asistenţi sociali, poliţişti, asistenţi medicali – pare să-l împărtăşească într-un consens cvasi general. Opinie separată fac, fireşte, cei vizaţi – persoanele adulte fără adăpost (PAFA), deşi am întîlnit şi cîţiva subiecţi PAFA care se arată dispreţuitori faţă de semenii lor (cu care, în treacăt fie spus, nu se identifică pe deplin) pe motiv că ar fi „leneşi”, pentru că „nu vor să muncească”, pentru că ar duce un mod de viaţă „parazitar”… Mi s-a părut totuşi curios că majoritatea persoanelor fără adăpost cu care am discutat au stăruit asupra acestui subiect, pe care au ţinut să-l explice din diferite unghiuri. Datele socio-biografice cantitative pe care le am despre beneficiarii Centrului-adăpost[1] ne pot oferi informaţii lămuritoare despre relaţiile pe care le întreţin beneficiarii acestei instituţii (PAFA, în general) cu munca şi cu îndeletniciri ce pot fi subsumate unor sfere de activitate asociate cu munca. Pentru a înţelege aceste informaţii, voi încerca să le repun în contextul mai larg al „cîmpului muncii” în felul în care acesta s-a desfăşurat şi a fost reglementat în R. Moldova în epoca sovietică şi mai ales pe durata transformărilor sociale şi economice radicale prin care societatea moldovenească a trecut de la căderea Uniunii Sovietice încoace, alături de societăţile altor ţări din regiune. Fără să încerc a anticipa prea mult asupra argumentului pe care îl voi desfăşura în cele ce urmează, ţin doar să remarc că relaţia PAFA cu munca se dovedeşte a fi una mult mai complicată şi contradictorie decît ne pot face a crede ideile de-a gata produse, reproduse şi vehiculate pe larg de anumiţi profesionişti de ranguri diferite, jurnalişti şi oameni de rînd.

Experienţa de lucru a persoanelor fără adăpost: o estimare cantitativă

Judecînd în baza răspunsurilor date în „anchetele sociale” de către persoanele (586 la număr) care au cerut azil în Centrul-adăpost pe parcursul deceniului 2004-2014[2] (şi care răspunsuri admitem că pot fi inexacte într-o anumită măsură), ne putem face o imagine asupra profilului profesional al acestor oameni, în baza experienţei lor de lucru în trecutul mai mult sau mai puţin recent sau/şi în prezent. Coroborînd aceste date cu informaţiile disponibile la nivel naţional pentru populaţia urbană activă (de 15 ani şi mai mult), desigur păstrînd proporţiile – şi adaptînd terminologiile aplicate – fiecărui grup în parte, vom încerca să distingem specificitatea profilului socio-profesional al persoanelor fără adăpost din Chişinău – foşti sau actuali beneficiari ai Centrului-adăpost.

Potrivit datelor incluse în aceste formulare (vezi figura 1), 1,29% au declarat că au lucrat în domeniul agriculturii (este totuşi vorba de o populaţie preponderent urbană); 24,08% au lucrat în calitate de muncitori calificaţi (toate categoriile confundate); 6,25% au fost angajaţi în calitate de tehnicieni sau maiştri; 11,76% au lucrat într-un domeniu intelectual (într-un sens extins al acestui termen, incluzînd şi activităţi administrative de ranguri diferite, între altele); 4,6% au lucrat în calitate de vînzători; 13,6% au lucrat ca muncitori necalificaţi (hamali, măturători sau paznici); 1,29% au fost casnice; 3,49% au fost şomeri; 2,39% au declarat că nu au lucrat; în sfîrşit, 31,25% au declarat că au practicat o altă ocupaţie decît cele menţionate mai sus, fără să specifice care anume (deşi aveau această posibilitate).

Figura nr. 1: Repartizarea răspunsurilor din chestionarul de admitere în Centru la rubrica „Domeniul profesional în care aţi activat”.

Figura nr. 1: Repartizarea răspunsurilor din chestionarul de admitere în Centru la rubrica „Domeniul profesional în care aţi activat”.

Notă metodologică: Pentru a putea compara, cu minime erori şi abateri, datele obţinute în chestionarul completat de persoane la admiterea în Centrul-adăpost cu cele puse la dispoziţie de Biroul Naţional de statistică pentru persoanele active ocupate, am ţinut cont de relaţia specifică a acestui grup cu piaţa forţei de muncă. Am considerat că eşantionul persoanelor care au completat chestionarul de admitere în Centru este format din următoarele segmente de populaţie (definită prin relaţia persoanelor cu piaţa forţei de muncă): 1) populaţie urbană activă (constituită din populaţie ocupată şi şomeri – persoane de 15 ani şi mai mult) şi populaţie urbană inactivă cu vîrsta de 15 ani şi mai mult. Din aceasta din urmă am scăzut proporţional rata unor grupuri nereprezentate sau reprezentate neglijabil din punct de vedere statistic în eşantionul beneficiarilor Centrului, şi anume: persoane plecate peste hotare pentru a lucra, studenţi şi elevi (doar 0,59% au declarat o asemenea ocupaţie în eşantionul nostru de beneficiari ai Centrului şi 0% au planificat o asemenea activitate în viitor) şi persoane aflate în concediu parental sau de îngrijire a unei alte persoane[3]. Astfel, pentru a putea compara datele deduse în baza eşantionului de beneficiari ai Centrului cu datele naţionale oferite de BNS pentru 2014, am raportat acestea din urmă la totalul populaţiei urbane ocupate la care am adăugat rata persoanelor inactive fără grupurile menţionate mai sus (migranţi, studenţi şi persoane aflate în concediu de îngrijire). Astfel, comparaţia grupului beneficiarilor Centrului cu cel al eşantionului populaţiei generale va avea un grad mai înalt de fiabilitate.

Ceea ce iese în evidenţă la lectura acestor date este proporţia scăzută a ocupaţiilor „intelectuale” printre activităţile practicate de beneficiarii Centrului – 11,76%, faţă de 23% în rîndurile populaţiei urbane active şi inactive specifice generale (fără migranţi, studenţi şi îngrijitori de copii sau persoane adulte) şi faţă de 34,66% în rîndurile populaţiei urbane active.[4] Un alt detaliu care atrage atenţia în cazul beneficiarilor Centrului este proporţia ridicată a persoanelor care au lucrat în calitate de muncitori necalificaţi, cel puţin 15%, dacă includem în această categorie măturătorii, hamalii, paznicii şi lucrătoarele casnice, faţă de 6,6% pentru aceeaşi categorie în sînul populaţiei urbane active şi inactive specifice generale şi faţă de 9,27% în rîndurile populaţiei urbane active. În sfîrşit, se evidenţiază procentul înalt (de 31,25%) al subiecţilor PAFA care au declarat că au practicat o „altă” activitate profesională decît cele enumerate, fără să o specifice[5].

Proporţia muncitorilor necalificaţi în rîndurile PAFA este cu siguranţă şi mai însemnată, dacă luăm în vedere datele din a doua variantă de răspuns, la categoria „alte ocupaţii” (pe lîngă cele menţionate în prima variantă de răspuns – vezi figura nr. 2). La această categorie („alte ocupaţii”), 19,8% au specificat o ocupaţie, probabil ultima practicată, de muncitor necalificat (hamal, măturător, paznic). Pentru „alte ocupaţii”, 7,2% au declarat de asemenea o ocupaţie de „muncitor calificat”.

Figura nr. 2: Repartizarea răspunsurilor din chestionarul de admitere în Centru la rubrica „În ce alt domeniu profesional aţi activat”.

Figura nr. 2: Repartizarea răspunsurilor din chestionarul de admitere în Centru la rubrica „În ce alt domeniu profesional aţi activat”.

