Vă mai amintiți de anunțul făcut de Victoraș Micula pe Facebook, în care afirma că nu vor acorda salariaților nici un fel de măriri salariale, pentru că el își va cumpăra Bugatti din banii primiți ca despăgubire de la statul român? Tatăl și unchiul său, cunoscuți sub numele de frații Micula, tocmai câștigaseră la Curtea de Arbitraj de la Washington procesul intentat statului român. Centrul Internațional de Reglementare a Disputelor Relative la Investiții (ICSID) a decis încă în 2013 că statul român trebuie să plătească fraților 82 milioane de euro. Frații Micula, proprietarii European Drinks și, totodată, cetățeni suedezi, beneficiaseră până în 2005 de facilităţi fiscale acordate grupului European Drinks pentru investiţiile în zonele defavorizate. În 2005, autorităților române au decis eliminarea ajutorului de stat, ca urmare a solicitării Comisiei Europene, care a considerat că facilitățile reprezintă ajutor de stat ilegal. Frații Micula s-au supărat și au dechis proces împotriva României la ICSID, acesta a durat 7 ani și concluzia a fost că România e bună de plată. Povestea însă nu s-a încheiat în 2013, întrucât Comisia Europeană a demarat la rândul ei o investigație și a concluzionat că despăgubirile plătite constituie ajutor de stat. Prin faptul că a plătit despăgubiri reclamanţilor, România le-a acordat acestora avantaje echivalente cu cele furnizate prin schemă de ajutoare anulată, susţine CE. România s-a trezit astfel între ciocan și nicovală. În decembrie 2014, frații Ioan și Viorel Micula au pus sechestru pe acțiunile statului român la Petrom, în contul datoriei pe care trebuiau să o primească.

12277231_10204781052955996_898497729_nEste doar una dintre numeroasele cazuri de arbitraj internațional al litigiilor dintre stat și investitori (cunoscute sub abrevierea ISDS în engleză). Cazul cel mai sonor în mass media românească este cel al companiei Gabriel Resources, care în 2015 a depus împotriva României o cerere de arbitraj la ICSID din cauza respingerii proiectul de lege privind exploatarea minereurilor auro-argentifere din Roşia Montană. Nu se știe exact suma pe care compania o cere statului român, dar cu puțin timp înainte aceasta anunța înr-un comunicat de presă că va solicita compensări integrale pentru drepturile sale de a dezvolta proiectul.

România nu e singura țară care e nevoită să plătească bani grei ca urmare a deciziilor diverselor curți de arbitraj. State precum Canada sau Germania, nemaivorbind de economii emergente sau state din Sud nu sunt nici ele străine de asemenea situații.

Dacă un cetățean este prejudiciat de un stat, spre exemplu expropriat abuziv sau și mai rău, condamnat la închisoare pe nedrept sau chiar torturat, cetățeanul respectiv nu are alte căi de a-și face dreptate decât cele oferite de sistemul de justiție național și, abia după ce a epuizat toate instanțele naționale, se poate adresa unei instanțe europene în materie. De ce companiilor nu le se aplică același regim?

Pentru că demult, prin anii 60, statele din Nord, foste metropole au simțit nevoia de a crea un cadru care să ofere protecție investitorilor atunci când aceștia făceau investiții în țări din fostele colonii. Scopul era de a-i pune la adăpost de deciziile arbitrare ale unor guverne adesea autoritare și care controlau sistemul de justiție. Între timp, practica arbitrajului internațional a devenit una consacrată, iar mecanismul s-a extins și la nivelul statelor din așa zisa lume a întâia, între țări cu sisteme de justiție independente și funcționale. Iar corporațiile i-au prins gustul și i-au sesizat rapid avantajele – la nivel global, numărul cazurilor de arbitraj internațional între stat și investitor este într-o creștere accelerată – de la 2-3 cazuri pe an la începutul anilor 90 la 50-60 pe an pe an în prezent (date UNCTAD). Frații Micula au deschis procesul împotriva României în virtutea unui asemenea tratat privind investițiile încheiat între România și Suedia în 2003, iar Gabriel Resources în temeiul unui astfel de tratat semnat cu Canada.

În ce constă instituția arbitrajului internațional? Procedura arbitrală este pe cât de simplă, pe atât de netransparentă (puteți vizualiza mecanismul pe Monitorul Social) – fiecare parte desemnează un arbitru care îl reprezintă, de regulă din rândul marilor firme internaționale de avocatură și împreună desemnează un președinte al panelului de arbitri. Mai departe, dumnezeu cu mila. Nu există nici un fel de garanții privind independența panelului, procedura e extrem de netransparentă, chiar dacă în joc sunt milioane de dolari plătibili ulterior din bani publici. E o zonă total obscură, neferită de bizarerii, cum ar fi aceea că arbitrul desemnat de un stat să pledeze în favoarea investitorului privat. E o justiție privată și, totodată, o justiție de lux.

12295033_10204781052555986_166498873_oPentru că, să ne înțelegem, arbitrajul de acest gen nu e pentru oricine. Teoretic, orice investitor străin poate deschide un arbitraj împotriva statului de către care se consideră păgubit. Practic, o poate face doar cine are bani. Mulți bani. Onorariile pentru arbitri pornesc de la 1000 de dolari pe oră, iar procesele durează în medie câțiva ani. Vorbim de costuri de milioane de dolari, costuri care nu sunt accesibile unui întreprinzător mic sau mijlociu. Spre exemplu, arbitrajul de la Washington i-a costat pe frații Micula 18,409,213 Euro (da, 18 milioane!), iar pe statul român – 11,499,347.97 euro!

