[label shape=”” type=””] Claude Karnoouh [/label]

 

(Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor, Polirom 2015)

Nu e niciodată ușor să te lansezi în lectura critică a cărții unui prieten pe care îl consideri un om de o fină inteligență acompaniată de un umor dezarmant. Riscul este mare, fie pentru că eşti complezent, ceea ce, în nici-un caz, nu este stilul meu, fie pentru că interpretezi greșit intențiile profunde ale autorului și, ca urmare, te înșeli, ceea ce poate să i se întâmple oricui, chiar dacă este vorba de un intelectual, căci Errare humanum est! Dar o dată nu înseamnă obişnuinţă, şi cu atât mai mult cu cât autorul, unul dintre vechii și cei mai sclipitori studenți ai mei de pe vremea când predam filosofie critică la Universitatea Babeş-Bolyai, mi-a cerut părerea cu privire la volumul său. Am întârziat cu răspunsul la cererea sa deoarece, dincolo de finalizarea unor lucrări anterioare, am dorit să las să treacă valul de entuziasm și de laude venite din partea diverselor grupuri culturale românești, excepție făcând, bineînţeles, grupurile neoconservatoare pierdute în delilurile lor stipendiate.

Trebuie să spun din capul locului că am fost luat de farmecul şi realul talent de cronicar și de povestitor de care dă dovadă Vasile Ernu. Sigur, el ne arătase deja aceste virtuţi în celelalte lucrări ale sale, dar aici stăpânirea tramei narative este, mi se pare, aproape perfectă. De la un paragraf la altul, de la un capitol la altul, Vasile Ernu știe să își țină cititorul cu sufletul la gură, până la finalul cărții. În ceea ce se prezintă ca un autentic Bildungsroman, autorul ştie să presare cu succes suspansul în succesiunea temelor pe care le înlânțuie, legându-le abil de informații date anterior pentru a le redesfăşura apoi într-o vastă panoramă de fapte, de remarci personale și de idei mai generale. Fără nicio îndoială, autorul știe să compună o lucrare, să facă atrăgător obiectul său de căutare și de cercetare care este uneori sumbru, sinistru, chiar tragic. Frazele sunt adesea scurte, metaforele foarte bine construite, reţinând astfel atenția susținută a citiorului. Pe scurt, Ernu are talentul unui autentic povestitor-jurnalist care știe să îmbine şi să dozeze amintirile personale cu perspective generale despre istoria acestui mic petec de pământ din sudul Basarabiei, Bugeacul.

Aș spune chiar mai mult. Vasile Ernu ne oferă descrieri ale acestor diverse comunități sectare care populează Bugeacul și totodată remarcabile descrieri etnografice care ar putea să servească drept model pentru mulți profesioniști din domeniul antropologiei și folclorului, care rar reușesc să meargă dincolo de limba de lemn a întrebărilor banale gata-a-fi-puse. Pe parcursul unei cronici care se întinde pe mai bine de un secol și jumătate, vedem cum trăiesc acești oameni plasați la marginea cărților de istorie, cel mai adesea omiși, și deci căzuți în uitare de-a lungul timpului. Este o adevărată fenomenologie socio-antropologică a sectarismului văzut din interior și la o scală minusculă pe care o oferă cititorului, o fenomenologie a grupurilor mici de oameni reali, o descriere a modului lor de a fi și de a apărea în lume (Seinde) care este pusă în faţa ochilor cititorului. De asemenea, acolo întrezărim curajul, dincoace frivolitatea, dincolo pasiunile și amorurile, foarte adesea, duritatea vieții cotidiene ori obsesiile fiecăruia și ale tuturor; altfel zis, şi în sens literal, Vasile Ernu readuce la viață comunitatea sa de origine, un neo-protestantism iudeu, ca şi numeroasele sale comunităţi vecine care au trăit în meanderele și vicisitudinilie acelor ani de foc şi sânge, de la sfârșitul secolului XIX și debutul sângerosului secol XX. Printre persoanejele care marchează aceste pagini este figura emblematică a acestui foarte înțelept bunic care îl face să înțeleagă că acei membri ai comunității lor, deportați în închisorile și lagărele staliniste, nu trebuie să se plângă, dimpotrivă, ei sunt nişte eroi, pentru că ei îndeplinesc acolo o adevărată mărturisire a credinței creştine, devenind martiri. Ei își marturisesc astfel credința aşa cum au făcut-o primii creștini când erau aruncați în arenă pentru a se lupta cu fiarele pentru că refuzau să-l recunoască pe împăratul–-Dumnezeu roman. Ne aflam din multe puncte de vedere într-o societate creștină totală (ca fenomen social total) unde fiecare act se reflectă și era interpretat în lumina istoriei biblice, în câmpul semantic al cuvântului profeților Vechiului Testament, ale Mântuitorului şi ale Evangheliștilor, o lume care nu era îndepărtată de Evul mediu al creștinătății latine sau de perioada mai apropiată a creștinismului oriental. Este motivul pentrul care autorul își intitulează un capitol Stalinismul: ultima epocă de aur a creștinismului. Or, citisem deja această concepție creștină despre deportare la nişte ortodocși români, cum este preotul-călugăr Ion Iovan, autorul lucrării A fost frumos la Gherla! (Patmos, Cluj-Napoca 2009) sau, într-o formă literară mult mai elaborată la Nicolae Steinhardt, în al său Jurnal al fericirii. Trebuie adăugat un lucru care va provoca reacții ostile din partea intelectualilor ariviști stipendiați (ciocoii noi de după 1989) și din partea neolegionarilor de fațadă și anume remarcile pe care autorul le face cu privire la extrema violență a fascismului ortodox al legionarilor Gărzii de Fier față de minorități și de secte, pe care bunicul său i-a văzut ca pe nişte actori politici mult mai periculoși și cruzi decât bolșevismul ateu care era anti-religios în general și neselectiv în represiunea practicată, ortodocșii români și cei rusofoni suferind de pe urma severităţii sale ideologice atee…

