[label shape=”” type=””] Petru Negură [/label]

 

Dacă ai ocazia să vizitezi anumite oraşe americane, cum este New York, Chicago sau San Francisco, îţi poate sări în ochi omniprezenţa persoanelor fără adăpost în zonele centrale ale oraşului. Îi vezi peste tot: în jurul staţiilor de metrou, în parcurile şi pe bulevardele centrale, stînd întinşi pe trotoar sau cerşind din picioare, în linişte sau cîntînd şi discutînd cu glas tare, singuratici sau în ciucuri în jurul unui aparat de radio, cu cîine sau fără, mîncînd sau fumînd etc. etc… La Chişinău, nu prea vezi persoane fără adăpost în centrul oraşului şi, de fapt, aproape nicăieri, decît în anumite suburbii – poate cîţiva, în mod excepţional, prin zona pieţei şi a gării sau în zone ascunse, cum ar fi gunoişti sau gropi de canalizare. Această aparenţă îţi crează percepţia că în oraşele americane persoanele fără adăpost ar fi mult mai multe şi că ele reprezintă o „problemă”, cu siguranţă mai mare decît la noi. În realitate, cifrele disponibile arată că proporţia persoanelor fără adăpost în raport cu populaţia generală este similară în oraşele americane şi ale noastre, variind, în funcţie de estimări, între 0,5% şi 1%. Ne vom întreba, prin urmare, de ce persoanele fără adăpost sînt atît de vizibile în oraşele americane, pe cînd în cele din Moldova (în speţă la Chişinău) – mult mai puţin. O scurtă anchetă de teren, cu interviuri, observaţie şi fotografii, făcută în oraşul Berkeley (zona San Francisco) şi la Chişinău, ne vor ajuta să înţelegem mai bine sensul şi natura acestei vizibilităţi[1].

Vizibilitatea socială a problemei persoanelor fără adăpost în SUA

Numărul persoanelor fără adăpost a crescut de cîteva ori în SUA în ultimele decenii, de la mai puţin de jumătate de milion la sfîrşitul anilor 1960 pînă la 3,5 milioane acum. Cauzele sînt multiple şi complexe. Criza economică din anii 1980 a cauzat o rată nemaîntîlnită de şomaj după Marea Depresie[2]. Pentru a contracara efectele crizei, administraţia Ronald Reagan a iniţiat o reformă economică neoliberală, poreclită „Reagonomics”, axată pe reducerea drastică, în 1981, a impozitelor pe venit, dar şi tăind bugetele programelor sociale (servicii sociale, locuinţe publice, sănătate, educaţie, poliţie etc.). Această politică a condiţionat pe termen mediu o creştere a economiei americane, dar a dezavantajat puternic clasa muncitoare, în special pe cei săraci[3]. În urma acestei crize şi a reducerii programelor sociale, numărul persoanelor fără adăpost a crescut dramatic, cu 1,2 mln. doar pe parcursul anului 1981[4]. În perioada preşedinţiei lui Reagan s-a continuat reforma începută în deceniul precedent de dezinstituţionalizare a tratamentului psihiatric, în urma căreia un număr mare de pacienţi psihiatrici, neadaptaţi unei vieţi în comunitate, au ajuns în scurt timp în stradă[5]. Un segment important al populaţiei persoanelor fără adăpost în SUA începînd cu anii 1970 o constituie veteranii războiului din Vietnam[6]. Un alt factor de risc de pierdere a domiciliului în SUA, agravat de recesiunea de la 2007-2009, au fost evacuările forţate din locuinţele pentru care locatarii nu au plătit la timp rata de ipotecă[7].

Definirea problemei şi căutarea soluţiilor

În urma unei presiuni energice din partea unor organizaţii de experţi şi activişti pentru drepturile omului în legătură cu vizibilitatea tot mai mare în oraşele americane a persoanelor fără adăpost, guvernarea Reagan recunoaşte acest fenomen drept o problemă, iar în 1987 semnează un act (McKinney-Vento Homeless Assistance Act) care pune bazele unui program de susţinere a persoanelor fără adăpost, prin finanţarea unor servicii sociale destinate acestui grup de persoane şi prin încurajarea organizaţiilor non-guvernamentale de a se implica în asemenea servicii. Elaborarea şi lansarea acestui program marchează totodată un pas înapoi de la politica economică neoliberală foarte dură de redresare economică, dusă de administraţia Reagan pe parcursul celor două mandate prin diminuarea drastică a impozitelor pe venit. Ea a venit şi în urma însuşirii unei lecţii, aceea că aşa-zisă politică de „Trickle-Down Economics” (în urma căreia se presupunea că îmbogăţirea celor bogaţi duce la o ridicare a bunăstării celor săraci) nu funcţionează aşa cum s-a sperat[8]. Dimpotrivă, în urma unei asemenea politici economice de austeritate (pentru săraci), cei bogaţi se îmbogăţesc, pe cînd cei săraci sărăcesc şi mai tare[9]. Programul McKinney-Vento este aşadar o cedare a administraţiei Reagan în faţa nevoii tot mai imperioase de a investi în sfera protecţiei sociale pentru a opri creşterea inegalităţilor economice şi sociale şi lărgirea tot mai irecuperabilă a clasei muncitorilor însărăciţi. Şi această concesie s-a dovedit relativ eficientă. Rata sărăciei absolute a diminuat în SUA la sfîrşitul anilor 1980 faţă de mijlocul anilor 1980[10].