E un privilegiu rezervat strict marelui business. Un instrument pe care marele business nu ezită să îl folosească din plin, generând situații ce frizează absurdul. De exemplu, compania Philip Morris s-a îndreptat împotriva Guvernului Australiei ca urmare a unor noi prevederi legislațive în materie de sănătate publică, care impuneau ca imaginea grafică ce conține avertismentul privind riscurile fumatului să ocupe 75% din suprafața ambalajului pachetului de țigări. Philip Morris s-a folosit de filiala sa din Hong-Kong, invocând acordul privind investițiile încheiat între Australia și Hong-Kong pentru a cere despăgubiri guvernului australian pentru expropriere (sigla Phillip Moris de pe pachetul de țigări, căreia i-a fost rezervat un spațiu foarte restrâns datorită suprafeței mari destinate avertismentelor de sănătate reprezintă proprietate intelectuală). Alt caz – în 2011 salariul minim în Egipt a fost crescut. Compania franceză Veolia (care operează la noi prin Apa Nova București) a cerut o modificare a contractului cu primăria orașului Alexandria pentru a face față costurilor mai mari rezultate în urma măririi salariului minim. Refuzul primăriei s-a scindat cu decizia companiei de a deschide procedura de arbiraj împotriva Egiptului pentru că a mărit salariul minim.

Așadar, nu e vorba doar de presiunea pe care acest mecanism o exercită asupra bugetelor publice, ci și de uzurparea suveranității statului în materie de legiferare. Practic, o companie poate face un stat să plătească din greu dacă adoptă o lege pe care acesta o consideră de interes public – sănătate, standarde de mediu etc. S-ar putea nici să nu fie nevoie ca companiile să recurgă la procedura de arbitraj pentru a obține ceea ce vor – simpla existență a mecanismului pune la dispoziția marilor corporații o bâtă cu care pot șantaja statul după bunul lor plac atunci când vor să oprească o lege sau să o promoveze pe alta.

Se poate pune capăt acestui sistem? Da, dar trebuie să se dorească. Iar semnalele trebuie să vină de la țările din Nord. Deși acordurile bilaterale privind investițiile pot fi denunțate, probabilitatea ca statele din Sud să o facă este mai degrabă redusă, teama de a nu speria investitorii străini reprezentând un puternic inhibitor. Unele țări, cum e Africa de Sud, au denunțat câteva asemenea acorduri, dar pentru ca sistemul să fie chestionat din temelii, e nevoie ca semnalele să vină de la statele vest europene, SUA sau Canada. Doar că acest lucru nu se întâmplă. Pe de o parte, în iunie 2015 Comisia Europeană a deschis procedura de infringement împotriva României și a altor patru state membre UE, solicitându-le sistarea acordurilor bilaterale privind investițiile încheiate cu alte state membre. Motivul: tratatele bilaterale de investiții intra-UE acordă drepturi, la nivel bilateral, doar investitorilor din anumite state membre, iar o astfel de discriminare pe motiv de cetățenie nu este compatibilă cu legislația UE. Pe de altă parte, Comisia Europeană însăși negociază clauze de protecție (ISDS) în tratatul de liber schimb cu Canada (CETA) și cu Statele Unite (TTIP). Iar includerea în aceste două tratate a unor clauze care permit investitorilor să deschidă proceduri de arbitraj împotriva statelor nu face decât să legitimeze existența acestui mecanism, chiar dacă se prevăd niște reforme ce ar trebui să ducă la evitarea exceselor și a lipsei de transparență pe viitor. Fundamental, însă, introducerea unor asemenea prevederi în cele doua tratate este o legitimare a acestui sistem de justiție privată. Adică o recunoaștere a unor supra-drepturi și privilegii pentru marele business, prin contrast cu simplii cetățeni sau cu întreprinzători mici și mijlocii.

Dacă interesul unor state ca Germania sau Franța de a încheia acorduri care să ofere protecție propriilor investitori în fostele colonii e de înțeles – probabilitatea ca un investitor din Mauritania sau Mali să investească în Franța și să dea statul francez în judecată fiind minimă – e greu de explicat de ce în momentul de față guvernele unor state își sapă singure groapa în care urmează să cadă. Pentru că includerea unor clauze privind litigiile stat-investitor în CETA și TTIP va expune statele din UE, dar și guvernul SUA și respectiv, Canada, riscului unor litigii posibil absurde, costisitoare și care le-ar putea îngusta spațiul de legiferare. De ce și-ar dori statele să se expună unui asemenea risc? Nu se pune problema creșterii atractivității pentru investitori – SUA sau Franța sunt suficient de atractive și au déjà investiții străine suficiente în lipsa existenței unei asemenea clauze păguboase. Deci care e miza? În afara unor răspunsuri într-o limbă de lemn desuetă, nu veți auzi vreo explicație credibilă.

Poate că întrebarea care trebuie să ne-o punem cu adevărat este alta și anume: în fața cui răspund azi guvernele europene? Dar cel al SUA și al Canadei? Sunt ele răspunzătoare în fața alegătorilor? Sau a agențiilor de rating, a investitorilor și a marelui business? În condițiile în care 88% din întâlnirile consultative pentru TTIP au fost cu reprezentanți ai mediului de afaceri și doar 9% cu reprezentanți ai unor grupuri de interes public (sindicate, ONG-uri etc), întrebarea de mai sus poate părea ușor retorică.

Textul a apărut inițial pe SocialEast.ro.