Este așadar necesar să înțelegem descrierea minuțioasă a Bugeacului, pe care Vasile Ernu ne-o dă ca o odă a sectelor și, mai mult, ca un cântec, în acelaşi timp funebru și de dragoste oferit comunității sale originare, familiei sale apropiate şi extinse care l-a hrănit cu o întelepciune, dar și cu o abilitate socială care, mi se pare, îl caracterizează şi azi în viața sa profesională mondenă. Descoperim pe parcursul lecturii o lume pe care toți am pierdut-o, o lume a sectelor, care sunt în acelaşi timp de o mare toleranță (pe care el o ideologizează un pic!) în raporturile cu celălat, de o mare fermitate morală și de un indiscutabil curaj pentru a menţine împotriva tuturor ceea ce era mai mult decât o simplă credință, dar dincolo și dincoace un Weltanshauung total cu care nu se negociază. A nu ceda sau, dacă este vorba de o o situație fără ieșire, a te preface în faţa unora, când adversitatea risca să devină prea presantă, se impunea supraviețuirea pentru propagarea cuvântului drept cu scopul de conserva intact fundamentul însuşi al credinței. Este aici o lecție spirituală și principială la care oportuniştii politicii și carierismului post-comunist de dreapta și de ”stânga” ar face bine să mediteze dacă într-o bună zi ar avea revelația de a citi această carte. De fapt, Vasile Ernu, devenit om al epocii sale, cofondador al unei reviste online de critici socio-politice, CriticAtac, îşi rememorează tinerețea sa, saga familială și comunitară într-o căutare care se învecinează cu cea din ”Căutarea timpului pierdut”: pierdut în sensul timpului uitat în memorie, cum este cea a disidenților protestanți ale căror acțiuni clandestine de supraviețuire fizică și spirituală foarte eficace le reaminteşte şi a căror notorietate nu a fost niciodată semnalată de media occidentale care preferă întotdeauna senzaționalul, fie el ultra-marginal și neesențial, dar dispus a fi pictat în culorile societății spectacolului şi a mărfii integrate.

