[label shape=”” type=””] Jakub Dymek  [/label]

 

De ce criza constituțională poloneză este o amenințare pentru Europa?

Sub noua guvernare constituită după victoria Partidului Lege și Justiție (Prawo i Sprawiedliwość, PiS) la alegerile parlamentare din noiembrie, instituțiile democrației liberale în Polonia sunt sub asediu, dacă nu chiar sub atac direct.  Sunt conștient că această retorică ar putea fi exagerată, dar lucrurile sunt totuși destul de serioase și consecințele potențiale sunt îngrijorătoare. Miza e foarte mare  și de rezolvarea acestei situații depinde dacă Tribunalul Constituțional al Poloniei (Trybunał Konstytucyjny, TK) își va păstra statutul de instituție autonomă (în modul în care a fost gîndit de făuritorii Constituției) sau doar o instituție care emite ”păreri” fără putere asupra deciziilor și procedurilor celorlalte două ramuri ale puterii – președintele și parlamentul. Pare o chestiune plicticoasă? Probabil. Însă eu voi încerca să explic această criză constituțională din Polonia în termenii cei mai simpli și voi arăta de ce modul în care aceasta se va rezolva are importanță nu doar pentru Polonia, ci și pentru viitorul proiectului european în general.

Cum a început criza constituțională poloneză?

Datele problemei sunt următoarele: Tribunalul Constituțional al Poloniei [nota pzf: echivalentul Curții Constituționale în Moldova] are misiunea de a verifica dacă legile adoptate de Parlament respectă standardele Constituției – dacă sunt respectate normele și principiile și dacă drepturile garantate cetățenilor, instituțiilor, sindicatelor, minorităților și mediului de afaceri sunt respectate. Tribunalul constă din 15 judecători cu reputație ireproșabilă aleși de parlament pentru termene diferite. În ultimele cîteva luni s-au întîmplat următoarele: guvernul precedent a votat cîteva modificări de statut și regulament în privința Tribunalului (modificări aprobate și parțial elaborate chiar de Tribunal însuși!), dar de asemenea, folosindu-se de ocazie a votat 5 judecători noi (știind că va pierde puterea și că nu va mai putea influența lucrurile după alegeri) în condițiile în care ar fi trebuit să aleagă doar 3, în locul judecătorilor ale căror mandate vor expira curînd. Noul guvern, în mod evident, a contestat decizia și a elaborat în grabă o lege nouă, fără a respecta procedurile de consultație în vigoare – și a ales 5 judecători, în loc să aleagă doar 2 – pentru nominalizările la care guvernul precedent nu avea dreptul. Tribunalul Constituțional însuși, avînd chiar această misiune de a se pronunța cine și ce drepturi are, a trebuit să se convoace de două ori (pentru că au fost două decizii contestate) pentru a stabili în mod univoc cine și cînd a încălcat legea. Acum situația ar trebui să fie clară – știm cine a procedat corect și în ce condiții, și cine nu, iar Tribunalul a oferit și îndrumări în privința modului în care trebuie să se desfășoare procedura de numire a judecătorilor. Aici este însă capcana.

Ea constă în următoarele – președintele Andrzei Duda, care provine din partidul de guvernămînt, a semnat deja decizia de numire a celor 5 judecători nominalizați de partidul său, refuzînd în același timp să semneze numirea celor 5 judecători propuși de guvernul precedent. Rezultatul direct al acestei stări de fapt este următorul – nimeni nu știe acum cine e judecător și cine nu – și cum Tribunalul ar putea lucra în genere într-o asemenea situație. Desigur, dacă președintele nu s-ar fi grăbit atît de mult (iar el s-a grăbit, din rațiuni politice, pentru a promova cauza propriului partid), nu am mai fi avut acest exces de judecători. Dar acest exces reprezintă o problemă care deja există. Și la orizont nu se vede nicio modalitate de a rezolva acest joc periculos; doamna prim-ministru și cabinetul ei nu doar că a numit ambele verdicte ale Tribunalului Constituțional ”decizii neobligatorii”, ci chiar a refuzat să le publice în Monitorul Oficial, încercînd astfel să le facă non-existente din punct de vedere legal.

