ŞTIRI ŞI ARTICOLE.
Joi, 29 octombrie, Guvernul Streleț a fost demis. Viceprim-ministrul Gheorghe Brega va asigura interimatul funcției de premier pînă la desemnarea noului guvern.

Vineri noaptea, în București, în clubul Colectiv, a avut loc o explozie a unei instalații de artificii. Focul a cuprins rapid pilonii înveliți cu un material plastic ce a emis gaze ucigătoare. Rezultatul tragediei – 27 morți. Și cifra crește. Condoleanțe tuturor familiilor și celor afectați.

Sîmbătă dimineața un avion rus ce se deplasa pe ruta Sankt-Petersburg –  Sharm el-Sheikh s-a prăbușit pe teritoriul peninsulei Sinai. Condoleanțe tuturor familiilor și celor afectați.

Serghei Ilcenko, jurnalist din regiunea transnistreană, acum refugiat la Chișinău are nevoie de găzduire: ”Jurnalistul Serghei Ilcenko din regiunea transnistreană a fost acuzat de regimul de la Tiraspol de extremism şi aţâţare la ură interetnică.  După patru luni de detenție, acesta a semnat o mărturie în care își recunoștea vina și imediat a fost amnistiat. Ajuns la Chișinău, el a spus că a recurs la acest gest doar pentru a fi în libertate. Din iulie, Ilcenko a fost adăpostit la Centrul pentru refugiați din Chișinău, astăzi însă a fost anunțat că trebuie să plece: „Înțelegeți, eu nu am unde să merg. Dacă îmi vor scoate lucrurile, probabil voi sta ca un boschetar în fața porții. Dacă mă întorc în regiunea transnistreană cu siguranță voi fi arestat. Nu știu ce o să fac, undeva o să-mi las lucrurile, bagajul. Nu am loc de lucru permanent, care să-mi permită să închiriez un apartament. Eu nu urmăresc să trăiesc pe seama statului, dar într-adevăr ne-am pomenit într-o situație grea și nu avem unde merge. Cine are unde sta, nu vine la acest centru.” De obicei, Centrul pentru refugiați găzduiește cetățeni străini, oameni care fug de război, de persecuții pe criterii rasiale, religioase sau din motive politice. Timp de jumătate de an ei stau la centru, timp în care se ia o decizie asupra statutului lor.  O formă de protecție pentru cetățenii moldoveni din stânga Nistrului care spun că ar fi persecutați de miliția transnistreană,  nu este prevăzută de lege, de asta jurnalistul trebuie să părăsească centrul, spune Ecaterina Silvestru, directoarea adjunctă a Biroului pentru Migrație și Azil.” 

O investigaţie în Ziarul de Gardă, despre averile şi proprietăţile de milioane ale lui Tudor Baliţchi, şeful Seviciului Vamal din RM, cele mai multe dintre care au fost agonisite în perioada în care a fost şi continuă să fie în funcţia sa de şef al Vămii.

Cristian Câmpeanu (citîndu-l pe Armand Goşu), în România Liberă, despre „Mâna Rusiei, a Bucureștiului, a ambelor…?” în intrigile şi rîsturnările de la Chişinău: „Pare evident că destructurarea coaliției „proeuropene” și a PLDM, precum și o Moldovă neguvernabilă fac jocul Rusiei, care își dorește să păstreze Chișinăul în sfera sa de influență. Cu toate acestea, Bucureștiul pare să aibă un rol cel puțin bizar în această poveste. Potrivit lui Goșu, „Nu e mâna Rusiei, actorii care l-au dat jos pe Streleț și guvernul pro-european sunt șantajați, manipulați, controlați integral de Plahotniuc, apropiat de București, de PSD, de premierul Ponta și de fostul ministru de Externe, Corlățean”. Afirmația lui Goșu capătă greutate dacă luăm în considerare că PD-ul lui Plahotniuc, este „înfrățit” cu PSD, că același Plahotniuc, care are și cetățenie română, are relații bune în guvernul de la București, și că omul cheie în numirea viitorului guvern, Iurie Leancă, în pofida pretinsei sale afilieri „populare” este un apropiat al lui Ponta, pe care a venit să-l sprijine personal în campania la președinție, cea mai mare gafă publică făcută vreodată de un lider moldovean în relația cu România.