Ce să reţinem din aceste cifre (ca să mergem mai departe)? Vom reţine că un procent relativ scăzut, de 11,76%, dintre foştii sau actualii beneficiari ai Centrului au exercitat o activitate „intelectuală” (în sens larg, de specialişti superiori într-un domeniu non manual). Acest procent este apropiat de (deşi mai mic decît) rata de 14,31% a subiecţilor PAFA cu studii superioare din acest eşantion. Este de reţinut, de asemenea, că un procent însemnat de PAFA (15% în prima variantă de răspuns şi 19,8% în a doua variantă de răspuns) au lucrat şi/sau continuă să lucreze ca muncitori necalificaţi. Acest procent este de aproape două ori mai mare faţă de proporţia acestei categorii profesionale în rîndul populaţiei urbane active şi aproape trei ori mai mare decît proporţia acestei categorii în rîndurile populaţiei active şi inactive specifice. Totodată acest procent (de 15% şi 18%) este şi mult mai ridicat în raport cu rata subiecţilor PAFA doar cu studii primare şi fără studii (3%) din acelaşi eşantion. Proporţia persoanelor incluse în categoriile profesionale de calificare medie (muncitori calificaţi, maiştri, tehnicieni, vînzători), de 35%, este în jumătate mai scăzut decît pocentul persoanelor cu studii medii generale, medii de specialite şi medii profesionale (în total 77%). Această constatare sumară ne arată că un număr semnificativ de PAFA au trecut printr-un proces pe care sociologii îl numesc „mobilitate socială descendentă”, practicînd sau fiind constrînşi de anumite circumstanţe să practice ocupaţii de o calificare inferioară pregătirii lor profesionale. În plus, o proporţie de aproape 40% au fost inactive (adică nu au lucrat sau nu au putut lucra) sau nu au exercitat în trecutul recent vreo activitate profesională, definibilă ca atare în termenii categoriilor incluse în „ancheta socială” a Centrului.

Înţelegem că o parte importantă (de cel puţin 38,4%) dintre beneficiarii Centrului nu muncesc şi nu au muncit în trecutul recent, în sensul comun atribuit acestei sfere de activitate. Acest procent este mai mare decît proporţia de 31,35% de populaţie urbană inactivă (fără categoriile de persoane inactive nereprezentate în eşantionul PAFA: migranţi, studenţi şi îngrijitori de copii sau persoane adulte).

Dar care este statutul actual de forţă de muncă al PAFA şi care sînt planurile lor de viitor în acest sens? Formularul completat la admiterea în Centrul-adăpost, şi actualizat pe parcursul şederii în această instituţie, ne dă un răspuns cel puţin parţial la această întrebare. La una din rubricile acestui formular, subiecţii sînt întrebaţi, cu posibilitatea a două variante de răspuns, care sînt planurile lor de viitor. La această întrebare, în prima variantă de răspuns, 45% au declarat că vor să-şi facă acte de identitate (cei care le-au pierdut în prealabil) şi 20% că vor să se angajeze la un serviciu (vezi figura nr. 3). În a doua variantă de răspuns (din cei 81,7% care au dat un asemenea răspuns, vezi figura nr. 4), 49,3% şi-au exprimat dorinţa de a se angaja la un serviciu. Se poate vedea, aşadar, în baza celor două variante de răspuns la această rubrică, că planurile prioritare ale clienţilor Centrului sînt, în primul rînd, perfectarea sau reconstituirea actelor (pentru cei circa 50% care nu le au) şi, în al doilea rînd, angajarea la un serviciu (pentru cei de vîrstă activă – în jur de 65% din eşantion). Faptul că 20% din subiecţi au indicat în prima variantă de răspuns „angajarea la un serviciu” ca plan de viitor şi 40% au dat acest răspuns în a doua variantă de răspuns („alte planuri”), arată că în jur de 60% nu lucrau la momentul completării formularului de admitere, dar îşi doresc acest lucru. Acest procent este dublu mai mare decît rata populaţiei urbane inactive specifice (fără grupurile de persoane inactive nereprezentate în eşantionul PAFA).

Figura nr. 3: Repartizarea răspunsurilor din chestionarul de admitere în Centru la întrebarea „Ce planuri de viitor aveţi?”

Figura nr. 3: Repartizarea răspunsurilor din chestionarul de admitere în Centru la întrebarea „Ce planuri de viitor aveţi?”

 

Figura nr. 4: Repartizarea răspunsurilor din chestionarul de admitere în Centru la întrebarea „Ce alte planuri de viitor aveţi?”

Figura nr. 4: Repartizarea răspunsurilor din chestionarul de admitere în Centru la întrebarea „Ce alte planuri de viitor aveţi?”

Totuşi, potrivit datelor oferite de direcţia Centrului, o proporţie mică de beneficiari – doar 7,2% (sau 42 din 585) – a reuşit să se angajeze la un serviciu, cu sau fără ajutorul personalului Centrului (vezi figura nr. 5). Care sînt motivele reuşitei atît de scăzute de angajare pe piaţa muncii a persoanelor fără adăpost (beneficiari ai Centrului-adăpost)? În continuare, voi încerca să răspund la această întrebare, deloc uşoară, sprijinindu-mă pe un lot de date narative (interviuri cu peste 30 de persoane fără adăpost şi profesionişti specializaţi în lucrul cu PAFA), articole din presă şi acte legislative în vigoare în RM în domeniul muncii. Pentru a ne face o imagine cît mai echilibrată despre relaţia persoanelor fără adăpost cu „cîmpul muncii”, voi contextualiza şi corobora aceste informaţii cu date la care am avut acces în acest domeniu din ţările din regiune şi din alte spaţii geografice şi politice.

Figura nr. 5: Repartizarea rezultatelor consilierii beneficiarilor PAFA în evaluarea direcţiei Centrului-adăpost.

Figura nr. 5: Repartizarea rezultatelor consilierii beneficiarilor PAFA în evaluarea direcţiei Centrului-adăpost.

Ce sau cine îi împiedică să lucreze?

Un şir întreg de factori socio-biografici şi sistemici (sociali şi instituţionali) împiedică persoanele fără adăpost să se angajeze la un serviciu stabil, cîtuşi de puţin satisfăcător în plan social şi sursă a unui venit suficient pentru un trai „decent”.

Dacă persoanele fără adăpost s-ar angaja la un serviciu doar în baza studiilor şi pregătirii lor profesionale, cel puţin 90% din segmentul activ al acestui grup nu ar mai fi de mult PAFA. Dar angajarea la un serviciu, mai ales în sectorul formal, are loc după criterii care depăşesc cu mult şi din mai multe aspecte nivelul de studii.

Ce împiedică, deci, o parte mare din persoanele fără adăpost să se angajeze? Din capul locului, îi dăm de o parte pe cei aproape 34% de persoane vîrstnice (procent care depăşeşte de două ori şi mai bine proporţia persoanelor vîrstnice din mediul urban din RM), deşi, în mod evident, mulţi dintre aceştia şi-ar dori să muncească pe undeva – şi o parte dintre ei asta fac în fel şi chip – pentru a supravieţui.

Cel puţin jumătate din toate persoanele fără adăpost cuprinse în baza noastră de date nu au acte de identitate[6]. Problema actelor de identitate este una foarte gravă pentru persoanele fără adăpost, mai ales în RM şi în ţările din regiune[7]. Această chestiune va face obiectul unei analize separate în continuarea acestui studiu. În contextul subiectului discutat aici, este important să amintim – chiar dacă pare de la sine înţeles – că lipsa actelor de identitate este un dezavantaj greu surmontabil pentru cineva care caută să se angajeze. În sectorul formal, este practic imposibil să fii acceptat fără acte, or stabilirea unui contract de angajare presupune identificarea legală a părţilor, printr-un act de identitate în original şi valabile. Pe lîngă aceasta, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM) însăşi nu acordă în mod formal servicii de consiliere solicitanţilor fără acte de identitate, deşi angajaţii Centrului de informare a ANOFM acceptă uneori să ofere asemenea servicii pe cale informală, la cererea unor solicitanţi fără acte, furnizînd coordonatele unor potenţiali angajatori în domeniul solicitat. Cu atît mai mult, una din condiţiile de bază de eligibilitate pentru dobîndirea statutului de şomer este posesia unui act de identitate valid[8].

Pentru perfectarea sau recuperarea buletinului de identitate, orice solicitant trebuie să se prezinte la Oficiul de Stare Civilă cu un dosar întreg de acte. De cele mai dese ori, acestea trebuiesc reconstituite la rîndul lor, iar pentru fiecare act în parte este nevoie, pe lîngă completarea unei cereri scrise în acest sens, un alt dosar de acte. În cazul în care acestea lipsesc şi ele, procedura de recuperare a actelor devine extrem de anevoioasă şi îndelungată (două luni durează doar examinarea cererii de reconstituire a actului în regim „gratuit”, mai exact de 10 lei la cît se ridică taxa de stat pentru acest serviciu)[9]. În aşa fel, procedura de reconstituire a actelor de identitate devine extrem de anevoioasă şi demotivantă pentru oricine, dar cu atît mai mult pentru nişte oameni lipsiţi de resurse şi abilităţi sociale, cum este deseori cazul persoanelor fără adăpost fără acte.