Programul McKinney-Vento a fost amendat şi completat pe parcursul anilor 1990 şi 2000. În 2009, preşedintele Obama aduce nişte amendamente substanţiale acestui program, prin strategia HEART, care reactivează anumite servicii de cazare temporară şi permanentă în cadrul unui program existent (HUD) de subvenţionare a locuinţelor sociale pentru persoanele şi familiile fără adăpost şi prin furnizarea unor resurse ce urmăresc diminuarea fenomenului în sine, nu doar uşurarea vieţii persoane respective. În urma acestor acte legislative s-a observat o diminuare reală a fenomenului persoanelor fără adăpost – cca 800,000 de persoane beneficiind anual de aceste programe. Astfel, în ciuda creşterii ratei persoanelor sărace (de la 11% în 2000 la 15% în 2012) din cauza crizelor financiare din anii 2000[11], rata persoanelor fără adăpost a scăzut în SUA, cu 9% de la 2007 pînă în 2013, iar rata persoanelor fără adăpost care nu beneficiază de servicii temporare de cazare a scăzut cu 23%, inclusiv în California, statul cu cea mai numeroasă populaţie de persoane fără adăpost din SUA, unde numărul persoanelor fără adăpost a scăzut cu 22,906 în 2013 faţă de 2007 (în 2013, în California erau înregistrate în cursul unei nopţi 136,826 persoane fără adăpost, ceea ce reprezenta 22% din toată populaţia homeless din SUA)[12].

De ce oamenii fără adăpost sînt vizibili la San Francisco şi Berkeley?

În oraşul Berkeley (Zona Golfului San Francisco – SF Bay Area) se estimează un număr de cca 800 de persoane fără adăpost, la o populaţie generală a oraşului de 112.500 locuitori. O parte dintre aceşti oameni sînt fizic prezenţi în centrul oraşului, în zonele cele mai frecventate de orăşeni şi turişti, pentru că centrul oraşului oferă numeroase oportunităţi de a cîştiga un ban în plus (vînînd joburi de moment, vînzînd un ziar specializat, The Street Spirit, sau cerşind) şi, eventual, o hrană mai diversă decît cea distribuită gratis în cantinele mobile.

Ei par mulţi în centrul oraşului pentru că sînt, în general, toleraţi de către orăşeni şi autorităţi, care nu au dreptul de a le indica unde să stea sau să le interzică şederea, cu rezerva anumitor locuri în San Francisco, despre care voi vorbi mai jos, sau în cazurile în care, lucru valabil pentru toţi, săvîrşesc anumite crime sau contravenţii pasibile de pedeapsă.

În plus, multe servicii destinate persoanelor fără adăpost – clinici gratuite, cantine mobile, centre de adăpost etc. – sînt localizate anume în zonele centrale ale oraşului, în urma unui proces de agregare socială şi geografică[13]. (A se vedea aici, de exemplu, o listă incompletă de servicii adresate persoanelor fără adăpost în oraşul Berkeley[14].)

Totuşi, autorităţile municipale ale mai multor oraşe americane, inclusiv San Francisco (în noiembrie 2010), au adoptat ordonanţe, aşa numite regulamente „Sit/Lie”, prin care au încercat limitarea prezenţei – în special şederea culcată sau rezemată – a persoanelor fără adăpost în anumite locuri ale spaţiului public (la intrarea în centre comerciale sau instituţii administrative) pe parcursul zilei sau chiar, în unele oraşe (e.g. Florida) oferirea hrănii acestor persoane. Este important de menţionat că aceste regulamente au întîmpinat de fiecare dată rezistenţe ferme – proteste de stradă, petiţii, dezbateri publice – din partea locuitorilor şi a activiştilor pentru drepturile persoanelor fără adăpost din oraşele respective. O asemenea ordonanţă urma să fie votată şi de către administraţia municipală din or. Berkeley, dar ea a fost împiedicată sub presiunea unei serii de proteste organizate de activişti[15].

Potrivit criticilor, ordonanţa Sit/Lie se înscrie într-un şir de alte măsuri administrative adoptate în oraşele americane, care au urmărit diminuarea vizibilităţii persoanelor fără adăpost în spaţiul public urban, contribuind la amînarea soluţiilor reale pentru diminuarea numărului persoanelor fără adăpost şi a uşurării existenţei acestora[16].

Persoanele fără adăpost îşi arată deseori insatisfacţia faţă de calitatea serviciilor destinate lor de către ONG specializate şi instituţiile coordonate de municipalitate[17]. Ele îşi exprimă de asemenea insatisfacţia şi prin proteste de stradă[18]. Dar prezenţa lor fizică în centrul oraşului este un protest mut, de zi cu zi, în faţa unei probleme care nu este numai a lor.

Putem spune, aşadar, că tendinţa autorităţilor oraşelor americane (la fel ca în toate oraşele, în epoca modernă – cf. Bauman 2004, Bourdieu et al., 1993) a fost întotdeauna de a controla prezenţa persoanelor fără adăpost, prin reducerea vizibilităţii acestora. Critica şi protestele venite din partea organizaţiilor de activişti şi voluntari, apărători ai drepturilor persoanelor (fără adăpost), au contracarat însă această tendinţă, insistînd asupra unei soluţionări profunde şi durabile a problemei (nu o camuflare a ei).

De ce persoanele fără adăpost sînt „invizibile” la Chişinău? O scurtă istorie…

Persoanele fără adăpost au fost victimele unei lungi istorii în care statutul lor şi comportamentul lor a fost stigmatizat şi criminalizat. În Uniunea sovietică, de la începutul anilor 1930, un număr mare de persoane şi-au pierdut sau părăsit de bunăvoie locuinţa pentru a-şi găsi o sursă de subzistenţă în oraşe, mînaţi de foamete – consecinţă a industrializării şi a colectivizării forţate. Calificate drept „vagabonde”, aceste persoane erau percepute de regim drept o problemă, un pericol care ar submina buna orînduire a statului şi a societăţii sovietice. La mijlocul anilor 1930, în URSS sute de mii de persoane fără domiciliu sau migrante au fost deportate în lagăre de muncă[19]. În 1961, faimoasa lege „anti-parazit”, adoptată de Hruşciov, urmărea reglementarea anumitor categorii sociale marginale: persoanele „vagabonde” şi cele care practicau un mod de viaţă „parazitar” (cerşit, prostituţie, alcoolism etc.)[20]. În plus, începînd cu decembrie 1932, în URSS a fost introdus sistemul de paşapoarte interne pentru orăşeni (pînă în 1974, ţăranii nu dispuneau de un asemenea act şi, prin urmare, aveau un drept de mobilitate limitat), în acelaşi an fiind adoptat şi sistemul de înregistrare obligatorie la locul de trai (aşa-numita propiska) la cel mai apropiat sector de miliţie. Aceste măsuri au urmărit impunerea unui control şi a unei evidenţe stricte a mobilităţii cetăţenilor în interiorul ţării, obligîndu-i să se localizeze geografic. Lipsa unei asemenea propiska putea duce la pierderea unui şir de drepturi cetăţeneşti şi chiar la pierderea libertăţii[21].

