[label shape=”” type=””] Petru Negură [/label] & [label shape=”” type=””] Vitalie Sprînceană [/label]

 

De la Pădurea domnească încoace, „povestea de succes” a RM s-a transformat, rînd pe rînd, într-un film poliţist, thriller politic, comedie neagră, film cu gangsteri, telenovelă mexicană şi, iată, mai nou, într-un reality show cu accente porno. Am devenit spectatorii dezgustaţi ai unui serial de duzină. Totul ar fi în ordinea lucrurilor dacă am putea schimba canalul, numai că nu avem de ales, pentru că în această distopie ai cărei personaje am devenit fără voie, toate canalele arată acelaşi film. Am putea barem să închidem televizorul de la telecomandă, ceea ce cei mai mulţi dintre noi au şi făcut sau se căznesc să facă, căutîndu-şi de treabă. Numai că strădania noastră de a scăpa de acest serial afurisit pare zădarnică, căci sîntem invadaţi de peste tot, prin geam de afară, în autobuz, de la amici, pe facebook, din gură-n gură, în legătură cu ce s-a mai întîmplat în ultimul episod. Chiar şi atunci cînd îţi pare că în sfîrşit te-ai însingurat şi te poţi aduna liniştit cu gîndurile şi a-ţi căuta de ale tale, acel film funest te urmăreşte ca o melodie proastă care îţi cîntă obsesiv în creiere pînă cazi sleit şi te ia somnul… Chiar şi atunci îţi dai seama că poate fi loc şi pentru mai rău, căci filmul cu pricina îţi reapare în somn, în formă de coşmar, cu aceleaşi sinistre personaje: Plahotniuc rîzînd sardonic, Filat înjurînd la telefon cu membrul la vedere, Şor de partea cealaltă a firului ţinînd-o una şi bună cu faţa buhăită: «С божьей помощью…», Ghimpu scoţînd pe rînd aşi din mînecă, Streleţ cuprins de panică în faţa propriului mobil sunînd, Dodon blestemînd cu foc la megafon, Usatîi împingînd cu furca politicienii într-un ceaun plin cu căcat, urmaţi de alţi 101 de împieliţaţi încleştaţi într-o horă drăcească…

Dar omul se obişnuieşte cu de toate şi partea bună e că cei mai mulţi dintre noi reuşim cumva să ne înstrăinăm de intrigile obscene ale acestui reality show politic, pentru că altminteri ne-am cam ieşi din minţi. Dar înstrăinîndu-ne pentru a supravieţui, ne lasă să ne scape nişte lucruri mai grave decît par la prima vedere în acest foileton de două parale. Şi sînt mai grave pentru că riscă să ne transforme viitorul apropiat într-un coşmar mai greu de suportat decît ceea ce vedem, cu prefăcută detaşare, pe sticla politicii moldoveneşti.

Or ceea ce se întîmplă chiar sub ochii noştri blazaţi poate fi o tentativă de revoluţie molcomă sau, mai exact, o lovitură de palat, cu consecinţe, mă tem, irevocabile.

Ceea ce se desfăşoară acum pe scena şi în culisele politicii moldoveneşti nu este doar o tentativă de răsturnare a unuia dintre oligarhi (Vlad Filat) prin instituirea dominaţiei unui oligarh unic (Vladimir Plahotniuc) şi deci a unei „unioligarhii”, aşa cum Vitalie Sprînceană a definit în chip expresiv această schimbare de regim. În înţelegerea mea, această tranziţie distopică depăşeşte ambiţiile unei „unioligarhii”. Ea urmăreşte înscăunarea unui tip de regim în care anumite interese private provenite din lumea business-ului mare ajung să conducă politicul din R. Moldova fără a mijloci instituţiile politice (partide, guvern, parlament), ci făcînd-o la o distanţă confortabilă, prin actori interpuşi, angajaţi în diverse sfere ale sferei politice.

Începutul acestei tranziţii a avut loc în momentul în care Plahotniuc a declarat că se retrage din politica instituţională, depunîndu-şi mandatul de deputat mai întîi în octombrie 2013, apoi în iulie 2015 şi, mai nou, renunţînd, prin „autosuspendare”, la statutul de vice-preşedinte şi chiar de membru ordinar al PDM. E o schimbare clară de strategie care a început să-i aducă „păpuşarului” roade, din cîte se vede, reuşind să-l înlăture, din colţul său de umbră, pe principalul său adversar, Vlad Filat. Şi pe bună dreptate, ce ai să-i reproşezi unui om care stă cuminte şi-şi caută de business-ul său, departe de splendorile şi mizeriile lumii politice? Fii bun de caută vinovaţii în parlament şi la guvern, nu la Global Business Centre.