Dar chiar şi cei care reuşesc să treacă cu succes toate etapele procedurii birocratice de dobîndire (sau redobîndire) a actelor de identitate, buletinul de identitate valabil nu este neapărat un garant în sine de acces neîngrădit în sectorul formal al pieţei muncii. Chiar şi cu acte în regulă, persoanele fără adăpost nu au de obicei viză de reşedinţă. Se cere amintit, în acest context, că menţiunea vizei de reşedinţă pe fişa de însoţire a buletinului de identitate a încetat să mai fie obligatorie de curînd, din aprilie 2014[10]. Cu toate acestea, angajatorii continuă să respingă nemotivat cererile persoanelor fără viză de reşedinţă, printr-un efect de inerţie faţă de fostul statut legal al acestei menţiuni în perioada recentă, dar mai ales în epoca sovietică (cînd viza de reşedinţă, aşa numita „propiska”, constituia o condiţie obligatorie pentru a beneficia de toate drepturile cetăţeneşti[11]). Respingerea solicitanţilor de lucru fără viză de reşedinţă ar fi, de asemenea, după cum consideră unii specialişti în domeniu[12], o măsură tacită de a se proteja de eventuali angajaţi nedisciplinaţi.

Sectorul „informal”: o piaţă de muncă accesibilă unei forţe de muncă vulnerabile

În aceste condiţii, pentru majoritatea PAFA active fără acte şi pentru o parte din cei cu acte, dar fără viză de reşedinţă, singura posibilitate de angajare rămîne în sectorul informal, fără contract formalizat şi cu condiţii de lucru stabilite la buna înţelegere între angajat şi angajator. În condiţiile în care, potrivit unor calcule, în 2013, în R. Moldova, 362,800 de persoane au avut un loc de muncă (principal/primar) informal, ceea ce constituia 30,9% din totalul populației ocupate din RM[13], trebuie să admitem că sectorul informal oferă cele mai reale oportunităţi de angajare pentru majoritatea persoanelor fără adăpost (şi alte categorii de persoane vulnerabile), nu doar pentru cei fără acte şi/sau viză de reşedinţă. Faţă de accesul puternic limitat la sectorul „formal”[14], ocuparea informală oferă o sursă de subzistenţă persoanelor fără adăpost, care le este refuzată în altă parte.

În multe cazuri, munca informală satisface interesul tuturor părţilor implicate. Angajaţii îşi găsesc, de bine de rău, un loc de muncă şi o sursă de venit, pe cînd angajatorii dispun de o forţă de muncă pentru care nu plătesc contribuţii la fondul de asigurări sociale şi impozite pe venit. Anumite persoane fără adăpost cu care am discutat mi-au mărturisit, nu fără un soi de mîndrie, că muncesc la o întreprindere şi că dispun de un cîştig acceptabil. Faptul că muncesc în regim „informal” nu părea să-i preocupe prea mult nici pe angajaţi, atît timp cît percepeau un venit convenit din timp, nici pe angajatori. Din mărturiile unor angajaţi, patronii se arătau înţelegători faţă de lipsa actelor şi a unui domiciliu stabil al angajaţilor. Mai mult decît atît, potrivit unuia dintre ei, Veaceslav[15] (despre care am mai vorbit în capitolul precedent), patronul întreprinderii (o întreprindere de prelucrare a plasticului) îi oferea de asemenea şi posibilitate de cazare temporară, e drept într-un local neprevăzut pentru locuire.

Dar angajarea informală (în sectorul formal sau informal, cu întreaga gamă de variaţii „hibride” între aceste două „sectoare” ale muncii) vine şi cu un şir de riscuri şi privaţiuni, imediate şi pe termen lung, mai cu seamă pentru angajaţi. Printre riscurile pe termen lung, inerente ocupării informale din motivul absenţei contribuţiilor la sistemul de asigurare socială, pot fi considerate: accesul limitat la servicii medicale, imposibilitatea de a beneficia de ajutor de șomaj în caz de pierdere a locului de muncă și, în cele din urmă, mărimea mică a pensiei de care vor beneficia la împlinirea vîrstei de pensionare[16]. Dar munca în sectorul informal de toate categoriile[17] şi ocuparea informală în sectorul formal reprezintă, mai ales pentru persoanele fără adăpost, un risc avansat de vulnerabilitate faţă de situaţii de abuz din partea angajatorilor. Lipsa actelor, dar şi lipsa abilităţilor sociale şi a unei minime culturi juridice nu face decît să agraveze această vulnerabilitate, de care suficienţi patroni nu ezită să uzeze şi să abuzeze în diverse situaţii.

Unii oameni cu care am discutat mi-au mărturisit un şir de abuzuri la care au fost supuşi din partea unor angajatori. Mărturia lui Maxim este emblematică în acest sens:

„Dar şi munca omului trebuie respectată. Iar aici munca nu e respectată. Am fost la prăşit în brigade. Am lucrat 9 luni la Tiraspol, era acolo o firmă mare. Am lucrat cu 3500 pe lună. După 9 luni de lucru, ei mi-au dat doar 1000. Du-te acasă. Ei! Eu am contat pe 9000, măcar cîte 1000 pe lună. Iar ei: du-te unde vrei. 1000 şi gata. La fel şi aici, am lucrat în colhoz, este aici unul. Am lucrat şi sîmbăta şi duminică fără zile de odihnă şi mi-au dat 1200 lei. Iată aşa viaţă grea. (…) Cel mai des ţiganii te angajează cu 1000. Mai mult nu-ţi dau. La muncile cele mai grele: hamali, să strîngi mere, fără zile de odihnă… Contezi la sfîrşit pe ceva… (…) Am lucrat şi la iazuri. La două iazuri. La sezon. Îmi spunea: Max, ai să lucrezi un sezon şi apoi te voi plăti. Am lucrat 4 luni, mă duc: hai. El: hai mai lucrează o leacă şi o să-ţi dau mai mult. M-am gîndit: bun… A venit anul nou de acum, mă duc la el: Andrei, hai ajunge să mă minţi, eu am nevoie de bani. Iar el: Max, eu am nevoie de un lucrător, dar nu de unul ca să-i dau bani. Şi am plecat la altul. Şi acolo, la fel, şi-a făcut omul iaz şi creştea peşti. Am lucrat un an şi jumătate. Era primar. Şi avea peşte destul, dar bani nu-mi dădea. Apoi am lucrat pe şantier. Trebuia să-mi dea 25.000. Mi-a zis că, uite, terminăm construcţia şi atunci îţi dau. Ne-am înţeles. Dar el nici măcar de drum nu mi-a dat înapoi, din Briceni la Drochia. A trebuit să cer de la oameni ca să ajung. Cui să mă plîng? Trebuia să semnez un contract, dar paşaport n-am… Eu cu el m-am înţeles omeneşte. Lucrul l-am făcut… Un jurist mi-a spus că trebuia să semnez cu el un document. Dar de ce m-a luat atunci la lucru?”[18]

Andrei, cu care am discutat într-o colonie de persoane fără adăpost, mi-a răspuns direct că din motivul lipsei de încredere pe care a dobîndit-o faţă de angajatori, în domeniul construcţiei în care a mai lucrat şi se pricepe, nici nu mai încearcă să se angajeze:

Cercetător: Şi cum se întîmplă că nu lucraţi, dar staţi aici?
A: Măi, nu lucrez pentru că aicea mă amăgesc toţi. Toţi mă amăgesc. Toţi. Eu încep a şpăclui [tencui – n.a.], încep a face, îmi dau un avans cît le cer, mititel, da’ cînd termin, cînd să-mi deie banii: „Auzi, uăi, ţi-ai luat catrafusele şi te-ai dus de aicea!” Şi asta nu-i prima dată. De asta nici nu vreau aici să lucrez. Am documente, am tot. Totu-i cu mine. N-am poliţă. Buletin, prava [i.e. permis de conducere], tot am. Am daje [chiar] certificat, cînd am ieşit din puşcărie, de pensionnîi fond [fondul de pensii], să am pensie.[19]

După cum se poate vedea în aceste mărturii, dar şi în altele de acest fel, principala formă de abuz la care sînt expuse persoanele fără adăpost, angajate într-un un post de muncă informal, este plata unei remuneraţii inferioare celei convenite sau neplata acesteia cu desăvîrşire. În mod clar, în acest caz şi în altele, angajatorul abuzează de statutul său de putere pentru a înşela şi a oprima angajaţii lipsiţi de orice putere. Acest raport de forţă este cu atît mai inegal în detrimentul angajatului cu cît acesta din urmă se simte mai neajutorat şi lipsit de orice formă de protecţie din partea unui sistem de justiţie perceput drept corupt şi injust[20].