Serviciul de presă al președinției chiar a afirmat că ”nu există necesitatea” de a valida vreo decizie a tribunalului deoarece ”președintele deja a adoptat o decizie”. În termenii cei mai simpli: partidul care guvernează nu recunoaște verdictele curții supreme în stat dar, în același timp, deplînge rolul Tribunalului și sugerează în mod public că guvernarea fie își va aproba propriii candidați în Tribunal fie va face tot posibilul ca acesta să fie slab și inactiv.

Jarosław Kaczyński, liderul partidului, vorbind la postul de televiziune conservator TV Republika a afirmat că Tribunalul ar fi ”o instituție post-comunistă […]  cu legitimitate legala foarte redusă și cu exces de putere” și ”apără tot ceea ce e greșit în Polonia”. Între timp, tot mai mulți deputați vorbesc direct de o modificare a Constituției, un proces pe care Tribunalul slăbit nu-l poate opri.

Este simplu – fie va fi voia noastră, fie nu va fi deloc. Nu e nevoie să explicăm care e finalitatea acestei căi: majoritatea de la guvernare va dispune de puterea de a promulga orice lege de care are nevoie, iar întregul sistem de balanțe și echilibre va fi redus la o simplă formalitate. Nu e clar cum va funcționa acest sistem într-un regim democratic? Păi, nici nu ar trebui să lucreze pentru că e contra spiritului democratic. Dar nu e nevoie să mergem prea departe – Rusia sau Turcia oferă suficiente exemple cum acest sistem funcționează în practică. Știm cît e de periculos acest sistem într-o țară aparte, dar suntem oare convinși că acesta ar putea pune pericole și pentru alții? Îndrăznesc să cred că da.

Dincolo de Polonia – „bucla de feedback” a populismului

Peisajul politic în sînul căruia a avut loc schimbarea recentă a puterii – dinspre centru-dreapta către dreapta național-conservatoare – în Polonia este bine cunoscut: criza refugiaților în sud, războiul între Ucraina și Rusia în est, declinul partidelor tradiționale pretutindeni și creșterea aparent de nestăvilit a populismelor în partea de sus a puterii. De ce dar, în astfel de circumstanțe sumbre, declinul unei instituții într-unul dintre statele membre ale UE ar trebui să conteze pentru alții? Pentru că atunci cînd sistemul politic al unui membru al UE iese din norma comună, în orice parte a spectrului politic – fie că este vorba de guvernarea SYRIZA în Grecia sau a FIDES în Ungaria – instituțiile europene mai devreme sau mai tîrziu vor trebui să-şi spună „cuvîntul”. Din ceea ce deja știm, există două scenarii disponibile la îndemînă. Unul, așa cum a fost în cazul Greciei, presupune utilizarea instituțiilor financiare și a măsurilor economice pentru a contesta guvernul. Acesta, atît timp cît deficitul bugetar și finanțele publice din Polonia sunt în concordanţă cu standardele europene, nu este posibil aici. În acest din urmă scenariu, în cazul în care UE încearcă să umilească sau să sperie unul dintre membrii ei subordonaţi, rezultatul cel mai probabil este o reacție populară – ca în cazurile Greciei sau a Ungariei – care întăresc sentimentele antieuropene în țară și consolidează tabăra populiștilor, a izolaţioniştilor și a susținătorilor celei de „a treia cale” autarhică şi neliberală. Aceasta deschide porțile către un proces legislativ de o şi mai proastă calitate, la politici ridicole și la neglijarea libertăților personale și publice ale cetățenilor. Ceea ce înseamnă că UE ar trebui să răspundă cumva, iar acest lucru ia forma unui pătrat – e ca o „buclă de feedback”.