Pe cât de cucerit am fost de șarmul acestui Buildungsroman, inclusiv de forma sa narativă, pe atât, în momentul în care Vasile Ernu se aventurează în câmpul considerațiilor generale, cartea lui devine plicticoasă, cel puţin pentru cei care, ca mine, au citit un pic acele câteva lucrări clasice despre mişcările eretice din rândul evreilor din Europa central-orientală și din Rusia sau din Balcani[1]. Mișcarea iudeo-creștină mesianică a lui Iosif Davidovici Rabinovici, care joacă un rol esențial în originile familiale ale autorului, se înscrie tardiv în mișcările care, din secolul al XVIII-lea, au zdruncinat puterea totalitară a iudaismului rabinic, fie că e vorba de mesianismul hasidic sau, într-o formă mai violentă, de o erezie frankistă. Aceasta din urmă a luat naștere în urma botezului creștin al lui Jakob Frank în jurul anului 1755 în Podolia [regiune din Ucraina actuală] care a antrenat o mare parte a comunității evreiești sabateene din care a ieșit. Era vorba de o foarte veche comunitate evreiască al cărei anti-talmudism era denunțat cu violență de rabinii care îi considerau nişte eretici periculoși, acesta fiind și motivul pentru care au cerut mai întâi regelului Poloniei, apoi țarilor, să îi persecute. De fapt, curentul mesianic al franksimului nu era o invenție a acestei lumi arhaice greu încercată de războaie și de marile mutaţii politice din secolul al XVIII-lea (începutul sfârşitului puterii poloneze, declinul puterii suedeze și debutul instalării Rusiei ca putere europeană începând cu victoria zdrobitoare de la Poltava, în iulie 1709). Societățile evreiești din Balcani produseseră deja un antecedent important în chestionarea puterii rabinice odată cu mișcarea lansată de Sabbatai Tsevi (sau Zevi) la mijlocul secolului al XVII-lea în Balcanii Imperiului otoman, apoi în partea turcă și arabă până în Gaza (din Salonic până în Palestina). Sabatiştii dezvoltaseră un iudeo-islamism anti-talmudic care, după multe peripeții, s-a împlinit prin convertirea lui Tsevi și a fidelilor lui la islam, menținând concomitent cu credința în Coran, cultul secret al Torei[2]. Exilat de autoritățile poloneze la Cernov, Frank a întâlnit acolo niște sabatişti, discipoli ai lui Tsevi, care, surprinzător, l-au convins să se convertească la catolicism. Ar trebui să adăugăm, pentru a completa tabloul zonei evreiești, că această regiune a Europei orientale, în particular a Ucrainei de Est împreună cu Crimeea și toată regiunea Odessei, era locul unei secte evreiești eretice mult mai veche (prezentă acolo de la sfârșitul secolului al VIII-lea) și derivată direct din iudei, karaiții, care s-au extins dincolo de Orientul Mijlociu și de Balcani până în Lituania și care vor da modernităţii importanți lideri bolșevici ca Troţki și Joffé. Găsim în această carte aceeași slăbiciune faţă de referințele la lumea misionarismului pravoslavnic… Există, atât în actuala Rusie, fosta URSS, cât și în cele mai bune departamente de studii slave din lumea academică anglo-saxonă, germană sau franceză, remarcabile opere la care, în locul lui Marx și Engels, Vasile Ernu ar fi putut face apel atunci când dorește să surprindă generalul și particularitățile regiunii Bugeac. De asemenea, în ceea ce îi privește pe cei mai vechi credincioși, admirabila operă a unui francez care a trăit zece ani în Rusia, apoi în Uniunea Sovietică între 1914-1924, Pierre Pascal, Avvakum[3]. Iar în ceea ce-i privește pe castrați, cartea lui Nicolai Velkov, La secte russe des castrats (tradusă în franceză la Belles Lettres), împrenă cu un splendid eseu introductiv al specialistului istoriei rusești Claudio Ingerflom, intitulată ”Comuniştii împotriva castraţilor”, de asemenea o referință crucială printre specialiștii istoriei sectarismului ruso-ortodox. Totuși, în apărarea lui Vasile Ernu, trebuie să recunoaștem că lucrarea sa se adresează în general unui public aproape „analfabet” (cu câteva excepții notabile) în ceea ce privește istoria diverselor curente mesianice iudaice ale Europei central-orientale și ruse, dar și în ceea ce privește sectarismele rusești cele mai radicale, în pofida prezenței, începând cu secolul al XVIII-lea, unor comunități evreiești puternice în Modova (apoi în Ardeal, după unirea din 1918) și printre lipovenii din regiunea Deltei Dunării, unde au găsit o oază de pace, cel puțin până la instalarea la putere a unor forţe ultranaţionaliste odată cu sfârşitul anilor 30.