De cealaltă parte, unii profesionişti care lucrează cu persoanele fără adăpost mi-au expus punctul de vedere porivit căruia şi angajatorii s-ar simţi în nesiguranţă cu angajaţi recrutaţi din rîndul persoanelor fără adăpost, percepuţi ca nedemni de încredere, cu atît mai mult în cazul celor fără acte şi astfel lipsiţi de vreo pîrghie de control asupra lor. Un funcţionar din administraţia Centrului-adăpost mi-a mărturisit că în cîteva rînduri a ajutat nişte beneficiari să fie angajaţi la un şantier de construcţie, aceştia s-au înţeles cu angajatorul, după care, a doua zi, unii dintre ei n-au mai venit la lucru la ora stabilită. Pe de altă parte, potrivit unui reportaj difuzat la un post TV din R. Moldova, dar şi în baza mărturiilor reprezentanţilor unor asociaţii care lucrează cu PAFA, unii dintre beneficiarii Centrului-adăpost ar fi fost angajaţi în regim informal la o fabrică de mobilă ce aparţinea directorului Centrului, fapt pentru care primăria oraşului a decis să-l concedieze şi să numească în loc un alt funcţionar[21].

Este totuşi plauzibil că, aşa cum remarca şi o cercetătoare a unei chestiuni similare la Kiev[22], în lipsa unui cadru formal de reglementare şi de control, ambele părţi se urmăresc cu suspiciune. Pentru a se proteja şi a se asigura de corectitudinea celuilalt, potrivit interviurilor cu persoane fără adăpost şi cu specialişti, patronii şi angajaţii PAFA preferă să se angajeze în baza unor contracte verbale pe termen scurt, de regulă de o zi, plata fiind făcută la sfîrşitul zilei de muncă, în funcţie de înţelegerea prealabilă şi raportat la gradul de realizare a sarcinii de lucru. Domeniile în care persoanele fără adăpost din Chişinău se pot angaja ca zilieri sînt de regulă şi foarte solicitante din punctul de vedere al efortului fizic, dar şi foarte expuse riscului de accidentare: hamali la piaţă, constructori necalificaţi, agricultori sezonieri. În cazul în care între angajatori şi angajaţi se stabilesc raporturi de încredere, contractul de muncă – verbal sau scris – se poate prelungi şi chiar stabiliza.

O economie a refuzului

Atunci cînd, din anumite motive obiective (de exemplu, de dizabilitate), persoanele fără adăpost nu pot lucra nici măcar în sectorul informal, ca zilieri sau muncitori sezonieri, sau cînd aceştia sînt refuzaţi constant de către angajatori, între altele pentru felul în care arată (ca nişte PAFA vizibile), aceştia se retrag într-o economie „de umbră”[23], prin diverse practici de subzistenţă, pe care cercetătoarea Tova Höjdestrand le analizează în cadrul conceptului de „economie a refuzului” (refuse economics)[24] – care cuprinde activităţi pe care cetăţenii ordinari refuză să le facă, pentru că le consideră prea „murdare”, la propriu şi la figurat. Colectarea şi reciclarea deşeurilor este una din aceste munci şi strategii de subzistenţă la care recurg de regulă cei mai nevoiaşi dintre persoanele fără adăpost, lipsite de orice altă sursă de venit.

Colectarea şi schimbul sticlelor, una din îndeletnicirile de bază ale persoanelor fără adăpost, cere o implicare perseverentă şi laborioasă, în schimbul unei „remunerări” subţiri şi acceptabile cu greu, chiar şi de către cei mai dezmoşteniţi cetăţeni ai RM. La punctele particulare de colectare a sticlelor, o sticlă este cumpărată, bunăoară, cu 5 bani bucata. Prin urmare, pentru o sumă echivalentă unui dolar american, o persoană trebuie să colecteze nu mai puţin de 400 sticle. Alte materiale reciclabile – plasticul sau cartonul – se dovedesc şi mai puţin „profitabile” la Chişinău, în lipsa unui sistem funcţional de reclicare a deşeurilor[25].

Într-o discuţie pe care am avut-o cu cîteva persoane fără adăpost într-o colonie de PAFA la marginea unui parc din Chişinău, aceştia ţineau să mă asigure, în mod repetat, că ei muncesc pentru a-şi face un ban de pîine, nu stau degeaba:

Noi muncim.
Da, muncim, strîngem metal uzat, carton, mai ajutăm pe cineva. Poate unuia îi trebuie ajutor la vreun lucru. Ne plătesc vreo 100 de lei.
Nu demult am curăţat o grămadă e-nor-mă [o-grom-nei-şuiu] de gunoi, pentru 50 lei. Nu furăm.
Dacă nu avem de mîncare, mergem la tomberon şi găsim. Sau oamenii ne dau. Ei ne ştiu şi cînd ne văd ne dau de fiecare dată.
Iaca eu sînt un calic, dar mă duc şi lucrez.
Ieri am fost şi am dus o grămadă de gunoi de la „Viitorul”. O femeie ne-a dat drumul şi am dus gunoiul. Ne-a dat 50 lei. Ne-am dus şi am mîncat. Şi gata. Asta-i. E greu. Mai sînt probleme, supărări… Dar ne ţinem. Ne ţinem unul de altul pentru că noi aici sîntem ca o familie şi stăm într-o barcă.

Acest discurs autolegitimator ( „Noi muncim, nu furăm.”) se întîlneşte în diverse forme şi în cazul altor practici de subzistenţă, considerate altminteri reprobabile, cum ar fi cerşitul: „Ce să fac? Să fur? Trebuie să trăim şi noi cumva?”. Denegarea inocupării în aceste mărturii vine în consens cu o „etică a muncii”, edificată în epoca sovietică prin mijloace culturale şi legale, şi consolidată în perioada „tranziţiei”, prin diverse forme de constrîngere asupra celor care se eschivau de la „procesul de producţie” [26]. În acest discurs, persoana fără adăpost, aflată în spaţiul deontologic delimitat de cele două constrîngeri normative, una prescriptivă, cea de a munci, şi alta proscriptivă, aceea de a nu fura, se vede forţată în fapt de a alege o „cale de mijloc”, în situaţia în care îi este refuzat de fapt dreptul de a munci onest. Din această perspectivă morală, orice ocupaţie care nu încalcă direct codul legal, deşi ar putea contrazice anumite norme sociale, devine din capul locului acceptabilă şi chiar valorizată pozitiv ca o muncă între altele.

Constrîngerea normativă de a munci apasă vizibil asupra conştiinţelor persoanelor care, dintr-un motiv sau altul, sînt respinse către marginile „pieţei muncii”. Această constrîngere etică este percepută cu atît mai intens de către bărbaţii de vîrstă activă, asupra cărora societatea îşi îndreaptă aşteptările cele mai mari în această privinţă, aşteptări asociate cu rolul de întreţinător de bază al familiei atribuit tradiţional bărbaţilor[27]. De unde şi insistenţa persoanelor de această categorie, în convorbirile cu mine, asupra activităţii de „muncă” pe care o întreprind şi a calificativului de „muncitor” pe care şi-l asumă, negînd orice activitate criminală („noi nu furăm”) şi, eventual, eticheta de „beţiv” („Noi nu sîntem beţivi, noi sîntem muncitori!”[28]). Chiar şi atunci cînd unii subiecţi cu care am discutat erau vizibil marcaţi de vreo afecţiune cronică sau dizabilitate, aceştia ţineau să-şi afişeze implicarea într-o activitate calificabilă drept „muncă” sau cel puţin îşi exprimau dorinţa de a munci, în ciuda obstacolelor evidente.