Această mişcare de strategie (de ieşire aparentă din politica instituţională şi de influenţă din afara ei) crează un precedent care consacră o stare de lucruri reproductibilă cu un succes îndoit şi de acum înainte.

Victoria lui Vlad Plahotniuc asupra lui Vlad Filat este una conjuncturală, căci o dată şi o dată cîştigătorul va trebui să-şi împartă sferele de influenţă cu alţi patroni din lumea marelui business, autohton sau străin, dornici de un grad sporit de profit şi protecţie. Şi astfel se pune pe roate un sistem bine uns în care statul va deveni o vacă de muls, acum cu acte în regulă.

Pentru ca tranziţia spre această formă de oligarhie să se încununeze cu succes este nevoie de a se crea aparenţa unui consens în rîndurile cetăţenilor că un asemenea regim hibrid este unul legitim. Pentru aceasta tot felul de analişti, intelectuali, profesori, ambasadori şi alţi oameni înzestraţi cu darul vorbirii să afirme repetat că e normal ca un prim ministru să răspundă atunci cînd un „om influent” îl sună la mobil şi, de bună seamă, să mai şi ia aminte la ce spune. Pentru că, nu-i aşa?, aşa funcţionează „politica reală” – peste tot, nu doar la noi. Cam aşa a reacţionat dăunăzi Andrei Popov, un diplomat de altminteri respectat pe la noi. Un alt mod de a legitima o asemenea ordine a lucrurilor (pe care nu ştiu dacă mai are rost să o amintim că este perversă prin definiţie, prin definiţia pe care i-o dăm unei democraţii şi unui stat de drept reale) este să te faci că plouă şi să continui a te ocupa de cele nobile şi înălţătoare, aflîndu-te în proximitatea imediată a căldurii emanate de „omul cu influenţă”. Aceasta se pare că este alegerea ex-ambasadorului Oleg Serebrian, membru al PDM, fost lider al unui partid altădată respectat, Partidul Social-Liberal, dar care, într-o conjunctură nu tocmai fastă, în 2008, a fuzionat cu PDM. Într-un fel oarecum asemănător, se pare că a început a reacţiona şi un alt fost diplomat şi om de stat, Iurie Leancă. Acesta întrebat fiind de jurnalişti despre Vlad Plahotniuc şi ce crede în privinţa rolului pe care l-ar avea acesta asupra justiţiei în RM, domnul Leancă a declarat diplomatic că nu a făcut interceptări şi nu a participat la discuţii pe care acesta le-ar fi avut în această privinţă şi de aceea nu are de unde şti ce relaţii are V. Plahotniuc cu instituţiile justiţiei din RM. Ca să rezum: dacă vrei să instaurezi cu succes o oligarhie care se proclamă democraţie este nevoie să-ţi asiguri – prin rentă sau şantaj – angajamentul fidel al unor vorbitori credibili şi tăcerea celor deştepţi.

În sfîrşit, este important să revenim la ceea ce spunea A. Popov adineauri şi anume că aşa ar funcţiona peste tot „politica reală”, şi în SUA şi în Europa de vest: oamenii influenţi sînt acolo îndreptăţiţi să-i sune pe cei cu funcţie pentru a se mai întreţine de una de alta, a le da eventual sfaturi şi pur şi simplu a se avea de bine. Problema este că această afirmaţie, hazardată la prima vedere, nu este cu totul falsă. Amestecul dintre lumea business-ului mare şi cea a politicului a devenit consubstanţială în guvernul american (despre asta ne tot spune Noam Chomsky, între alţii, de jumătate de secol). La fel, există voci critice care denunţă un conflict de interese similar, bine înrădăcinat şi în sistemul politicii franceze (a se vedea Pierre Bourdieu, Loïc Wacquant şi Monique Pinçon-Charlot).

Ce facem în acest caz: acceptăm starea de fapt şi ne dăm şi noi în rînd cu lumea bună? Sau încercăm să construim o democraţie autentică şi un stat viabil, capabil de a-şi proteja toţi cetăţenii, nu doar pe cei mai egali decît alţii cu tot cu business-urile lor?

O altă cale de autolegitimare pentru oligarhiile locale ar fi să se ia de mîini cu marele business-uri internaţionale. Dar despre asta va vorbi un prieten şi coleg, cu o ocazie apropiată. (P.N.)

