[label shape=”” type=””] Petru Negură [/label]

 

Învăţămintele lui Zygmunt Bauman, în special cele în care sociologul întreprinde o critică a modernităţii, sînt ca niciodată actuale în condiţiile crizei complexe (politică, economică şi socială) resimţită în prezent la nivel global, secondată de crize multiple la nivel local (ne gîndim la crizele în lanţ din ţările „lumii a treia”, dar şi la criza recentă din Grecia). De menţionat în treacăt, în acest conext, că criza prin care trece R. Moldova în prezent nu are un caracter strict local. Sîntem conectaţi, şi cu bune şi cu rele, la economia globală. În acest sens, am fost şi sîntem, sub diverse regimuri, parte a aceluiaşi proces de modernizare. Chiar dacă am fost condamnaţi a deveni şi a rămîne o provincie în acest „sistem-lume” (I. Wallerstein). Avem un sfert de populaţie care munceşte în ţările dezvoltate. Miliardul a fost furat prin conectarea la o reţea internaţională de beneficiari şi intermediari care depăşeşte cu mult limitele regiunii noastre. Depindem şi beneficiem de creditele unor instituţii financiare internaţionale, bazate în ţările dezvoltate. De la 1990 încoace, sîntem victimele adiacente şi beneficiarii indirecţi ai economiei globale, producătoare şi consumatoare de deşeuri umane.

Wasted Lives. Modernity and its Outcasts [Vieţi irosite. Modernitatea şi proscişii săi – traducere proprie]. Cambridge: Polity Press, 2004 este una din cărţile lui Z. Bauman care ne pot ajuta – poate cel mai mult – la o înţelegere complexă a „crizei refugiaţilor” şi „imigranţilor” în Occident. Totodată, ea ne furnizează instrumente conceptuale pentru a înţelege, la nivel local, mecanismul prin care o anumită populaţie sărăcită şi neadaptată la condiţiile tot mai schimbătoare şi nesigure ale economiei de piaţă, în această modernitate „lichidă” în care trăim, ajunge să fie scoasă din uz şi aruncată la coşurile de gunoi ale societăţii.

Bauman avansează şi argumentează ideea potrivit căreia modernizarea, industrializarea, „progresul economic” prin care trec ţările dezvoltate produc în mod inevitabil, la nivel local şi global, o cantitate crescîndă de „deşeuri umane” – oameni şi grupuri de oameni care sînt aruncaţi la „coşurile de gunoi” ale ţărilor dezvoltate, în teritorii nelocuite sau în instituţii specializate. Aceste „deşeuri umane” sînt consecinţa directă a unui dublu efort de edificare a unei ordini sociale (order-building) –a unui stat, atfel spus – şi a progresului economic. Ele sînt surplusul inutil al unui sistem funcţional bazat pe aceşti doi piloni ai unui stat modern (ordine şi dezvoltare economică).

În interiorul societăţilor moderne, „deşeurile umane” (human waste / wasted humans) provin din „armata de rezervă a muncii” (K. Marx) cu şanse variabile de recuperare şi reabilitare: şomeri cronici, persoane fără adăpost, dependenţi de droguri şi alcool, persoane „deviante” şi criminali mărunţi. La nivel global, „deşeurile umane” sînt grupurile tot mai greu de controlat de refugiaţi şi imigranţi.

Dezvoltînd metafora gunoiului, Bauman identifică trei ipostaze ale apariţiei şi tratatamentului „resturilor umane” în societăţile moderne, mai cu seamă în ţările dezvoltate: producerea (ca efect secundar al dezvoltării economice capitaliste), reciclarea (prin programe de asistenţă socială, reabilitare, re-profesionalizare etc.) şi înlăturarea (expulzarea, întemniţarea şi plasarea în diverse instituţii mai mult sau mai puţin închise). Potrivit lui Bauman, încercarea de „reciclare” a deşeurilor umane, prin programe de asistenţă şi protecţie socială, face loc tot mai mult, într-o fază de modernitate tîrzie („lichidă”), strategiei de înlăturare, mai clar spus de aruncare a „deşeurilor umane” la coşurile de gunoi instituţionale (lagăre, închisori, diverse institutuţii de plasament), prin stigmatizarea şi criminalizarea persoanelor şi comportamentelor considerate ne-productive şi, deci, inutile.

Pentru a face acest proces de înlăturare a „deşeurilor umane” să decurgă cu de la sine putere, statul a impus o ordine a vieţii sociale şi a lucrurilor din care anumite categorii de persoane, inutile prin definiţie, au fost excluse ab initio. Marginalizaţi din economia formală, neincluşi în nomenaclatoarele legale de înregistrare şi supraveghere a cetăţenilor, deseori lipsiţi de acte şi drepturi, aceşti oameni inutili au devenit non-persoane prin excelenţă, invizibili şi ilizibili ca atare în ordinea socială dominantă (considerată singura legitimă).