„Iaca eu sînt un calic, dar mă duc şi lucrez.”[29]

 „Dă-mi mie să lucrez. Dă-mi să lucrez, că eu îs băiet de la ţară şi pot să muncesc. Mi-am luat bastonul ca să merg pe drum. Dar pot să muncesc. Şi mie îmi trebuie de lucru. Măcar… mult, puţin, nu importă. Măcar să am ocupaţie.”[30]

Într-o convorbire neînregistrată, directorul Centrului-adăpost îşi expunea un punct de vedere, pe care şi alţi profesionişti din domeniu (asistenţi sociali, funcţionari, actuali sau foşti poliţişti) îl împărtăşesc în mare măsură. Potrivit acestuia, cetăţenii trebuie să aibă drepturi, dar şi obligaţii. În democraţie, munca este considerată un drept. Aceasta ar trebui însă să fie o obligaţie, în aşa fel încît cei care refuză să muncească, „boschetarii” în primul rînd, să fie forţaţi să o facă, sub constrîngere penală. Potrivit acestui punct de vedere, sistemul de protecţie socială destinat persoanelor vulnerabile nu face decît să încurajeze lenevia. Această poziţie consună cu sistemul normativ instituit în epoca sovietică, care condamna cu privaţiune de libertate pînă la 3 ani orice „eschivare voluntară şi răuvoitoare” de la o activitate productivă şi în care protecţia socială era distribuită în mare măsură în funcţie de cantitatea de muncă prestată[31].

„Cu ruşii era mai bine de trăit. Vă spun sincer.”

În mod aparent paradoxal, dar şi mai multe persoane fără adăpost cu care am vorbit şi-au exprimat regretul pentru dispariţia sistemului sovietic, e adevărat nu după măsurile represive aplicate „vagabonzilor” şi altor marginali (sub care categorie ar fi intrat aceştia cu statutul pe care îl au azi), ci pentru sistemul de protecţie a muncii şi a drepturilor sociale, mult mai bine asigurat, cel puţin în opinia lor, în epoca precedentă. O femeie, care în epoca sovietică tîrzie a lucrat educatoare, apoi directoare de grădiniţă şi care după 1990 şi-a pierdut lucrul, fiind nevoită să practice comerţ informal cu mărfuri transportate din ţările vecine, îşi aminteşte cu mult regret de epoca sovietică, anume în contextul siguranţei locului de muncă şi al relaţiilor sociale şi interetnice, percepute ca fiind mai armonioase în acea epocă, acestea deteriorîndu-se profund îndată după căderea URSS, din punctul ei de vedere:

„Ştiţi, eu eram destul de matură cînd a murit Brejnev, dar [îmi aduc aminte că] lumea a suferit. Pentru că aprovizionarea cu produse era foarte bună în acea perioadă. În timpul vieţii lui Brejnev, în magazine erau practic toate produsele. Relaţii tensionate, cum sînt acum, atunci nu erau. Toţi oamenii trăiau normal. Toţi oamenii lucrau. Dacă azi avem un şomaj atît de mare, păi atunci toată lumea lucra. Şi eu şi toată lumea lucra.”[32]

Cîţiva subiecţi îşi amintesc de serviciul relativ uşor pe care l-au avut în epoca sovietică, din contul responsabilităţilor reduse, şi totodată de sentimentul de siguranţă şi stabilitate pe care acest lucru le procura în ziua de mîine.

Din 1974 pînă în 1991, Marina a lucrat în calitate de tehniciană la studioul Moldova-Film. „Фильмы дерьмо ставили… Но работали с интересом…” [Filme făceam de rahat, dar lucram cu interes.] – spune ea, cu ironie. Avea un salariu de 80 de ruble, dar zice că-i ajungea perfect. Cum a trăit în epoca sovietică? „Золотые времена… У нас действительно был коммунизм, а мы не знали” [„Vremuri de aur… La noi chiar era comunism, iar noi nu ne dădeam seama.] – îmi zice Marina însufleţită. La magazinul de la colţ erau şapte feluri de salam… Iar caşcavaluri, nici vorbă, erau de tot felul, ieftine şi mult mai bune decît cele de acum. După ce a venit Gorbaciov la putere, totul s-a schimbat parcă, inclusiv şi pe plan mental: „Психология изменилась у людей» [Psihologia oamenilor s-a schimbat][33].

Leonid, care a lucrat în epoca sovietică tîrzie în calitate de şofer de camion la o întreprindere de construcţii, îşi aduce aminte de normele morale duble care convieţuiau armonios în acele vremuri, în ciuda contradicţiei lor aparente, într-o confluenţă între regulile scrise şi cele nescrise, între oficial şi oficios:

„Cu ruşii era mai bine de trăit. Vă spun sincer. Avea zarplată [salariu] omul stabil. Avea avans, avea polucika [salariul de bază][34]. Era nevoie de forță de muncă. Da acuma cui trebuiești? Şi de furat [se] fura. Toţi furau pe atunci… Mîncam, furam, beam, dacă și era de unde. Era vreme ușoară. (…) Principalul era ca planul să fie îndeplinit, la buhgalterie [contabilitate]. Aşa ne spunea şeful: „Beţi, mîncaţi, furaţi, dar să văd că-mi aduceţi planul la buhgalterie, la dispecerskaia [dispecerat]”. Aşa era sistema atuncea. Tare era viaţa interesantă înainte, tare era bine cu rușii. Nu faci nică cu perestroika asta, cu Evropa. Ia să vedeţi dacă n-o să fie un tărăboi, un război dintre America şi Rusia. Să mă ţineţi minte!”[35]

Experienţa de viaţă şi de lucru din epoca sovietică este cu atît mai idealizată de către aceste persoane cu cît vicisitudinile sociale şi economice care au urmat îndată după căderea URSS au fost resimţite mai tare. Persoanele de limbă rusă s-au simţit şi mai afectate de schimbarea politică majoră intervenită după destrămarea URSS şi proclamarea independenţei Republicii Moldova, în urma tensiunilor interetnice, după cum îşi explică ele retrospectiv, şi mai ales din motivul handicapului lingvistic pe care n-au fost în stare să-l recupereze îndată după schimbarea politicilor lingvistice începînd cu august 1989 şi mai ales după independenţa R. Moldova din august 1991, cînd cunoaşterea limbii române (sau „moldoveneşti”, cum a fost numită oficial) a devenit o condiţie pentru angajarea sau menţinerea în post a angajaţilor în anumite domenii publice. Toate cele 6 persoane vîrstnice de limbă rusă cu care am discutat[36] au mărturisit asemenea sentimente de „nostalgie” faţă de epoca sovietică şi resentimente faţă de perioada care a urmat, justificate inclusiv – şi mai ales – din motive de politică lingvistică şi naţională.

O traiectorie profesională fărîmiţată    

Poveştile de viaţă ale mai multor persoane cu care am vorbit arată o traiectorie profesională fragmentată, discontinuă, fărîmiţată, în urma crizelor prin care a trecut economia Republicii Moldova după 1990 (manifestată, între altele, prin închiderea fostelor întreprinderi sovietice, concedierea masivă a angajaţilor şi prin plata neregulată a salariilor în instituţiile publice). Această carieră profesională discontinuă nu a făcut decît, pentru mulţi dintre aceşti oameni aflaţi în căutarea unei surse de subzistenţă, îmbrăţişînd la nevoie munci ocazionale, nesigure, necalificate, să le fragilizeze şi mai mult statutul lor social şi profesional. Capacităţile de adaptare la o economie de piaţă, care s-a prăbuşit ca o calamitate peste o populaţie nepregătită, au fost şi mai mici în cazul persoanelor care, în anii 1990, treceau de cumpăna de vîrstă de 50 de ani (circa ¼ din populaţie şi mai mult de 1/3 din eşantionul nostru de PAFA[37]). Un incident în plan personal / familial, o îmbolnăvire cronică sau un traumatism au precipitat acest proces de lunecare în straturile de jos ale sărăciei. Trebuie de asemenea amintită soarta celor 21% din eşantionul nostru care au cunoscut o experienţă de detenţie, experienţă care le-a întrerupt sau modificat brutal parcursul socio-profesional. Diminuarea aptitudinilor profesionale pe perioada detenţiei este agravată, în cazul acestora, de handicapul stigmatului de foşti deţinuţi.