Persoanele fără adăpost după 1990: o întoarcere a refulatului…

După 1991, în toate fostele republici sovietice, inclusiv în R. Moldova, vagabondajul şi lipsa unui domiciliulu fix au încetat să mai fie persecutate şi penalizate ca atare. Acest lucru, însoţit de dezinstituţionalizarea unui număr mare de pacienţi cronici, absolvenţi de internate (orfelinate), foşti deţinuţi, a creat în scurt timp vizibilitatea pe străzile oraşelor din fostele republici sovietice a unui număr sporit de persoane cu dizabilităţi, deseori fără adăpost (filmul Palmele/ Ladoni (1994), de Artur Aristakisean, explorează pe cale artistică vizibilitatea acestei categorii de persoane, relativ noi pentru acea epocă). Tranziţia anilor 1990 a creat o nouă pătură de persoane sărăcite în urma concedierii masive din fostele întreprinderi sovietice şi pe fundalul dezintegrării sistemului de protecţie socială. Aceşti oameni recent sărăciţi (rata sărăciei absolute a depăşit în RM 70% din populaţie în 1998, ea fiind de 67,8% în 2000) şi mai ales cei ajunşi sub pragul „sărăciei extreme” (52,2% în 2000)[22] au devenit „rezervorul de recrutare” a persoanelor vulnerabile în faţa pierderii locuinţei în urma unor privatizări frauduloase a locuinţelor în anii 1990 şi a evacuării forţate a locatarilor (în situaţii de sechestrare din cauza datoriilor neplătite, clădiri avariate, catastrofe climaterice etc.).

URSS ne-a lăsat totuşi o moştenire pozitivă în sensul dotării populaţiei cu locuinţe. 60% din locuinţele actuale au fost construite în perioada 1976-1993. Datorită acestui fapt, astăzi 98% din populaţie locuieşte într-o locuinţă deţinută în proprietate sau moştenită. Partea proastă este că 20-30% din locuinţe au mai mult de 60 de ani şi astfel devin nesigure pentru locuire. Conform unui studiu realizat de PNUD în 2007, 7 % din populația din Republica Moldova locuia în case ruinate sau sărăcăcioase, cu un risc iminent de demolare[23]. Acest lucru înseamnă că în R. Moldova există un procent enorm (de cel puţin 10%) de persoane cu un grad înaintat de risc de a rămîne fără adăpost, dacă nu se vor lua măsuri necesare de protecţie, prin asigurarea acestor locatari şi construirea unui fond de locuinţe sociale.

După 1991, noul stat RM, la fel ca şi Rusia şi alte foste republici sovietice[24], nu a generat nici o altă pîrghie de soluţionare a problemei persoanelor fără adăpost decît prin aceleaşi mijloace cvasi-represive, persoanele „vagabonde” şi fără adăpost continuînd să fie înlăturate de pe stradă şi duse într-un „centru de triere” (la poliţie) pentru a fi „examinate” şi eventual redirecţionate către alte instituţii depozitare de persoane „deviante”: spitale, clinici, spitale psihiatrice, închisori etc. Prin urmare, pe parcursul tranziţiei post-sovietice (pînă în 2004), poliţia a fost singura instituţie abilitată a se ocupa de persoanele fără adăpost.

2004: O schimbare de strategie

Crearea în 2003-2004 a unui Centru de găzduire şi orientare a persoanelor fără domiciliu stabil în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială a Municipiului Chişinău, în baza unui grant străin, a marcat o schimbare de strategie faţă de aceste persoane vulnerabile, de la una represivă către una mai incluzivă[25]. Locuirea la Centru este una temporară (oficial nu mai mult de trei luni) şi voluntară. Pe lîngă găzduirea propriu-zisă, Centrul oferă şi servicii medicale de bază, asistenţă socială (orientare socio-profesională), hrană (mic dejun şi cină), posibilitate de a avea grijă de igiena personală şi consultanţă juridică. Cu toate acestea, unele „reflexe” represive au persistat şi după crearea Centrului, acesta fiind perceput în continuare de către autorităţi şi poliţie drept un „centru de triere”; poliţia este în continuare cea care aduce persoanele fără adăpost la Centru şi le lasă în grija personalului instituţiei, deseori fără ca aceste persoane să fi căutat în prealabil vreun adăpost în acest Centru, în condiţiile unei supraaglomerări cronice a instituţiei. De asemenea, într-o instituţie în care personalul masculin a fost format din foşti angajaţi ai poliţiei, relaţia faţă de beneficiari era, în general, una de autoritate, dictată de necesitatea respectului necondiţionat faţă de disciplina instituţională.

Centrul de găzduire şi orientare are însă o capacitate limitată, de doar 70 de locuri, în timp ce oraşul numără, conform unor estimări, în jur de 3.000-4.000 persoane fără adăpost[26]. Mai există un cămin de noapte pentru persoanele fără adăpost de 15 locuri la Stăuceni (o suburbie a oraşului Chişinău), creat graţie fondurilor unei asociaţii catolice („Caritas”)[27]. Dar aceste două centre-adăpost nu acoperă de departe necesităţile de cazare a populaţiei de persoane fără adăpost din municipiu. Întrebarea pe care ne-o punem este, aşadar, unde locuiesc celelalte peste 3000 de persoane fără domiciliu din municipiu, pentru că, încă o dată, îi vedem rareori pe străzi. Potrivit angajaţilor Centrului şi ai unor ONG-uri specializate (de exemplu, AFI) aceştia îşi găsesc adăpost în scările blocurilor, cerdacuri, gropi de canalizare, în subsoluri şi în numeroasele construcţii neterminate şi dezafectate din municipiu, dar şi la prieteni, rude şi cunoştinţe, de regulă persoane la fel de sărace, în schimbul unei remunerări modeste[28].