Un reportaj video, de Adrian Ianovici, la Europa Liberă/ TV Moldova 1 (rubrica „Pur şi simplu”), despre Nicolai Carauş, inginerul şi jurnalistul care a ajuns boschetar, locuind într-un sarai de pe lîngă biserica de la Cimitul Central de pe Armenească. Amintim că Nicolai este autorul unei povestiri autobiografice, pe care am început să o publicăm pe blogul Oameni din coliba albastră: „De mai bine de zece ani, Nicolai Cărăuș, un fost inginer și jurnalist, este pe drumuri. Și-a găsit refugiu la cimitirul de pe strada Armenească din Chișinău, unde în fiecare dimineață mătură în jurul bisericii și astfel câștigă câțiva lei. Se adăpostește de ploaie sub o foaie de ardezie, într-un fel de locuință improvizată, care însă nu-l apără de frig. Se descurcă foarte greu, mai ales că are și grave probleme de sănătate. Refuză însă să meargă la azil. De câteva luni, își scrie autobiografia, îndemnat de sociologul Petru Negură, care publică ulterior textele pe internet.”

„Un articol în Adevărul de Cosmin Zamfirache despre Ion Creangă reacţionarul, xenofobul, antiunionistul, naţionalistul (adept al unei naţiuni moldovene, desigur). Puţini şi-ar fi putut imagina că jovialul Creangă, diaconul răspopit, prieten al lui Eminescu, cel care destindea atmosfera la Junimea, putea fi un reacţionar şi un antiuninoist. George Călinescu, în studiul său „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”, dezvăluie o latură necunoscută şi întunecată a lui „Popa Smântână”. Reputatul critic spune că, în fapt, Ion Creangă era un naţionalist, dar nu român, ci un naţionalist moldovean. Din contră, acesta îi dispreţuia pe munteni şi pe olteni, iar la ardeleni nici măcar nu se gândea, aproape îi considera „imperialişti”. Humuleşteanul, spune criticul inspirat de mărturiile contemporanilor lui Creangă, era ataşat de tot ceea ce însemna moldovenesc şi atât. (…) În aceste condiţii, Creangă era un declarat anti-uninonist, dornic de o despărţire a Principatelor Române. Faptul că pe tron apăruse şi un prinţ străin întărea convingerea lui Creangă. Acesta îşi dorea o Moldovă independentă ca în vremurile voievodale. „Popa Smântână” aderase încă din tinereţe la ideologia lui Simion Bărnuţiu „Fracţiunea Liberă şi Independentă”, de orientare naţional-liberală şi care contesta aducerea pe tronul României a unui principe străin. Creangă era un activist înfocat, luând cuvântul oriunde avea ocazia, expunându-şi în principal concepţiile anti-unioniste. „Când vorbea acesta, se înflăcăra auditoriul cumplit: toţi perorau deodată. Talentul său oratoric infecta întreaga adunare, astfel încât, în tot timpul când avea cuvântul părintele, luau fără autorizaţie cuvântul cu toţii”, preciza un reporter de la „Gazeta de Iaşi”, prezent la o adunare populară la Primărie şi unde Creangă luase cuvântul. (…) De altfel, şi când trage cu puşca-n ciori, diaconul Creangă face o remarcă: „D-apoi eu nu-s «judan», cinstite părinte, să mă tem de puşcă!”. Alte mărturii privind atitudinea xenofobă şi ultra-naţionalistă a lui Creangă vin şi de la contemporanii săi. „Toată viaţa lui i-a urât pe jidani, greci, pe nemţi… era împotriva tuturor străinilor”, preciza Grigore Ion Alexandrescu, prietenul scriitorului şi primul său biograf.”

Recomandăm ultimul număr al Gazetei de Artă Politică (GAP) de la Bucureşti (apărut deocamdată doar pe hîrtie), în întregime dedicat condiţiei persoanelor adulte fără adăpost (PAFA) din România. GAP preia mai multe scrieri (eseuri, poezie, mărturii) din Gazeta Străzii, o publicaţie a persoanelor fără adăpost din România, coordonată de asociaţia Samusocial România în perioada 2011-2012. Revelatoare şi emoţionate sînt poemele scrise de PAFA, dar şi poveştile de viaţă ale acestor persoane, situaţia de vulnerabilitate şi provizorat, dar şi de capacitatea lor de rezistenţă (de rezilienţă, se poate spune) în faţa condiţiilor dezumanizante în care s-au văzut aruncaţi. Tot aici un intreviu cu un fost personaj al unui spectacol de pionierat, Acasă (2001), făcut cu copii ai străzii din România. Este deosebit de instructivă povestea unor membri ai unei asociaţiei care luptă pentru protecţia drepturilor persoanelor fără adăpost din Budapesta, organizaţie formată din foste şi actuale persoane fără adăpost şi activişti pentru apărarea drepturilor persoanelor fără adăpost. (P.N.)

