[label shape=”” type=””] Petru Negură [/label]

 

To read the English version of this review, click here.

Am citit cu mult interes şi plăcere articolele din anuarul programului Black Sea Link pentru 2013-14 al Colegiului Noua Europa, Bucureşti. Este o colecţie de studii care au capacitatea de a îmbogăţi orice cititor, nu neapărat specialiştii în domeniile respective. Anuarul poate fi descărcat în mod gratuit pe site-ul Colegiului Noua Europă.

Autorii volumului, bursieri ai programului Black Sea Link în 2013-14, provin din ţările arealului Mării Negre (în conformitate cu specificitatea programului): Georgia, Azerbaidjan, Rusia, Moldova, România. Articolele din acest volum păstrează o anumită continuitate tematică, în măsura în care sînt centrate pe un anumit areal geografic şi cultural (Marea Neagră) şi pe istoria sa recentă. Abordările sînt diverse, dar complementare: antropologie socială, istorie culturală, istorie socială, ştiinţă politică şi relaţii internaţionale, sociologie politică şi drept internaţional. Cele mai multe dintre aceste studii privilegiază o abordare holistă, regională, deseori comparativă. Temele analizate sînt, după cum urmează: noile intervenţii artistice în spaţiul public din Bucureşti; instituţiile cenzurii în URSS şi ţările blocului socialist; interesele naţionale şi neo-imperiale ale Rusiei şi SUA în Caucaz şi Asia mijlocie; holocaustul într-un orăşel industrial din Transnistria (în actuala R. Moldova); manualele de istorie în R. Moldova şi România; naţionalismul rusesc în secolul 19 şi 20; crearea diasporei azere post-sovietice şi instrumentalizarea politică a acesteia; reprezentarea dreptului de asociere a sindicatelor de către curţile europene.

În articolul său, David Chigholashvili („Imagining Public [Space]: Socially Engaged Interventions and Transformation in Bucharest”) încearcă să vadă felul în care diverse iniţative de „activism artistic” intervin în „spaţiul public” bucureştean şi îl transformă. Aceste intervenţii, care reproduc un model regional/internaţional, se bazează în linii mari pe constatarea că „spaţiul public” urban post-socialist a fost acaparat de diverse interese private. Prin urmare intervenţiile activiştilor-artişti îşi propun să recupereze acest spaţiu urban în beneficiul cetăţenilor. Autorul analizează totodată contradicţiile pe care aceste intervenţii le generează, prin implicarea diverselor părţi interesate: business-uri private, funcţionari publici, diverse concepţii de activism artistic, cetăţeni de rînd. Într-un fel, aceste intervenţii „artistice” produc un „spaţiu public” – o „sferă pubică” (J. Habermas) în care anumite interese private, orăşeni, funcţionari publici şi activişti negociază dreptul lor şi al cetăţenilor de a dispune de un anumit spaţiu urban public. În cele din urmă, aceste intervenii reuşesc să remodeleze spaţiul public al oraşului (Bucureşti), chiar dacă, adeseori, în răspăr cu intenţia iniţială a artiştilor.

Articolul Lilianei Corobca („Censorship Institutions in the Countries of the Communist Bloc”) descrie aparatul instituţional al cenzurii construit în ţările blocului comunist după modelul sovietic (Glavlit) și enumeră sarcinile atribuite acestor instituţii. Este curios că o instituţie a cenzurii (modelul sovietic – Glavlit) nu a existat în toate ţările din blocul socialist (de ex. Ungaria şi RDG nu a avut asemenea instituţii, iar România a lichidat-o începînd cu 1977). Ceea ce nu înseamnă că cenzura nu a existat în aceste ţări, ci că această funcţie a fost preluată de către un şir de instituţii administrative şi de partid, edituri, instituţii responsabile de edituri, publicaţii periodice, producţie cinematografică etc. Autoarea ţine să ne comunice că Germania nazistă şi ţările democraţiei occidentale nu au avut asemenea instituţii de cenzură, fără să specifice că diverse forme de cenzură au existat, și încă în forme destul de intense, şi în afara URSS şi a ţărilor satelizate.

Elnur Ismayilov („Clash of Russian-American National Interests in the South Caucasus and Central Asia”) analizează miza intereselor Rusiei şi SUA în Caucaz şi Asia mijlocie din fosta URSS, într-un context în care sistemul internaţional bipolar din perioada URSS a fost transformat în mod abrupt într-un sistem internaţional unipolar, dominat de SUA. Venirea lui Putin la conducerea Rusiei în 1999 a marcat contestarea acestei tentative de hegemonie internaţională exercitată de SUA, prin încercarea Rusiei de a-şi reinstaura influenţa în unele foste republici din Caucaz şi Asia centrală. Un viraj în acest sens este marcat de intervenţia Rusiei în Georgia în 2008. Interesele strategice ale Rusiei şi SUA vizează de asemenea un control sporit asupra resurselor energetice. Scris în 2013-2014, articolul nu ia în calcul episodul intervenţiei ruseşti în Ucraina, prin anexarea Crimei şi transformarea zonei de est a Ucrainei într-o enclavă controlată de Rusia.