—————————————————————————————————-

Am intrat, cumva pe neașteptate – deși, retrospectiv pare oarecum previzibil – într-o eră nouă a politicii moldovenești. 2.0. Sau 3.0. (Înțeleg și îmi asum riscul de a exagera unele schimbări!).

Au mai existat moment de cotitură, fiecare cu specificul și contextul său unic.

Situația de azi însă, mi se pare inedită anume prin absența, pentru prima oară, a unui element ce a fost comun tuturor momentelor de cotitură din trecut – figura unui lider puternic sau a unei idei care ar fi constituit o aternativă și ar fi adunat laolaltă speranțele, visele și planurile celor care și-au dorit schimbarea. Vladimir Voronin a reprezentat, în mocirla politică și economică a anilor 90, speranța unei schimbări. Orientarea ”geopolitică” prorusească a acestuia în campania electorală pentru alegerile parlamentare din februarie 2001 nu a fost decît un atribut temporar de vreme ce Voronin nu s-a sfiit să ”schimbe vectorul” în 2005 (și tot să cîștige!) ori să abandoneze vectorii cu totul (în 2009!).

La sfîrșitul epocii Voronin, prin 2008-2009, Vlad Filat, Dorin Chirtoacă (ambii călărind ideea ”europeană” ) au întruchipat un fel de alternativă, atît prin colecția de oameni ce au reușit să o adune în jurul lor cît și prin modul de a se poziționa ca adevărate întruchipări ale idealurilor democratice și europene.

Cu băgarea lui Filat la dubă (suplimentată ulterior cu umilirea sa publică atît prin publicarea înregistrărilor conversațiilor cu Shor, dar și mai ales prin publicarea, pe un site pornografic, a unui lung episod de sex&discuții politice), cu transformarea lui Voronin într-un fel de figură politică fără alt conținut decît el însuși, cu trecerea lui Dorin Chirtoacă (și unchiului său) din registrul politicianului serios în cel al unui Don Quijote (sau și mai rău, a unui scamator care spune chestii frumoase ca să acopere treburi urîte – în măsura în care s-a ajuns ca, ori de cîte ori Chirtoacă vorbește despre programul său electoral – adevăr istoric, unire – să se înțeleagă că, în altă parte, sub acoperirea sa, cineva pregătește o coțcărie!), cu ascensiunea lui Vlad Plahotniuc (omul fără funcție publică, fără calitate de membru de partid dar care intră la pseudopreședintele Timofti cînd vrea ori sună prim-ministrul cînd are chef!), toate acestea, laolaltă, semnifică un fel de nivelare totală a scenei politice în care nimeni nu e mai bun decît altul, nimeni nu e mai de preferat și nimeni nu mai e de încredere.

Sunt toți la fel (de ticăloși, de mici, de mizerabili, de corupți, de duplicitari etc).
Trăim un proces de desacralizare accelerată a politicului moldovenesc.

E la mijloc și un oarecare geniu al lui Plahotniuc care, în condițiile unui anti-rating constant (a fost neiubit în sondaje tot timpul!), n-a reușit nicicum să se ridice la înălțimea popularității concurenților săi, dar a reușit perfect…să-i coboare pe aceștia la nivelul popularității sale.

O scenă politică nivelată, populată de politicieni întîmplători (și mediocri), care, dincolo de profilul public strălucitor, au dulapuri pline cu schelete (automobile, bani, afaceri, femei, bărbați etc) – asta e noua realitate politică moldovenească instaurată în octombrie 2015.
(Cu riscul, perfect asumat, de a fi prea pesimist, înclin să cred că nici cele 2-3 figuri care se promovează drept salvatoare, nu au prea multe șanse de a schimba în vreun fel sistemul. Ion Sturza, fostul prim-ministru, ar trebui să înțeleagă, bunăoară, că politica înseamnă ceva mai mult decît postatul pe facebook și că revoluțiile de facebook… pe facebook și rămîn. Popularitatea Maiei Sandu, pe care unii o pețesc drept viitoare șefă de partid aflat în cădere, nu trece nici ea de limitele a cîtorva mii de ”prieteni” de facebook și e inexistentă, dacă nu chiar negativă, în rîndurile ”odnoklasnicilor” și celor din afara balonului de facebook).
Peisajul e liniar și la nivel de idei politice. Platforma care aduna, în ultimii ani, cel mai mare număr de aderenți – integrarea europeană, a ajuns să nu însemne nimic. Ori să însemne orice. Ceea ce e același lucru. (Un exemplu de la votul de joi care a demis guvernul Streleț: un grup parlamentar a cerut să nu fie dat jos guvernul. Pentru a păstra cursul european. Alt grup a votat pentru demisia guvernului. Pentru a păstra cursul european. Un al treilea grup s-a abținut de la vot. Pentru a păstra cursul european. Ce mai înseamnă, în aceste condiții, cursul european?) (V.S.)