Situarea Centrului într-o zonă periferică, industrială a oraşului (zona dintre Calea Basarabiei şi Gara CFM) arată că strategia autorităţilor municipale (şi naţionale) faţă de persoanele fără adăpost urmăreşte îndepărtarea lor de pe străzile Chişinăului sub pretext de ordine şi igienă publică, dar nu neapărat incluziunea acestor persoane în societate.

Este interesant de remarcat că Centrul-adăpost a fost deschis într-o clădire în care, în anii 1980 şi 1990, era o grădiniţă de copii. Acest detaliu este revelator asupra transformării spaţiului urban după 1990. Altădată o zonă industrială în expansiune, inclusiv şi ca habitat uman, zona Calea Basarabiei a devenit astăzi o piaţă imensă de vînzare a unei game extrem de variate de produse, în general importate[29].

Numeroşi beneficiari ai instituţiei nu au acte de identitate valabile, mai ales pentru că pînă acum un an, aceste persoane nu aveau viză de reşedinţă (propiska) la un loc permanent de trai, reşedinţa la Centru fiind una temporară. Lipsa vizei de reşedinţă (această propiska, care, amintesc, moşteneşte o măsură sovietică de control asupra mobilităţii populaţiei) făcea pînă recent foarte grea perfectarea actelor de identitate, acest fapt limitîndu-le un şir de drepturi, între altele dreptul la angajare legală, la protecţie socială şi medicală etc. În urma unor schimbări legislative şi de procedură în cadrul Ministerului dezvoltării informaţionale (în urma presiunii din partea Centrului şi a unor ONG) s-a decis o procedură mai uşoară de obţinere a buletinului de identitate, „fără reşedinţă”. Obţinerea acestui act rămîne totuşi în continuare problematică pentru foarte multe persoane fără adăpost din motivul că este o procedură care necesită o cheltuială (de aproximativ 500 de lei, în regim de eliberare normal, de 1 lună), pe care ele rareori şi-o pot permite. Fără domiciliu, şi deseori fără acte şi drepturi, persoanele fără adăpost devin deseori „non-persoane” prin excelenţă, nişte „resturi sociale” (Z. Bauman), aruncate la groapa de gunoi a tranziţiei.

„Invizibilitatea” ca strategie de supravieţuire

Pe lîngă tratamentul discriminatoriu (sau neglijent) din partea instituţiilor statului, locuitorii oraşului înşişi manifestă o toleranţă extrem de redusă faţă de persoanele fără adăpost. Persoanele cu care am discutat mărturisesc – cu jumătate de voce –, că au simţit pe piele proprie diferite forme de intoleranţă din partea orăşenilor în viaţa de zi cu zi. Deschiderea acestor centre-adăpost în suburbiile Chişinăului a întîlnit rezistenţe ferme şi sonore din partea comunităţilor locale[30]. În asemenea condiţii, multe persoane fără adăpost tind să-şi camufleze statutul stigmatizat, printr-un „control [sporit] asupra informaţiei” [Goffman, 1963] privind identitatea lor, îmbrăţişînd un comportament „invizibil”. Numai că, „invizibilitatea” ca strategie de supravieţuire morală şi socială, prin forme de „adaptare secundară” (Goffman, 1957) la un mediu altminteri ostil şi oprimant şi aplicarea unor tactici de „rezistenţă pasivă” şi „voci subversive” („hidden transcripts” – J.C. Scott, 1990) nu fac decît să perpetueze un status quo injust şi inechitabil în raportul de forţe dintre acest grup (şi alte grupuri subalterne) şi grupurile dominante (dotate cu capital economic, politic şi, eventual, cultural). O „ieşire din găoace” a acestor grupuri ar fi începutul negocierii unei relaţii de dominaţie mai puţin opresive între acest grup şi cei care deţin puterea politică, culturală şi economică în RM, reprezentaţi şi protejaţi în mare măsură de autorităţile publice locale şi naţionale.

Mai există un fapt de luat în seamă pentru a explica „invizibilitatea” socială a persoanelor fără adăpost în Chişinău. Mai bine de un sfert din populaţia RM se află astăzi sub pragul sărăciei absolute. (Este totuşi de menţionat că datele din ultimii ani trebuie considerate excesiv de optimiste, a căror „dinamică pozitivă” este datorată mai degrabă schimbării metodologiei de definire şi de calculare a ratei sărăcei „absolute” şi „extreme”, începînd cu 2006, dar şi parţial datorită îmbunătăţirii nivelului de trai, mai ales în urma migraţiei de muncă a unui număr mare de moldoveni peste hotare, care îşi ajută rudele rămase în ţară, salvîndu-le de la sărăcie[31]). O proporţie însemnată de persoane fără adăpost – cei de dată recentă (cei „cronici” fiind şi cei mai vizibili[32]) – se contopesc perfect, aşadar, cu această pătură numeroasă de oameni sărăciţi după 1990, cu care, de altfel, întreţin deseori legături de colaborare, solidaritate şi întrajutorare[33]. Cei săraci şi foarte săraci deopotrivă au, de altfel, un acces tot mai limitat la resursele rezervate claselor mai înstărite, astfel fiind excluşi din zonele „frecventate (şi frecventabile)”, situate în centrul oraşului, printr-un proces de „ierarhizare socială” a spaţiului public (Bourdieu, 1993) şi de „ghetoizare” din interior a societăţii (cf. Wacquant, 1993).