Precarizarea şi pierderea siguranţei în activitatea de muncă a fost pe larg împărtăşită de o populaţie foarte numeroasă care, către sfîrşitul anilor 1990, a căzut sub limita sărăciei absolute şi a sărăciei extreme[38]. O parte importantă din persoanele fără adăpost din R. Moldova (cu o parte mică dintre care am discutat eu însumi) au apărut din această masă sărăcită de oameni – perdanţi ai tranziţiei post-socialiste. Persoanele fără adăpost au căzut cel mai jos pe această pantă a mobilităţii descendente, pe care au lunecat atîţia oameni în această epocă prelungită de criză. Este de remarcat, în acest context, că cei mai mulţi oameni pauperizaţi în anii tranziţiei nu au fost neapărat şomeri, ci angajaţi, deseori cu acte în regulă[39]. O diferenţă notabilă care iese în evidenţă între săracii angajaţi şi subiecţii PAFA despre care este vorba în acest text este că primii au de regulă o locuinţă, pe cînd cei din urmă şi-au pierdut şi acest „capital”. În lipsa unei locuinţe, angajarea la un serviciu ar putea cu greu contribui la „reabilitarea” vreunei persoane fără adăpost şi la (re)integrarea acesteia în societate.

Munca grea, precară, nesigură, discontinuă, prost plătită, necalificată, alienantă, în ruptură brutală cu pregătirea profesională a persoanelor…, la care persoanele fără adăpost au acces în mod normal, nu face decît să le prelungească cercul vicios al precarităţii şi al excluziunii în care au nimerit fără voie, într-un context de criză sistemică. Statutul social precar dă acces la un loc de muncă precar, care la rîndul său consolidează precaritatea statutului social… Pentru a ieşi din acest cerc vicios, este nevoie de un efort dublu şi de o perseverenţă, pe care cele mai multe persoane din acest grup pe care le-am cunoscut nu le au, în lipsa unor capitaluri sociale, culturale şi economice (locuinţă, suport social, un minim venit), care par „de la sine înţeles” pentru cei mai mulţi dintre noi.

În situaţia în care angajarea în acest soi de muncă precară nu este suficientă pentru a îmbunătăţi condiţia economică şi a ridica statutul social al persoanelor fără adăpost, pentru mulţi oameni aflaţi într-o asemenea situaţie există tentaţia cedării efortului mai mic al strategiilor de subzistenţă de toate felurile.

Consumul de alcool poate fi o asemenea tactică de supravieţuire. Aproape o jumătate din persoanele cu care am discutat, în special bărbaţii, au probleme de alcoolism evoluat în diverse stadii. Unele studii aplicate persoanelor fără adăpost arată că, într-o jumătate din cazuri, persoanele au suferit de alcoolism înainte de a deveni PAFA. În celelalte jumătate din cazuri, dependenţa de alcool a apărut mai tîrziu, după cronicizarea statutului de persoană fără adăpost. Aşa sau altfel, dependenţa de alcool devine un obstacol puternic în calea angajării şi integrării sociale a persoanei şi face cu atît mai dificilă spargerea cercului vicios al precarităţii şi excluziunii despre am vorbit.

Este oare posibilă ieşirea din cercul vicios al precarităţii şi excluziunii?

Situaţia nu este cu totul disperată pentru persoanele care îşi găsesc suficiente resurse şi destulă motivaţie de a depăşi acest impas existenţial, iar angajaţii instituţiilor publice şi cele asociative de asistenţă socială ar putea oferi un anumit suport în acest sens.

Pentru a ilustra dificultăţile şi totodată posibilităţile – fragile – de (re)integrare socială prin angajare în cîmpul muncii ale unei persoane devenită PAFA, voi descrie pe scurt în cele ce urmează cazul lui Valentin.

Valentin provine dintr-o familie monoparentală. Mama l-a dat la o şcoală internat în momentul în care n-a mai putut avea grijă de el, iar apoi, potrivit lui, s-a dezis de el. La absolvirea internatului a fost descumpănit de lumea „de afară”, nu a ştiut cum să-şi găsească un rost şi, tentat de un cîştig uşor, a ajuns la închisoare. La expirarea detenţiei află că nu poate dispune nici de locuinţa mamei, vîndută între timp de rude şi, astfel, ajunge „în stradă”. Centrul pentru persoane fără adăpost din oraş îi dă o şansă, oferindu-i posibilitate de cazare şi, după un timp, un loc de muncă la bucătărie. La ultima mea discuţie cu el, Valentin se arăta totuşi pesimist în legătură cu soarta lui de mai departe. Îmi spunea că el şi aşa oameni ca el nu au nicio şansă în viitor să trăiască normal. De ce? Pentru că aşa e sistemul. Ce să mai spui de alţii care trăiesc în condiţii mult mai rele, dacă el, care e angajat şi are de bine de rău salariu, nu are nicio şansă să-şi găsească un lucru ca lumea, o casă, o familie? – se întreabă Valentin retoric… Îmi spune că lucrează doar 4 ore pe zi – două ore dimineaţa şi două seara, dar pentru aceste 4 ore, el trebuie să se odihnească tot restul zilei. Pentru că altfel nu rezistă! Pentru a „rezista”, Valentin consumă cu apă o doză mare de tinctură de valeriană după sau uneori înaintea orelor de lucru. Totuşi, din spusele angajatelor instituţiei, Valentin nu bea „picătură” de alcool. Zice că nu ar putea lucra şi în altă parte, atît timp cît peste tot salariile sînt foarte mici, iar pentru chirie trebuie să plăteşti cam toţi banii pe care îi munceşti. Locuieşte la centru şi e într-un fel mulţumit pentru că nu trebuie să plătească chirie, dar nu mai poate să trăiască cu 1300 lei pe lună, cît primeşte curat (echivalentul a 95 dolari SUA la data convorbirii). E nemulţumit pentru că e încă tînăr, dar nu are prietenă („ce fată s-ar uita la un amărît ca mine, care locuieşte şi lucrează într-un centru pentru boschetari?”). De la o angajată a Centrului am auzit mai tîrziu că Valentin a început să lucreze de la o vreme ca hamal la piaţă pentru a cîştiga un ban în plus şi a-şi face permis de conducere. Scopul său este să-şi facă permis şi să se angajeze ca şofer (taximetrist sau altceva). A urmat conştiincios toate orele de instruire, a învăţat să conducă maşina, dar îşi face griji că nu va lua permisul, pentru că nu are bani pentru plata informală care se cere de regulă pentru absolvirea cu succes a instruirii şi a obţine permisul. După ce îşi va „face rost” de permisul de conducere, speră să lucreze ceea ce îşi doreşte. Pînă atunci, nu îndrăzneşte să se îndepărteze de instituţia, care încă îi dă un pat şi un loc de lucru, de bine, de rău[40].

Aşa cum o spune chiar el, Valentin nu e în situaţia cea mai critică, dar se simte în mod vizibil mult mai frustrat decît alţii într-o condiţie mult mai rea decît el. Poate pentru că e bărbat tînăr, sănătos, în forţă şi are anumite exigenţe de la viaţă, vrea să-şi facă un trai acceptabil, cu familie, loc de muncă suficient şi o locuinţă. Dar în condiţiile situaţiei economice din Moldova, acestea îi par uneori un vis irealizabil şi, din acest motiv, se simte periodic copleşit şi deznădăjduit. E un exemplu „clasic” de „deprivare relativă”, care este reversul unei dorinţe de reuşită, în ciuda resurselor limitate. Nu ştim continuarea poveştii lui Valentin. Putem doar spera că va obţine ce-şi doreşte.

În loc de concluzie

Din păcate, Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei din R. Moldova nu a elaborat şi cu atît mai puţin nu a aplicat nicio strategie de sprijn şi integrare a persoanelor fără adăpost, dincolo de crearea unui centru-adăpost la Chişinău şi a altuia la Bălţi, în mod evident insuficiente sub aspectul capacităţii numerice de cazare, dar şi al resurselor de asistenţă pe termen mediu şi lung. Nu există niciun program de asistenţă a persoanelor vulnerabile pentru redobîndirea actelor de identitate, deşi aceasta este poate cea mai gravă problemă cu care se confruntă persoanele fără adăpost în RM (şi în regiune). La fel, nu s-a întreprins nicio iniţiativă legală de protecţie a drepturilor persoanelor vulnerabile, inclusiv PAFA, în locurile de muncă din sectorul formal şi mai ales în cel informal. Persoanele fără acte sînt cu totul excluse din orice formă de evidenţă a activităţii de muncă. În această situaţie de incertitudine legală, forţa de muncă vulnerabilă (inclusiv cea a persoanelor fără adăpost) este absorbită doar de sectorul informal, cu riscurile inerente de abuzuri şi accidente de lucru, în contextul lipsei aproape depline de protecţie socială la care acestea se expun în imediat şi pe termen lung (prin lipsa contribuţiilor la asigurare sociale şi la fondul de pensii).