* * * *

Ar trebui să încetăm să ne auto-colonizăm din punct de vedere epistemologic cu noțiuni de împrumut de genul ”statul captiv” ori ”criză”. Termenul ”stat captiv”, vehiculat la începutul anului 2015 de Banca Mondială pentru a descrie situația din Moldova, exprimă parțial și destul de unilateral realitățile moldovenești. În fapt, el arată lucrurile strict din perspectiva (exterioară!) a Băncii Mondiale: cea a unei instituții financiare ce nu are siguranța că ar exista suficientă capacitate instituțională (adică statul) pentru a gestiona fluxurile de bani oferiți de BM și pentru a implementa reformele cerute de aceasta (lucru care nu este neapărat rău!).
Situația însă e mult mai gravă din punctul nostru de vedere, al cetățenilor pentru care Republica Moldova nu înseamnă doar un cont bancar și o semnătură pe un acord de creditare, ci orizontul, de multe ori de nedepășit, al realității curente. Adică cotidian și cadru în care trăim și activăm zi de zi.

Din acest punct, ar trebui să vorbim mai degrabă de o societate captivă, pentru că nu doar statul (cu instituțiile lui) e pe mîna oligarhilor, ci și instituțiile investite cu funcția de a proteja individul și societatea de stat (adică posibilele zone de rezistență): sindicate, mass-media, biserică, asociații profesionale etc.
Ele ar trebui recucerite pas cu pas. Statul mai poate aștepta. (V.S.)

* * * *

Un efect colateral pozitiv al acestei noi realități politice este spargerea bulelor ”autonome” în care viețuiau diferitele segmente ale societății moldovenești și plasarea tuturor în același plan orizontal – cel de cetățeni ai unei societăți capturate de un singur grup de indivizi (încă cred că Vlad Plahotniuc reprezintă mai degrabă numele unui grup decît numele unei singure persoane).

E o nouă realitate, una singură, o referință unică pentru grupurile care au trăit pînă acum în ”bule” de diferite forme și mărimi: pro-europenii care credeau că cei mai mari dușmani ai lor sunt pro-rușii (și viceversa) – pînă să ajungă cu toții furați de aceeași mînă de inși etc.

(O singură excepție (tradițională): scriitorii moldoveni. Aceștia încă se încăpățînează să rămînă în bula lor – săptămîna trecută au lansat un ditamai Apel, în care cer de la toată lumea (Iohannis+Cosmosul+Dumnezeu) Unirea cît mai grabnică pentru că, vezi Doamne, ”există pericolul instaurării unei dictaturi de stînga”. (Nu cred că se găsește vreun semnatar (și sunt și niște academicieni!) al apelului care ar putea explica în ce mod Plahotniuc ar fi de stînga, dar o asemenea discuție ar presupune un dialog despre realitatea, iar aceasta e un oaspete nedorit pe la clădirea din str. 31 august).  (V.S.)

* * * *

Situația descrisă mai sus nu trebuie neapărat privită ca o stare de lucruri tragică. Din contra, e o nouă realitate care deschide noi posibilități. În primul rînd, posibilitatea construcției unei noi sfere politice, unui nou înțeles al politicului și unor noi forme de activitate politică.

Absența unor lideri (care, în context moldovean ajung să creadă că reprezintă însăși întruchiparea unor idei) face posibilă o politică fără lideri, una bazată pe practici de solidaritate, colaborare pe orizontală, cu structuri organizaționale flexibile (gen mișcări sociale, rețele – care-s lipsite de rigiditatea mașinăriilor de partid).

Lipsa unor mari ”idei salvatoare” face posibilă crearea unor noi spații de discuție și acțiune politică, inventarea unor noi forme de solidaritate, introducerea unor noi teme politice – dreptul la oraș, participarea societății civile la actul de guvernare, regîndirea suveranității poporului, democrația locală, justiția socială și echitatea, mass-media alternativă și jurnalismul cetățenesc etc. (V.S.)

 

Sursă imagine.