În plus, nu s-au făcut niciodată în R. Moldova discuţii, dezbateri publice pe marginea subiectului persoanelor fără adăpost din ţară. Nici lumea academică nu pare să fie interesată de subiect. În contrast cu abundenţa literaturii academice în Occident la acest subiect, în varii discipline, în R. Moldova nu există practic studii academice sau investigaţii asupra persoanelor fără adăpost. Singurele informaţii despre persoanele fără adăpost sînt cele difuzate de canalele de televiziune în perioadele de îngheţ, cu imagini de la Centrul de găzduire din Chişinău sau Bălţi sau privind cazurile letale ale persoanelor îngheţate în stradă. Lipsa de interes din partea jurnaliştilor şi a cercetătorilor din mediul academic faţă de persoanele fără adăpost este totodată efect şi cauză a invizibilităţii sociale care învăluie această categorie de persoane (şi altele)[34].

Ce ar trebui să învăţăm de la americani şi din propriile eşecuri?

Experienţa americană ne poate învăţa că strategiile de creştere economică prin micşorarea drastică a impozitelor pe venit şi prin dezinvestirea masivă din domeniul protecţiei sociale a creat o pătură tot mai largă de oameni săraci şi foarte săraci, vulnerabili în faţa pierderii domiciliului şi a declasării. Dimpotrivă, tendinţa de diminuare a sărăciei a apărut atunci cînd creşterea economică a fost însoţită de programe sociale consistente (de genul McKinney-Vento şi, mai recent, HEART). Măsurile luate de autorităţile americane au evoluat, de la 1987 încoace, de la programe care au urmărit ameliorarea condiţiilor de viaţă ale persoanelor fără adăpost (şi reducerea vizibilităţii lor în oraşe) către programe mai ambiţoase, care aveau drept scop îmbunătăţirea calităţii vieţii acestui grup de persoane (inclusiv şi prin multiplicarea soluţiilor de cazare temporară şi permanentă) şi totodată prevenirea factorilor de risc care conduc spre dezvoltarea acestui fenomen (prin programe sociale de combatare a precarităţii şi a excluziunii).

Vizibilitatea persoanelor fără adăpost în oraşele americane arată că acest fenomen este în continuare o problemă, dar şi că, în oraşele în care aceste persoane sînt vizibile, gradul de toleranţă faţă de ele în rîndurile orăşenilor şi administraţiei municipale este ridicată. Totodată, vizibilitatea persoanelor fără adăpost în centrul oraşelor contribuie la menţinerea pe ordinea zilei a acestei probleme, căreia guvernul, administraţiile publice locale şi societatea civilă îi caută soluţii viabile şi durabile (nu doar paliative).

Cazul moldovenesc ne arată, pe de altă parte, că o politică socială concentrată pe diminuarea vizibilităţii sociale a persoanelor fără adăpost (ascunzînd „gunoiul sub preş”) duce la ignorarea constantă a acestei probleme de către autorităţile naţionale şi municipale. Invizibilitatea acestei categorii de persoane în oraşele din RM întreţine un cerc vicios de nerecunoaştere şi stigmatizare a acestora de către populaţie şi autorităţi, ceea ce împiedică soluţionarea viabilă şi durabilă a acestei probleme sociale.

Experienţa societăţilor occidentale ne poate sugera soluţii pertinente pentru contracararea fenomenului persoanelor fără adăpost (homelessness), respectîndu-se demnitatea şi autodeterminarea acestora. Este extrem de important să se lucreze adecvat cu aceste persoane prin multiplicarea unor servicii polivalente, de calitate şi respectuoase faţă de drepturile persoanei, adresate şi ajustate acestui grup, în creştere în ultimele două decenii. Este crucial să se schimbe strategia de lucru cu aceste persoane. Politica care urmăreşte „invizibilitatea” lor socială (şi prin urmare excluziunea lor), în vigoare astăzi, trebuie înlocuită cu una cu adevărat incluzivă.

Este urgent nevoie de o legalizare a statutului persoanelor fără adăpost, prin subvenţionarea unui program special de eliberare a actelor în condiţii preferenţiale (preţul actual pentru eliberarea acestor acte este greu de suportat de către o persoană fără adăpost). Altminteri, statul nu face decît să împiedice în continuare integrarea acestor persoane, atunci cînd pretinde contrariul.

Este important ca acestor persoane să li se asigure toate drepturile cetăţeneşti (de mobilitate, angajare, trai decent etc.) fără să li se îngrădească în niciun fel prezenţa în centrul oraşului. Totodată, organizaţiile non-guvernamentale ar trebui să fie mai active în apărarea acestor drepturi.

Esenţializarea şi psihologizarea problemei persoanelor fără adăpost, prin raţionamente de genul că ele sînt astfel pentru că aşa preferă sau din vină proprie, ascunde premisele reale ale acestei probleme, care sînt preponderent de ordin social: inegalităţile sociale crescînde, lipsa unei protecţii sociale suficiente adresate persoanelor vulnerabile, diminuarea solidarităţii sociale în comunitate etc.

Numărul real al persoanelor fără adăpost este mult mai mare decît se crede (estimarea a 3000-4000 doar în municipiul Chişinău ne dă o imagine vagă şi posibil optimistă a fenomenului), dar acest număr ar putea în curînd creşte înzecit dacă nu se vor lua măsuri eficiente şi sustenabile de prevenire a lărgirii acestui grup din contul persoanelor căzute sub pragul sărăciei absolute, ameninţate de pierderea iminentă a domiciliului (cum spuneam mai sus, 7% din populaţia RM trăiesc în locuinţe mizere şi cu un grad sporit de avariere).

Prevenirea fenomenului ar fi de suprafaţă dacă nu s-ar duce o politică eficientă de diminuare a excluziunii persoanelor sărăcite de la angajare în cîmpul muncii şi de la o protecţie socială şi medicală adecvată[35].

Studiul documentar şi interviurile făcute cu persoanele fără adăpost ne-a dovedit că toţi sîntem vulnerabili de a deveni „fără adăpost” într-o societate care tinde să neglijeze grupurile de persoane vulnerabile. Cu siguranţă, problema nu e doar a lor, ci şi a noastră a tuturor.