În fine, această lucrare subîntinde în filigran discursul politic fundamental al lui Vasile Ernu, credința sa în exemplaritatea retragerii din politică, proprie sectelor, ca forma cea mai desăvârşită a moralei sociale. Ceea ce este, trebuie să o spunem, foarte discutabil din punctul de vedere al angajamentului cetățeanului în Cetate. Or, oricare ar fi grandoarea tragică a acestor grupuri, propovăduirea acestei practici înseamnă o dublă iluzie filosofică și politică. Pe de o parte, pentru că retragerea din politic este întodeauna un act politic într-o lume în care orice manifestare pozitivă sau negativă vis-à-vis de Leviatan, și tocmai pentru că e Leviatan, este un act politic. Și, pe de altă parte, dat fiind că pentru necredinciosul care a devenit Vasile Ernu, apelul la sectele ”antipolitice” în contextul poziției geopolitice românești, este o modalitate de a se detașa de orice angajament real în ceea ce privește conflictul major care domină lumea în acest debut al secolului al XXI-lea, cel dintre Statele Unite împotriva Rusiei și Chinei, de fapt, conflictul major al lumii globalizate care s-a născut în contextul împărțirii lumii odată cu căderea imperiului sovietic în Europa, prăbuşirea Rusiei lui Elțin, revenirea ei odată cu Putin și creșterea puterii Chinei, cea de a doua putere economică a planetei… Atunci când îl citim pe Vasile Ernu, nu doar în această carte, dar și în articolele sale mai jurnalistice, înțelegem că el aparține acelei stângi morale care visează în permanenţă la o societate ideală, versiunea soft social-democrată a kantianismului politic care ne asigură că mâine se va instaura un imperiu al Păcii eterne dacă vom aplica Legea și vom disemina cunoașterea în rândul maselor încă dominate de tenebrele ignoranței. Idealurile lui Vasile Ernu, la fel ca și cele ale marxiștilor-leniniști naivi, moștenitori ai Iluminismului, pledează pentru o putere epurată de rău, pentru o democrație total participativă, pentru o totală emancipare a omului, ca și cum omul n-ar fi alienat încă din momentul nașterii sale. Pe scurt, mai degrabă moștenitor al lui Rousseau, Vasile Ernu consideră că omul natural este fundamental bun și că Politicul îl corupe, dar din momentul în care se îndepărtează de el, acesta ar deveni mai bun. Este motivul pentru care, exceptând amintirile familiale, el este atât de atașat de sectarismul marginal, de sectarismul fără putere politică și fără efecte politice. Dar această voință ideală de retragere nu îl împiedică, ca pe noi, pe mine în primul rând, de a fi cu adevărat în lume (Mitte-Welt), de a practica micile noastre compromisuri pentru că trebuie să facem față forțelor care ne pun căluşul în gură. Aici este locul unde, spre deosebire de strămoșii săi, Vasile Ernu se găsește în situația duală, specifică pentru ceea ce eu numesc discursul de simulacru al criticii socio-politice; aceasta este, cred eu, sursa imensului succes al cărții sale în România, o țară a veritabilei drepte și a extremei drepte, dar, din păcate, o țară a falsei stângi, fie că e vorba de o stângă coruptă (PSD), fie o stângă de operetă, de bocitoare profesioniste ale micii morale, fie o stângă a seminariilor universitare și a bibliotecilor fără o practică politică reală în sânul mobilizării populare.

Pentru că dacă omul nu este în esența sa umană (Dasein) bun, așa cum cred de mult timp urmărindu-i pe Machiavelli și Hobbes, dacă este ghidat de rău in virtutea puterii inteligenței sale pusă în slujba avidității sale atavice (ontologice, aș îndrăzni să spun!), nu contează, acțiunea politică poate câteodată să fie legată de ceva mai puțin rău, mai puțin abject, mai puțin sinistru, mai puțin criminal. Dar, pentru asta, se impune ieşirea din coconul lui „în-sine” pentru a ne angaja, odată cu practica colectivă, în „în-comun”, în sinele comun, or acest „în-comun”, sinele comun, nu este altceva decât ceea ce Aristotel numea deja de foarte multă vreme zoon politikon.

 

[1] Ghershom Scholem, Le messianisme juif, Ed.: Presses Pocket, Coll., Agora, 1992.

Sabbataï Tsevi. Le messie mystique, 1626-1676, Verdier

[2] Acești sabatişti au dat la sfârșitul secolului al XIX-lea « les Jeunes turcs», comunitatea de origine a lui Atäturk și a întemeietorilor Turciei moderne post-otomane.

[3] Monumentala teză a lui Pierre Pascal, e recunoscută de către erudiții ruși ca cea mai bună lucrare asupra acestui subiect, Avvakum et les débuts du Raskol, EPHE, Mouton & Co, 1963.

 

București, 17 octombrie 2015

Traducere de Maria Cernat

Text apărut iniţial în Vatra nr. 11-12/ 2015