Bauman vorbeşte în primul rînd de felul în care ţările dezvoltate produc şi eventual recliclează şi elimină „deşeurile umane”, fie acestea apărute la nivel global, în ţările în curs de dezvoltare, fie în interiorul societăţilor dezvolate. Marxist de dată veche, autorul se referă cu prisosinţă la ţările dezvoltate capitaliste. Cu toate acestea Bauman este cunoscut ca un teoretician şi critic al modernităţii în general şi nu doar al modernităţii capitaliste (între altele, în Holocaust and Modernity şi Liquid Modernity). Este aşadar de remarcat, pe marginea cărţii, că argumentele desfăşurate în Wasted Lives se potrivesc şi altor regimuri ale modernităţii, nu doar celor capitaliste. De exemplu, regimul sovietic – şi el o întruchipare a aceluiaşi proces de modernizare – a fost un producător la scară largă a „deşeurilor umane”, chiar dacă oficial nu a cunoscut şomajul (în orice caz, nu în măsura economiilor capitaliste, în care şomajul a fost, se ştie, un element consubstanţial). Mai ales în primele decenii de instaurare a sistemului comunist, în epoca stalinistă, sistemul bolşevic a produs o armată enormă de proscrişi, oameni neadaptaţi noilor condiţii impuse de statul sovietic (a se vedea, între altele, lucrările lui G. Alexopoulos şi D. Shearer). Societatea sovietică a devenit, mai ales după „revoluţia stalinistă” din timpul Primului plan cincinal (1928-1932), după expresia lui Moshe Lewin, un ocean de nisipuri mişcătoare traversată de o populaţie dezrădăcinată în urma crizei cumplite de aprovizionare, provocată de politica de colectivizare forţată şi de deschiaburire în zonele rurale, în căutarea unui rost şi a unei surse de existenţă în oraşe şi în noile şantiere industriale. Aceşti proscrişi au fost folosiţi în număr mare ca forţă de muncă utilă în noile şantiere staliniste (de exemplu, la Magnitogorsk), dar cei mai mulţi au umplut rîndurile unei mase de persoane neproductive. Aceştia din urmă au fost criminalizaţi în consecinţă, fiind condamnaţi şi deportaţi în zone-pubelă din Siberia sau Asia mijlocie.

Sistemul sovietic a produs de asemenea un nomenclator de înregistrare şi de mobilitate a cetăţenilor profund inechitabil, în bază de paşapoarte interne, ţăranilor fiindu-li-se puternic limitat pînă către mijlocul anilor 1970 dreptul la libera circulaţie în interiorul URSS. Viza de reşedinţă (propiska) a fost şi ea o măsură de control asupra populaţiilor care limita accesul unui număr foarte mare de cetăţeni sovietici în raza oraşelor mari, cu atît mai mult în oraşele cu statut închis. Paşaportul (şi absenţa lui) şi propiska (mai ales lipsa acesteia) au fost prin urmare nişte măsuri de control (şi de „gate-keeping”) care au creat marginalitate şi, pentru a ne exprima în termenii lui Bauman, „deşeuri umane”. Chiar şi în epoca sovietică tîrzie, persoanele considerate neproductive („vagabonzii”, prostituatele, „speculanţii” şi alţi agenţi ai „economiei informale”) au fost condamnaţi în număr mare şi aruncaţi în instituţii-pubelă: lagăre, închisori, colonii de muncă forţată etc.

Sistemul de bunăstare socială construit de autorităţile sovietice a fost prevăzut exclusiv pentru segmentele productive ale societăţii, nu şi pentru categoriile de oameni consideraţi neproductivi sau neadaptaţi, înlăturaţi din sistem prin măsuri represive.

Statele post-sovietice au continuat să aplice segmentelor de populaţie considerate neproductive ale societăţii măsuri de excluziune, prin instituţionalizarea lor forţată în închisori, spitale, spitale psihiatrice, şcoli internate cu regim special etc. Odată cu tranziţia la economia de piaţă şi la normele democratice, „deşeurile umane”, prea numeroase pentru a fi plasate în instituţii-pubelă, au fost lăsate să subziste în casele lor sărăcăcioase şi în locuinţele improvizate din oraşe şi sate. Astfel, societatea moldoveană a intrat şi ea în ordinea flexibilă a „modernităţii lichide”, cu noii săi privilegiaţi şi cu o masă în creştere de neadaptaţi la noua ordine socială, aruncaţi cu nepăsare la gunoiştile umane neautorizate, rămase însă la fel de invizibile ca în epoca precedentă.