În ciuda imaginii pe care o au de persoane „leneşe” şi „nemuncitoare”, de „întreţinuţi” ai sistemului de protecţie socială al statului, plătit din banii contribuabililor, cea mai mare parte din persoanele fără adăpost de vîrstă activă din Republica Moldova muncesc sau doresc să muncească şi doar o parte foarte mică dintre ei „profită” de sistemul de stat de protecţie socială. Dimpotrivă, statul face foarte puţin pentru facilitarea accesului acestor persoane la angajare în sectorul formal şi nu protejează deloc drepturile acelor angajaţi în sectorul informal sau angajaţi informal în sectorul formal, singurele forme de angajare accesibile persoanelor fără adăpost, fără acte de identitate (adică pentru mai mult de jumătate dintre ei) sau fără viză de reşedinţă. Profilul profesional al persoanelor fără adăpost, coroborat cu studiile acestora şi comparat cu cel al populaţiei urbane generale, arată că cele mai multe dintre persoanele fără adăpost de azi au suferit o diminuare drastică a statutului social (prin mobilitate socială descendentă), în urma procesului masiv de pauperizare din anii 1990 şi în contextul slăbirii şi coruperii sistemului de protecţie socială şi a drepturilor muncii. Mulţi dintre cei care încearcă sau au încercat să se angajeze în mod informal au fost supuşi unor forme diverse de abuz, în principal neplata salariului sau plata unei remuneraţii inferioare celei convenite. Angajate informal în domenii de muncă grele (ca hamali sau în construcţii), aceste persoane sînt totodată expuse unor riscuri de accidente, faţă de care ele se dovedesc şi mai vulnerabile în situaţia în care cei mai mulţi dintre ei nu au poliţă de asigurare medicală. În condiţiile acestei vulnerabilităţi în piaţa muncii, fiind respinse de sectorul formal, multe persoane fără adăpost se retrag într-o economie „de umbră”, practicînd îndeletniciri refuzate de cei mai mulţi cetăţeni ordinari. Aceste munci precare şi prost plătite nu fac decît să perpetueze statutul precar şi vulnerabil al persoanelor fără adăpost.

Precaritatea angajaţilor din sectorul informal, şi în speţă a celor mai vulnerabili dintre ei – persoanele fără adăpost, este agravată în contextul unei pieţe a muncii instituită în anii 1990, odată cu dezintegrarea vechiului sistem de muncă şi protecţie socială – o piaţă „dereglementată”, abandonată intereselor private, într-o epocă de tranziţie prelungită spre economie de piaţă, afirmată încă de la răsăritul ei prin privatizări frauduloase, corupţie endemică, conflicte de interese, trafic de influenţă şi diverse forme de monopol prin cumularea capitalului economic şi a celui politic; o epocă în care peştele mare îl mănîncă pe cel mai mic, iar proaspeţii agenţi economici devin pradă „rechinilor” informali şi instituţionali („krîşa”, racket, poliţia etc.). La capătul lanţului acestui circuit evoluţionist stă persoana fără adăpost, fără resurse şi fără capitaluri de orice fel, dar cu lipsuri şi deficienţe (probleme de sănătate cronice, adicţie, deficit de imagine / status etc.). Slăbirea pînă la dispariţie a mecanismelor de protecţie a angajaţilor şi a şomerilor (căutătorilor de posturi de muncă), în urma suspendării oricărei forme de control asupra respectării drepturilor angajaţilor în sectorul informal (sindicatele, „capturate” de către marele monopoluri oligarhice, au o capacitate de influenţă nulă asupra decidenţilor), îi face vulnerabili pe toţi actorii implicaţi în acest sistem, de la angajator la angajat, dar cu atît mai mult pe cei aflaţi la baza lui – muncitorii pauperizaţi, această „armată de rezervă” a noii economii piaţă, în care statul a devenit parte integrantă a unui sistem corupt şi injust.

 

Note:

[1] Acesta este un nume convenţional, pentru a respecta confidenţialitatea informaţiei legate de această instituţie.

[2] Amintim că o bază de date a fost creată în programul SPSS cu 586 dosare personale ce conţinîn în primul rînd „ancheta socială” – un chestionar biografic al beneficiarului Centrului, completat împreună cu un asistent social al Centrului. Informaţiile au fost anonimizate, apoi codificate şi analizate cu ajutorul SPSS.

[3] Restul grupurilor de persoane inactive, prezente şi în acest eşantion, sînt după cum urmează: pensionarii, persoanele bolnave şi cu dizabilităţi, şi persoane aflate în „alte situaţii” (persoane care nu lucrează sau nu doresc să lucreze dintr-un anumit motiv).

[4] Am comparat activităţile „intelectuale” din ancheta socială a Centrului cu cele, cumulate, din următoarele categorii conform Clasificatorului Ocupaţiilor din R. Moldova: „Conducători ai autoritatilor publice de toate nivelurile, conducatori si functionari superiori din unitatile economico-sociale si politice”, „Specialisti cu nivel superior de calificare” şi „Functionari administrativi”.

[5] Acest procent ar putea desemna o ocupaţie profesonală „informală”, pe care respondentul nu a dorit să o declare sau lipsa oricărei ocupaţii profesionale, înţeleasă în sens tradiţional.

[6] Mai exact, potrivit informaţiilor din „ancheta socială” a clienţilor Centrului: 48,5% – nu au acte; 39,7% – au acte; 1,7% au acte de tip sovietic; 10% nu au specificat.

[7] De exemplu, potrivit unui sondaj realizat cu persoanele fără adăpost din Rusia, 67% nu aveau paşapoarte interne (acte de identitate). Alte studii au realizat estimări şi mai sumbre. Astfel, potrivit unui sondaj realizat la Moscova în iarna 2007-2008, 83,6% de PAFA nu aveau acte de identitate. Е.А. Коваленко. «Воронка бездомности и ограничение потенциальных возможностей», in Журнал исследований социальной политики, 8 (4), 2010. с. 529. Социальные и правовые аспекты проблемы бездомности в России. По материалам межрегионального исследования. СПб, 2007.

[8] Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM). „Ajutor de şomaj”. URL: http://angajat.md/node/65 (adresă consultată în ianuarie 2016).

[9] A se vedea pagina privind „Reconstituirea actelor de stare civilă” pe site-ul Serviciului de Stare Civilă din R. Moldova: http://www.starecivila.gov.md/ro/pages/dosare-reconstituirea (adresă web consultată în februarie 2016).

[10] Persoanele care nu au posibilitatea de a fi înregistrate la domiciliu sau reşedinţă obţin buletinul de identitate la subdiviziunile IS „CRIS „Registru” sau la MDOC din raza locului de aflare, fără menţiunea respectivă. [Pct.24 modificat prin HG288 din 22.04.14, MO103/30.04.14 art.319] http://lex.justice.md/md/346754/

[11] Despre introducerea sistemului de paşapoarte în URSS, vezi Golfo Alexopoulos (2003). Stalin’s Outcasts: Aliens, Citizens, and the Soviet State, 1926-1936. Ithaca and London: Cornell University Press. Despre paşapoarte şi viza de reşedinţă în RSSM şi RM, Igor Caşu, „Anularea vizelor de reşedinţă – propiska (15 octombrie 1991)”, Radio Europa Liberă, 17.10.2011. URL: http://www.europalibera.org/content/article/24361499.html (adresă web consultată în ianuarie 2014). La fel, în Rusia, în ciuda legislaţiei care interzice refuzul cererii de angajare a unui lucrător fără viză de reşedinţă, acest element în actul de identitate este cerut în mod constant la angajare, iar cazurile de refuz al cererilor de angajare ale persoanelor fără „propiska” sînt comune. Kovalenko, „Voronka bezdomnosti…”, p. 526-527. Despre felul în care viza de reşedinţă este un element central de excluziune PAFA în Rusia, vezi: Tova Höjdestrand (2009). Needed by Nobody. Homelessness and Humanness in Post-Socialist Russia. Ithaka and London: Cornell University Press, p. 5-6, p. 20-26; Svetlana Stephenson (2006). Crossing the Line. Vagrancy, Homelessness and Social Displacement in Russia. Hampshire & Burlington: Ashgate Publisher, p. 6, 197.