Prin acest articol (şi prin alte articole care vor urma, izvorîte din aceeaşi cercetare), dar şi prin proiectul fotografic iniţiat de Aurelia Borzin, dorim să readucem lumină asupra unui grup de oameni care continuă să facă obiectul unei forme multiple de invizibilitate – morală, socială, simbolică. Readucerea acestuia în „vizibilitate” înseamnă o asumare a unei realităţi sociale, în cauzele şi consecinţele ei, şi, astfel, premisa primară pentru căutarea unor soluţii reale.

Bibliografie selectivă

Zygmunt Bauman (1989). “Social Production of Moral Invisibility”, in Holocaust and Modernity. Sage Publ. Bauman explică felul în care, înainte de holocaust, autorităţile naziste au transformat evreii într-o populaţie invizibilă din punct de vedere social şi moral, prin mijloace birocratice şi tehnologice, ghetoizare socială (înainte de ghetoizarea fizică) şi prin excluziunea evreilor din definiţia naţiunii germane.

Bauman (2004), Wasted Lives, Polity Press, Oxford: modernitatea crează şi apoi tinde să excludă „resturile sociale” – adică categoriile de persoane marginale din viaţa cetăţii.

Pierre Bourdieu et al. (1993), La Misère du Monde, Paris, Seuil: despre deplasarea fizică şi socială a persoanelor marginale din topografia socială şi despre cum autorităţile tind să transforme săracii într-o populaţie „invizibilă”. La Misère du monde.

Erving Goffman (1963), Stigma, despre strategiile de supravieţuire morală şi socială a persoanelor cărora le este atribuit un stigmat social, printr-o ajustare la societate prin ascunderea „informaţiei sociale” despre propria identitate, devenind astfel “invizibile”.

Ralph Ellison (1952), Invisible Man, Random House: un roman foarte interesant, în care naratorul (autorul) îşi mărturiseşte experienţa de „invizibilitate” socială şi psihologică din motivul că aparţine persoanelor de culoare (negre) în SUA, în perioada segregării.

Vintilă Mihăilescu (2014). Povesea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului. Chişinău: Cartier: E o carte care oferă piste interesante de înţelegere şi explorare a fenomenului oamenilor fără adăpost prin asocierea condiţiei lor de cea a cîinilor vagabonzi, în relaţia ambelor categorii (cîini şi oameni „vagabonzi”) cu orăşenii „normali”, i.e. cu domiciliu fix.

A se mai vedea:

Stéphane Beaud, Jade Lingaard, Joseph Confaveux (2006), La France invisible. Paris: La Découverte.

Georg Simmel (1998). Les pauvres, Paris, PUF (ediţie originală, germană, 1907).

Guillaume Le Blanc (2009), L’invisibilité sociale, PUF.

Erving Goffman (2004 [1957]). Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor catego­rii de persoane instituţionalizate. Iaşi: Polirom.

James C. Scott (1990). Domination and the Art of Resistance. Hidden Transcripts. New Haven & London: Yale University Press.

Despre persoane fără adăpost în SUA şi în occident:

Ed. Carl O. Helve and Wilfried Kunstmann (1999), Homelessness in the Unites States, Europe and Russia. A Comparative Perspective, Bergin & Garvey. Connecticut, London: Westport.

Jason Adam Wasserman, Jeffrey Michel Clair (2010). At Home on the Street. People, Poverty, and a Hidden Culture of Homelessness. Colorado: Lynne Riener Publ..

Lamb, H.R.L., Weinberger, L.E. (2005). The shift of psychiatric inpatient care from hospitals to jails and prisons. J Am Acad Psychiatry Law, 33: 529-34.

David Levinson ed. (2004). Encylopedia of Homelessness, 2 vols. Sage Publ.

Kim Hopper (2003). Reckoning with Homelessness. Ithaca & New York: Cornell University Press.

Meghan Henry, Alvaro Cortes, Sean Morris et al. (The US Department of Housing and Urban Development). The Annual Homeless Assessment Report (AHAR) to Congress. Part 1: Point-in-Time Estimates of Homelessness, 2013.

Despre persoane fără adăpost în Rusia şi fostele republici sovietice:

Tova Höjdestrand (2009). Needed by Nobody. Homelessness and Humanness in Post-Socialist Russia. Ithaka and London: Cornell Univ. Press.

Natalia Şontu, Fenomenul sărăciei – problema mondială şi naţională: cauze, consecinţe, soluţii. Teză de doctror în economie. Universitatea de Stat din Moldova: Chişinău, 2012,

David R. Shearer (2009). Policing Stalin’s Socialism. Repression and Soviet Order in the Soviet Union 1924-1953, Stanford/ California: Yale University Press.

Golfo Alexopoulos (2003). Stalin’s Outcasts: Aliens, Citizens, and the Soviet State, 1926-1936. Ithaca and London: Cornell University Press.

Svetlana Stephenson (2006). Crossing the Line. Vagrancy, Homelessness and Social Displacement in Russia. Hampshire & Burlington: Ashgate Publ.

Татьяна Ластовка, Тунеядство в СССР (1961–1991): юридическая теория и социальная практика, АНТРОПОЛОГИЧЕСКИЙ ФОРУМ № 14, 2011.

Зоя Р. Соловьева (2001). Реабилитация бездомных: исследование «Ночлежки», Журнал социологии и социальной антропологии. 2001. Том TV. № 3, с. 92-108.

 

Referinţe:

[1] În septembrie-decembrie 2014, am realizat în oraşul Berkeley (San Francisco Bay Area) interviuri exploratorii şi am făcut serii de fotografii (autoare: Aurelia Borzin) cu 15 subiecţi (persoane fără adăpost).

La Chişinău, în perioada 2013-2014 am realizat o anchetă de teren în Centrul de găzduire şi orientare pentru persoane fără domiciliu stabil din mun. Chişinău, prin interviuri cu 15 beneficiari şi trei angajaţi. Un studiu sociobiografic aprofundat (cu un eşantion numeros de subiecţi) este în curs de realizare. Am discutat, de asemenea, cu doi angajaţi ai ONG AFI (specializat pe prevenirea tuberculozei şi SIDA în rîndurile persoanelor vulnerabile din R. Moldova (mai ales Chişinău).