Alexandru Leșanu („Holocaust in a Transnistrian Town: Death and Survival in Rybnitsa (1941-1944)”) ne propune un foarte interesant studiu în care întreprinde o istorie locală & microistorie a holocaustului într-un orășel de pe malul stîng al rîului Nistru, în Transnistria. Leșanu pornește de la modelul lucrării lui Jan Gross, aplicat în Neighbors (despre o localitate poloneză, Jedwabne, în care, potrivit lui Gross, o parte din populația civilă locală a participat masiv la masacrarea a sute de evrei, vecinii lor). Bazîndu-se pe unele surse de arhivă (în principal documente de la procesele intentate de sovietici în RSS Moldovenească în 1950-55 colaboratorilor cu forțele de ocupație în cel de al Doilea Război mondial) și pe surse secundare, inclusiv mărturii, autorul susține că, spre deosebire de cazul analizat de Gross, cazul său „pare să confirme faptul că participarea populației non-evreiesti locale în distrugerea vecinilor lor evrei a fost mai mult rezultatul unei observaţii pasive, mai degrabă decît o participare activă. În comparație cu procesele în care au fost judecaţi liderii evrei din Transnistria, aceleași procese din Basarabia au menționat acțiuni de crime în masă.” (p. 126) Amintim în acest context că Diana Dumitru, şi ea bursieră a aceluiaşi program în 2014-15, a scris un articol pentru anuarul 2014-15 (încă nepublicat), parte a unei cercetări mai largi (un volum este în curs de apariţie la Cambridge University Press) despre participarea localnicilor în masacrele şi represiunile aplicate evreilor din Basarabia.

Sergiu Musteață, un alt istoric moldovean, se ocupă și el de vecini („We and our Neighbours: What We Know About Each Other. History Teaching and Textbooks in the Republic of Moldova and Romania”), dar într-un context mai pașnic – deşi tot într-o bătălie, simbolică, de astă dată -, al manualelor de istorie din R. Moldova și România din 1991 pînă în prezent, anume în ceea ce privește reprezentarea „vecinilor” țărilor respective, în speță reprezentările României în manualele moldovenești și ale Basarabiei / R. Moldova în cele românești. Concluzia articolului este că în ambele cazuri, cel moldovenesc și cel românesc, manualele școlare constituie un cîmp de bătălie în care sînt disputate diverse agende politice divergente în cele două spații. Imaginea celuilalt vecin constituie în mod special un element de controversă în apărarea agendelor din cele două țări, în manualele școlare. De menționat că în cazul manualelor de istorie din R. Moldova lupta se duce, în general, între tabăra „românistă” și cea „moldovenistă” (altfel spus două agende etno-naționaliste), în România această dispută are loc în principal între adepții unui tip de istorie națională și evenimențială și o tabără „modernistă” a discursului istoric (constructiviști, cospomopoliți etc.).

Articolul Elenei Pavleeva („“Nationness” in the Russian Empire: Approaches to the Study of the Phenomenon”) mi se pare foarte interesant, chiar dacă nu propune o cercetare originală, bazată pe date empirice inedite, ci mai curînd un studiu aprofundat al literaturii de specialitate asupra concepțiilor despre națiune și diverse forme de naționalism în Rusia în secolul 19 și la începutul secolului 20. Majoritatea cercetătorilor și teoreticienilor analizează binomul naționalism / imperialism în formarea națiunii și a imperiului rus în secolele 19 și 20. Spre deosebire de națiunile europene care au format imperii în secolele 19, Rusia nu a avut o națiune afirmată înainte de formarea Imperiului țarist în faza sa modernă (sfîrșitul secolului 18 și secolul 19). Acest fapt explică în parte ezitarea discursului național rusesc între imperialism și etno-naționalism. În orice caz, această dihotomie (națiune / imperiu și naționalism / imperialism) trebuie privită ca două elemente ale unui fenomen unitar, chiar dacă nu omogen. Totuși, unul nu este reductibil la celălalt, conchide autoarea, ci trebuie studiate în relația lor de complementaritate.

Unul din cele mai interesante studii din acest volum este, din punctul meu de vedere, cel al lui Sergey Rumyantsev („Post-Soviet Diaspora-Building Process and the Transnationalization of the Politics of Memory”), despre diaspora azerbaidjană și felul în care aceasta a fost formată și utilizată de către guvernul azer după 1991 în scopul de a promova în străinătate, în special în statele occidentale (UE și SUA), viziunea oficială a statului azer în chestiuni de politică externă, mai ales cu privire la războiul cu Armenia (1989-1994). Rumyantsev arată felul în care statul azer și-a construit un discurs național oficial, centrat simbolic pe figura lui Heydar Aliyev, ultimul secretar general al partidului în Republica Sovietică Azerbaidjan și primul conducător al Azerbaidjanului independent, pînă la moartea sa în 2003. Aliyev este totodată fondatorul dinastiei care continuă să fie la putere în Azerbaidjan pînă în prezent. Monumente cu Aliyev au apărut în mai multe orașe din Europa, inclusiv în București și la Chișinău, constituind o parte componentă a unui ritual de „diplomație de curtoazie” în străinătate. Această diasporă creată în mod artificial urmărește să producă o „coeziune birocratică și discursivă” a comunității transnaționale azerbaidjane (dar nu neapărat azeră în sensul etnic) și a o opune altor comunități diasporice, în speță cea armenească, în promovarea unui discurs național și a unei politici externe, în conformitate cu poziția oficială a statului Azerbaidjan.

În sfîrșit, studiul lui Niko Tatulashvili („European Workers’ Freedom to Associate in the European Courts”) propune, în același volum, o analiză a jurisprudenței europene pentru a vedea cum Curtea Europeană de Justiţie (ECJ) caută să găsească un echiilbru între drepturile fundamentale și libertățile fundamentale în ceea ce privește drepturile și libertățile de exprimare ale sindicatelor. Un studiu profitabil mai ales pentru specialiștii în dreptul internațional.

Fiecare din aceste articole merită o lectură atentă, nu doar de specialiști în chestiunile respective, ci și de toți cei interesați de a-și lărgi orizontul de cunoaștere în istoria recentă a regiunii Mării Negre. Vă urez lectură plăcută!