Creşterea nemulțumirii faţă de poziția Poloniei în UE și presupusul declin al UE în ansamblu a fost unul dintre motivele ascensiunii conservatorilor la putere în țară – indiferent de meritul lor (sau lipsa lui) în acest tip de argumentare, tot mai mulți oameni cred că spaţiul comun european, politicile economice, migrația, apărarea vor agrava statutul lor și vor sfîrşi prin a călca în picioare valorile conservatoare și autonomia națională. Jarosław Kaczyński, în interviul menționat anterior, a încercat să remodeleze un conflict în mare parte simbolic și emoțional între propriul său partid și UE, mai ales Germania, ca pe o chestiune de obligații „economice și morale” istorice pe care Germania și vestul le-ar avea față de Polonia, revenind la originea celui de al Doilea Război mondial și a Holocaustului. Aceasta este o formă de atac preventiv – ca și cum mai devreme sau mai tîrziu o formă de conflict cu vecinii și partenerii din vest ar fi inevitabilă.

Și toate acestea au început odată cu problema Tribunalului – mass-media poloneză (și cea străină) dau semnale de alarmă, cu cît opinia publică europeană îi acordă mai multă atenție, cu atît mai agresivă va fi direcţia luată de guvern. Și dacă Tribunalul este în cele din urmă învins, cu atît mai acută va fi nevoia celorlalţi să remarce acest lucru. Cei care critică și condamnă partidul de guvernămînt din Polonia, din nou – potrivit lui Kaczyński – cu ajutorul jurnaliștilor și politicienilor germani, au fost deja etichetaţi drept „trădători” și „cel mai rău tip de polonezi”. Cu cît mai eficient este contestat partidul în Polonia, cu atît mai mult va acuza acesta UE și vestul în general –  nefiind dispus să creadă că un astfel de „atac atroce asupra Poloniei” ar putea fi coordonat fără puteri străine.

Puncte slabe comune

Dar acum forţele conservatoare cresc atît în ​​putere cît și în număr, gîndindu-se că: „în cazul în care UE nu putea face nimic cu noi decît să ne rîdă în faţă, de ce ar trebui să ne mai pese?”. Să construim un zid, să interzicem avortul, să criminalizăm una şi alta și, da, acest lucru este posibil. Uitaţi-vă la legile anti-teroriste, atît în ​​Marea Britanie cît și Ungaria, uitaţi-vă la regimul de supraveghere instaurat în Franța, uitaţi-vă la tratamentul la care este supusă presa în Ungaria şi uitaţi-vă la Tribunalul Constituțional din Polonia. Dacă cineva o poate face, de ce altul nu ar putea? Slăbiciunea controlului nostru public și a echilibrului nu au fost niciodată mai vizibile decît în ​​prezent. La fel şi slăbiciunea răspunsurilor comune la populism și sperietori – nici TTIP, nici „criza refugiaţilor” cu Turcia nu va răspunde la problemele oamenilor aici și acum. Și instrumentele de care dispunem vor rămîne slabe, în cazul în care singura chestiune care ne pasă, ca uniune, sînt măsurile de austeritate și „combaterea fluxului migraţional”. Acest lucru este o slăbiciune, e clar pentru toată lumea. Aceasta fortifică la rîndul ei partidele din statele membre care folosesc metode îndoielnice de a obține sprijinul popular și de a-şi creşte șansele în alegerile viitoare. Apoi, ca şi în vorbele celebrului filozof, „așa mai departe, tot așa mai departe”. Odată ce sistemul apare ca fiind greșit – și să fim sinceri, el este – nu vom putea decît să-l muşamalizăm pentru un moment. Dar, așa cum spune proverbul polonez, „nu poți înfrunta rîul dacă vîsleşti în el cu un băț”.

 

Jakub Dymek este editor și jurnalist la Krytyka Polityczna în Varşovia, Polonia.

Articolul face parte dintr-un proiect de colaborare între Platzforma și Krytyka Polityczna (Varșovia).

Traducere în limba română de Vitalie Sprînceană și Petru Negură.