Acest proiect de ceretare este realizat pe cont propriu.

[2] Rata şomajului în SUA a ajuns la 10% în 1983 (în 1979 era de 5%). Vezi Bureau of Labor Statistics: http://data.bls.gov/pdq/SurveyOutputServlet

[3] Peter Dreier, „Reagan’s Legacy: Homelessness in America”: http://www.nhi.org/online/issues/135/reagan.html

[4] Vezi P. Dreier şi Carl O. Helvie, „United States”, in Homelessness in the Unites States, Europe and Russia. A Comparative Perspective, Ed. Carl O. Helve and Wilfried Kunstmann, Bergin & Garvey, Westport, Connecticut, London, 1999, p. 6-7, 9-11.

[5] Numărul pacienţilor psihiatrici instituționalizați a scăzut de la 560.000 în 1950 la 130.000 în 1980. În anul 2000, numărul de paturi în spitale psihiatrice de stat la 100.000 de persoane a fost de 22, faţă de 339 în 1955. În locul îngrijirii instituționalizate, au fost dezvoltate programe de îngrijire a sănătății mintale integrate în comunitate: centre comunitare de sănătate mintală și case de locuit mai mici supravegheate de echipe psihiatrice comunitare. Totuşi, aceste programe nu s-au dovedit eficiente şi durabile. (Sursa: http://www.uniteforsight.org/mental-health/module2) A se vedea şi Helve & Kunstmann (eds.), 1999; Lamb, H.R.L., Weinberger, L.E. (2005). „The shift of psychiatric inpatient care from hospitals to jails and prisons.” J Am Acad Psychiatry Law, 33: 529-34; A Brief History of Mental Illness and the U.S. Mental Health Care System: http://www.uniteforsight.org/mental-health/module2

[6] Veteranii războiului din Vietnam au reprezentat 12,3% din populaţia generală a persoanelor fără adăpost din SUA, cu 23% mai puţin decît în 2009, datorită programelor guvernamentale de susţinere a acestei categorii din anii 2000. Cf. Meghan Henry, Alvaro Cortes, Sean Morris et al. (The US Department of Housing and Urban Development). The Annual Homeless Assessment Report (AHAR) to Congress. Part 1: Point-in-Time Estimates of Homelessness, 2013, p. 38-39.

[7] Urban Institute, The Impacts of Foreclosures on Families and Communities, May 2009; National Coalition for the Homeless, Foreclosure to Homelessness 2009: The Forgotten Victims of the Subprime Crisis; Peter Goodman, “Foreclosures Force Ex-homeowners to Turn to Shelters,” New York Times, October 18, 2009; Totuşi, unii experţi susţin că relaţia dintre pierderea domiciliu fix şi evacuările din casele ipotecate nu a fost pînă acum pe deplin demonstrată. Cf. Ralph da Costa Nunez, Linda Bazerjian, “Reports and Briefs. Foreclosures and Homelessness: Understanding the Connection”, Institute for Children, Poverty, and Homelessness, 20014: http://www.icphusa.org/index.asp?page=16&report=103&pg=89

[8] Vezi, de exemplu, Mehrun Etebari, „Trickle-Down Economics: Four Reasons Why It Just Doesn’t Work”, iulie 2013: http://www.faireconomy.org/research/TrickleDown.html

[9] Karaagac, John (2000). Ronald Reagan and Conservative Reformism. Lexington Books. p. 113.

[10] Rata persoanelor sub pragul sărăciei în SUA era de 13% în 1980, 15,2% în 1983, apoi de 13 în 1988 (această rată va creşte din nou la începutul anilor 1990). United States Census Bureau, „Poverty by Region”.

[11] “Homeless Families with Children”, National Coalition for the Homeless, July 2009: https://mail.google.com/mail/u/0/#inbox/14b6da2cf0085c64

[12] Meghan Henry et al. The Annual Homeless Assessment Report, 2013.

[13] Aceste ipoteze ale vizibilităţii persoanelor fără adăpost în centrul or. Berkeley (şi eventual în altele) sînt parţial confirmate de propriile observaţii şi interviuri, dar şi din alte mărturii, cum este aceasta: Daphne Chen, “Federal policy changes contribute to rise in local homeless population”, DailyCal; Christopher Yee, “Service providers struggle to provide with decreased city funding”, in DailyCal.

[14] La o populaţie de cca 800 de persoane fără adăpost, în oraşul Berkeley există următoarele servicii destinate acestui grup de persoane: 7 cantine (mic dejun), 7 cantine (prînz), 6 cantine (cină), 5 puncte de alimentare, 7 servicii de urgenţă, 5 servicii de deplasare, 7 cămine-adăpost de noapte. Key Findings and Policy Implications. From the 2013 Alameda Countywide Homeless. Count and Survey Report. November 2013, p. 73. http://www.everyonehome.org/resources_homeless_count13.html

[15] Christopher D. Cook, “City of Berkeley Seeks to Criminalize Homelessness”, FofCityJournal.com: http://www.fogcityjournal.com/wordpress/5171/city-of-berkeley-seeks-to-criminalize-homelessness/
O discuţie despre ordonanţa Sit/Lie în Berkeley Law. University of California. Policy Advocay Clinic, Oct. 2012: http://www.law.berkeley.edu/files/1023sit-lie2.pdf; A se vedea de asemenea: Courtney Oxsen, “Embracing “Choice” and Abandoning the Ballot: Lessons from Berkeley’s Popular Defeat of Sit-Lie. HASTINGS WOMEN’S LAW JOURNAL. 10/31/2013.

[16] Christopher D. Cook, City of Berkeley…

[17] O parte din persoanele intervievate exprimau aceste insatisfacţii.