[12] Maria (pseudonim), asistentă socială în Centrul-adăpost.

[13] Ana Popa, Adrian Lupuşor, Iulian Roşca, Kenichi Hirose, Miloslav Hetteš, Economia informală în Republica Moldova: o analiză cuprinzătoare, Expert-Grup, 2015, p. 13; vezi şi Ana Popa, Ocuparea informală în Republica Moldova: cauze, consecinţe şi modalităţi de combatere, Expert-Grup, 2012.

[14] Folosim termenii de „sector formal” sau „sector informal” cu ghilimele de rigoare, înţelegînd prin aceasta limita adesea fluidă şi elastică între cele două sectoare, cu atît mai mult în această ţară aflată încă în tranziţie de la un sistem economic planificat către economie de piaţă. A se vedea mai multe în acest sens la Alena V. Ledeneva, Russia’s Economy of Favours. Blat, Networking and Informal Exchange, Cambridge University Press, 1998; Michael Burawoy & Katherine Verdery (eds.), Uncertain Transition: Ethnographies of Change in the Post-Socialist World, Cumnor Hill / Oxford, Rowman & Littlefield Publishers, Inc., 1999; vezi mai ales: „Introduction”; Ruth Mandel & Caroline Humphrey (eds.), Markets and Moralities. Ethnographies of Postsocialism, Oxford / New York, Berg, 2002. Despre relaţiile PAFA din Rusia, a se vedea T. Höjdestrand, Needed by Nobody…, pp. 47-61 şi S. Stephenson, Crossing the Line, p. 24-27. Despre munca la negru a PAFA în Ucraina, vezi Anastasia Riabchuk, „Work „in the Shadow”. Experiences of Homelessness among Casual Workers in Construction Industry”, Науковi Записки. Том 70. Соціологічні науки, 2007, p. 72-76.

[15] Amintesc că toate numele subiecţilor intervievaţi sînt pseudonime, pentru a respecta confidenţialitatea şi anonimatul informaţiilor oferite în interviuri.

[16] Idem, p. 22.

[17] Pentru categoriile economiei şi oupării informale, vezi Ana Popa et al., Economia informală…, p. 12 şi următoarele.

[18] Maxim (pseudonim), 55-60 ani; interviu realizat în limba rusă, la Centrul-adăpost din Chişinău în ianuarie 2014.

[19] Andrei (pseudonim), 40-45 ani; interviu relizat în română, într-o colonie de PAFA, la marginea unui parc din Chişinău, în august 2015.

[20] Abuzurile la locul de muncă asupra PAFA în sectorul informal din Ucraina sînt o practică curentă. Vezi de exemplu: Anastasiya Ryabchuk, „Homelessness in Ukraine: Structural Causes and Moral Evaluation”, in Debatte, Routledge, 2014, p. 1-19.

[21] A se vedea reportajul de la Jurnalul de ştiri de la ProTV Chişinău. URL: http://protv.md/stiri/social/fabrica-de-mobila-adapost-pentru-oamenii-strazii-ce-nereguli-au—283711.html (adresă web consultată în martie 2014).

[22] Ryabchuk, „Homeless in Ukraine…”, p. 17.

[23] Despre PAFA în „economia informală”, conceptualizat ca „economie de umbră”, vezi Ley Ley, „Employment, Day Labor, and Shadow Work Among Homeless Assistance Clients in the United States”, in Journal of Poverty, 17:253–272, 2013.

[24] Vezi T. Höjdestrand, Needed by Nobody…, „Refuse economics”, p. 47.

[25] Despre situaţia colectării şi preşucrării deşeurilor din anii în care au fost realizate o parte din interviuri (2013-14), a se vedea: Vlad Ţurcanu, „(Încotro?) Reciclarea deşeurilor la Chişinău, Timpul, 24 noiembrie 2013, URL: http://www.timpul.md/articol/%28incotro%29-reciclarea-gunoiului-la-chiinau-51500.html (adresă web accesată în februarie 2016). A se vedea de asemenea articolele din revista Managementul deşeurilor, editată de Ministerul Mediului din Republica Moldova şi Asociaţia pentru Valorificarea deşeurilor, decembrie 2014 şi iunie 2015. URL: https://managementuldeseurilor.wordpress.com/ (adresă web accesată în februarie 2016).

[26] Despre „etica muncii” în epoca sovietică, şi despre reprezentările sociale ale muncii în tranziţie în RM, a se vedea Lilian Negură, Le Travail après le communisme. L’émergence d’une nouvelle représentation sociale dans l’espace postsoviétique, Québec, Presses de l’Université Laval, 2007; A se vedea, de asemenea, acest subiect, dintr-o perspectivă antropologică: Monica Heintz, Etica muncii la românii de azi, Bucureşti, Curtea Veche, 2005.

[27] Despre „criza de masculinitate” la PAFA din Ucraina, vezi Anastasiya Ryabchuk, „Homeless Men and the Crisis of Masculinity”, in O. Hankivsky, A. Salnykova (eds.), Gender, Politics and Society in Ukraine, Toronto, Toronto University Press, pp. 204-221.

[28] Interviu de grup realizat în limba rusă şi română cu un grup de PAFA, într-o colonie PAFA la marginea unui parc din Chişinău.

[29] Idem.

[30] Dan (pseudonim), 40-45 ani, interviu realizat în limba română la Centrul-adăpost în martie 2014.

[31] Despre reglementarea muncii şi refuzului de a munci în URSS, vezi: Татьяна Ластовка, «Тунеядство в СССР (1961–1991): юридическая теория и социальная практика», Антропологический Форум № 14, 2011. Vezi despre acest subiect în raport cu PAFA în URSS: S. Stephenson, Crossing the Line.., p. 71-112.

[32] Nadejda (pseudonim). 65-70 ani, interviu realizat în limba rusă la Centrul-adăpost în august 2015.

[33] Marina, 65-70 ani, interviu realizat în limba rusă la Centrul-adăpost în septembrie 2013.

[34] În URSS, salariul era primit în două tranşe: avansul şi „poluchka”, i.e. salariul de bază.

[35] Leonid, 65-70 ani, interviu realizat în română la o cantină socială în Chişinău, august 2015.

[36] Galina, 70-75 ani, septembrie 2013, Centru; Nikolai; 65-70 ani, în oraş; august 2015; Ghenadie, 55-60 ani, august 2015; Nadejda, 65-70, Centru; Veaceslav, 70-75 ani, Centru, august 2015; Marina, 65-70 ani, Centru.

[37] Alic Bîrcă et al., Îmbătrînirea populaţiei în Republica Moldova (cercetare la nivel naţional), Chişinău, 2012. URL: http://www.unfpa.md/images/stories/publicati/imbatrinirea%20populatiei%20in%20republica%20moldova.pdf

[38] Criza economică profundă, agravată în anii 1998-1999 de criza regională şi de neplata prelungită a salariilor, a împins 70% din populaţie (sau 84,6%, după standarde internaţionale) sub limita sărăciei absolute[38] şi 50% (sau 55,4%) din populaţie sub limita sărăciei extreme. Vezi Petru Negură, „Republica Moldova la un sfert de veac de tranziţie: între un comunism ratat şi un capitalism neînceput?”, http://www.platzforma.md, iunie 2015. URL: http://www.platzforma.md/republica-moldova-la-un-sfert-de-veac-de-tranzitie-intre-un-comunism-ratat-si-un-capitalism-neinceput-ii-parte/ (adresă web accesată în februarie 2016)

[39] Despre acest fenomen, în Rusia: О.А. Лиходей, «Социальные причины и осбенности роста бродяжничества и попрошайничества в постсоветской России», 2005; şi în Ucraina cf Ryabchuk, „Homeless in Ukraine…”.

[40] Valentin (pseudonim), 25-30 ani, interviu realizat în limba rusă şi română, la Centru-adăpost, în martie 2014.

 

Prima parte a articolului lui Petru Negură despre persoane fără adăpost poate fi citit aici.

 

Imagine de fundal din cadrul proiectului „Street Eyes”, coordonat de Alfonso Garcia Marcos.

 

Această investigaţie socială a fost finanţată de un grant oferit de Departamentul de Stat al SUA. Opiniile, constatările şi concluziile din articol aparţin autorului şi nu reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al SUA.

US Flag Color for Print