[18] Am fost de cîteva martorul unor proteste de stradă organizate de persoane fără adăpost în vecinătatea Universităţii din California – Berkeley (la intersecţia străzilor Telegraph Avenue şi Bancroft Way. A se vedea şi aici un protest organizat de o comunitate de persoane fără adăpost: http://www.berkeleyside.com/2014/07/10/satellite-post-office-at-berkeley-staples-draws-protests/

[19] David R. Shearer, Policing Stalin’s Socialism. Repression and Soviet Order in the Soviet Union 1924-1953, Stanford/ California, Yale University Press, 2009; Golfo Alexopoulos, Stalin’s Outcasts: Aliens, Citizens, and the Soviet State, 1926-1936, Cornell University Press, Ithaca and London, 2003; Svetlana Stephenson, Crossing the Line. Vagrancy, Homelessness and Social Displacement in Russia, Ashgate, 2006.

[20] Татьяна Ластовка, Тунеядство в СССР (1961–1991): юридическая теория и социальная практика, АНТРОПОЛОГИЧЕСКИЙ ФОРУМ № 14, 2011.

[21] Despre introducerea sistemului de paşapoarte în URSS, vezi G. Alexopoulos, Stalin’s Outcasts… Despre paşapoarte şi viza de reşedinţă în RSSM şi RM, Igor Caşu, Anularea vizelor de reşedinţă – propiska (15 octombrie 1991), Radio Europa Liberă, 17.10.2011.

[22] Natalia Şontu, Fenomenul sărăciei – problema mondială şi naţională: cauze, consecinţe, soluţii. Teză de doctor în economie. Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, 2012, p. 50-59.

[23] Cf.Studiul privind managementul locuințelor și al terenurilor“, inițiat de Comisia Economică a Organizației Națiunilor Unite pentru Europa (CEE-ONU), la solicitarea și cu suportul Ministerului Dezvoltării Regionale și Construcțiilor, Agenției Relații Funciare și Cadastru și ÎS Cadastru, în perioada 5-10 august 2014, în Republica Moldova, rezultat al misiunii experților din partea CEE-ONU, pp. 3, 6, 11.

[24] Vezi Stephenson, 2006; Höjdestrand, 2009.

[25] Îi mulţumesc în mod special Marcelei Diţa, asistentă socială la Centrul de găzduire şi orientare pentru persoane fără domiciliu stabil din Chişinău pentru informaţiile preţioase oferite la documentarea acestui studiu.

[26] Aceste estimări sînt vehiculate de angajaţii Centrului şi ai ONG AFI. Aceste cifre par credibile, dacă luăm în consideraţie că din momentul creării sale, la sfîrşitul 2003, Centrul a găzduit pînă acum peste 2000 de persoane fără adăpost. Potrivit aceloraşi angajaţi, multe persoane fără adăpost evită găzduirea la Centru din motivul disciplinei pe care ei o consideră prea strictă.

[27] Mai există şi un Centru de plasament pentru oamenii străzii în or. Bălţi, cu o capacitate de 25 locuri, şi el depăşindu-şi cu mult capacităţile reale de către cererile de cazare temporară la centru.

[28] Aceste informaţii sînt similare cu cele obţinute în cercetările despre persoanele fără adăpost din Rusia. Vezi S. Stephenson, 2006; Höjdestrand, 2009. Ele trebuie totuşi verificate prin studii sistematice pe teren.

[29] Sursa: … „Dacă în anul 1995 [în Chişinău] activa o singură piaţă, I.M. «Piaţa Centrală», în prezent sunt autorizate şi activează 38 pieţe, cu suprafaţa totală de 70,1 ha şi 13416 locuri de comerţ.”, Victor Prohniţchi, „Chişinău. Economie.”, publicat la 02 Martie 2005: http://www.moldova.org/print/rom/5/143/

[30] Acest lucru ne-a fost mărturisit de personalul centrelor-adăpost din mun. Chişinău, care au participat la deschiderea acestor centre.

[31] A se vedea mai multe la acest subiect: Natalia Şontu, Fenomenul sărăciei…, p. 50-55.

[32] Din ancheta mea pe teren, am observat că numeroase persoane fără adăpost exprimă o clasificare a membrilor acestui grup în funcţie de capacitatea lor de adaptare la mediul urban „mainstream”, prin felul în care acestea sînt (sau nu) capabile să respecte normele admise de conduită, vestimentaţie, igienă, limbaj şi astfel de a-şi ascunde stigmatul. Dimpotrivă, cei consideraţi că nu mai sînt în stare să respecte aceste norme sociale, sînt consideraţi nişte „declasaţi” (şi calificaţi ca atare, prin termeni de genul „bomji” sau „bici”), în interiorul acestui grup marginal şi marginalizat.

[33] Cîţiva subiecţi ntervievaţi ne-au sugerat acest lucru. A se vedea, de asemenea, şi S. Stephenson, 2006 şi Höjdestrand, 2009.

[34] Există un studiu despre copii străzii în or. Chişinău, realizat în 2000 la Universitatea de Stat din Moldova, Catedra Asistenţă Socială: Maria Bulgaru (ed.) (2000), Copiii străzii în oraşul Chişinău (studiu elaborat în baza cercetării sociologice). Chişinău: CRRAS/ USM: http://www.usm.md/crras/CRRAS/ManualePDF/CopiiiStrazii.pdf

[35] „IDIS Viitorul a participat în 2008 la un studiu regional privind analiza obstacolelor regulatorii în reducerea sărăciei în R. Moldova. Experţii D. Cheianu-Andrei şi N. Sadovei [132] au analizat trei tipuri de obstacole regulatorii cu care se confruntă persoanele sărace în R. Moldova: la iniţierea unei activităţi aducătoare de profit, inclusiv prin intermediul angajării, la îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi în ceea ce priveşte protecţia socială. Concluziile studiului demonstrează că prevederile rigide privind formalizarea relaţiilor de muncă, iniţierea unei activităţi aducătoare de profit descurajează persoanele social-vulnerabile.” Apud Natalia Şontu, Fenomenul sărăciei…, p. 52.