Cristian Pârvulescu meditează, în Observatorul Cultural, asupra echivocului condiției actuale a intelectualului: ”După afacerea Dreyfus, termenul intelectual a fost utilizat pentru a desemna pe cei care se angajau în sfera publică pentru a apăra un sistem de valori centrat pe umanism, progres şi modernitate. De la Zola şi Octave Mirbeau, intelectualii au jalonat cea mai mare parte a secolului al XX-lea nu doar în Franţa, ci, prin prestigiul intelectual al Franţei, în întreaga lume. Este o atitudine pe care francezii şi-au reamintit-o după atacul terorist de la Charlie Hebdo, cînd figura titulară a celui care a inspirat această atitudine, Voltaire, cel din Tratatul despre toleranţă, a fost redescoperită. Şi dacă lista intelectualilor îi cuprinde pe André Gide şi Albert Camus, pe Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir, ea se sfîrşeşte cu Michel Foucault, Pierre Bourdieu, Jürgen Habermas şi Noam Chomsky. După ce s-a impus domnia pieţei, şi libertatea a ajuns să fie privită într-o ipostază economică, rolul social al intelectualului s-a diminuat treptat, părînd chiar să se fi încheiat. Dacă pentru Raymond Aron, care numai un simpatizant al stîngii nu a fost, intelectualul reprezenta un „creator de idei“ şi un „spectator angajat“, astăzi, rolul intelectualului este, mai degrabă, cel din imaginea zugrăvită de continuatorii lui Maurras sau Barrés. Tocmai de aceea, absenţa lor din dezbaterea publică este atît de strigătoare, căci, în lipsa intelectualilor, demonii trecutului par să reînvie. Întrebarea lui Antonio Gramsci – „Sînt intelectualii un grup social autonom şi independent sau fiecare grup social îşi construieşte propria sa categorie specializată de intelectuali?“ – rămîne, şi astăzi, actuală. Evoluţia intelectualului în drumul său către societatea contemporană – pe cît de postmodernă, pe atît de postmaterialistă – relevă ambiguitatea poziţiei politice a gînditorului angajat în apărarea unui sistem de valori, care este înlocuit, în numele progresului tehnic, de o suprastructură deschis antiintelectuală, fie că aceasta este una politică sau una economică. Ca urmare a acestui proces „istoric“, intelectualul îşi pierde poziţia centrală în societate şi, odată cu aceasta, libertatea de expresie, devenind un simplu exponent intelectual al unui grup de interese.”

”Compania Pepsi a recunoscut că apa sa îmbuteliată Aquafina nu este apă purificată şi nici apă de izvor, ci este pur şi simplu apă de la robinet, scrie site-ul True Activist, care citează ABC News. Compania va fi nevoită să schimbe eticheta de pe sticle, în aşa fel încât informaţiile să reflecte realitatea. Mulţi cumpărători aleg apa îmbuteliată pentru că nu sunt siguri de calitatea apei de la robinet (tratată cu substanţe chimice, de cele mai multe ori). Dar iată că şi apa cumpărată din magazin este aceeaşi de care se fereau. De mulţi ani, un grup de activişti numit Corporate Accountability International a verificat mereu conţinutul sticlelor de apă îmbuteliată şi a forţat companiile producătoare să recunoască adevărul şi să renunţe la marketingul mincinos prin care îşi promovau produsele. Astfel s-a ajuns şi la cazul Aquafina, un brand deţinut de Pepsi – care se număra, de altfel, printre cele mai bine vândute din lume. Recunoaşterea faptului că, de fapt, vând apă de la robinet în sticle cu etichetă, ar putea să le afecteze cifra de afaceri. Reprezentanta PepsiCo, Michelle Naughton, a declarat că „dacă ajută la clarificarea faptului că apa provine din surse publice, atunci este acţiunea responsabilă pe care trebuie să o facem”. (sursa)

The Economist scrie despre faptul că, mașinăria matematică de produs încredere care stă în spatele Bitcoin, ar putea găsi și alte domenii de utilizare – registre publice de proprietate funciară, de exemplu: ”This is unfair. The value of a bitcoin has been pretty stable, at around $250, for most of this year. Among regulators and financial institutions, scepticism has given way to enthusiasm (the European Union recently recognised it as a currency). But most unfair of all is that bitcoin’s shady image causes people to overlook the extraordinary potential of the “blockchain”, the technology that underpins it. This innovation carries a significance stretching far beyond cryptocurrency. The blockchain lets people who have no particular confidence in each other collaborate without having to go through a neutral central authority. Simply put, it is a machine for creating trust. (…) One idea, for example, is to make cheap, tamper-proof public databases—land registries, say, (Honduras and Greece are interested); or registers of the ownership of luxury goods or works of art. Documents can be notarised by embedding information about them into a public blockchain—and you will no longer need a notary to vouch for them. Financial-services firms are contemplating using blockchains as a record of who owns what instead of having a series of internal ledgers. A trusted private ledger removes the need for reconciling each transaction with a counterparty, it is fast and it minimises errors. Santander reckons that it could save banks up to $20 billion a year by 2022. Twenty-five banks have just joined a blockchain startup, called R3 CEV, to develop common standards, and NASDAQ is about to start using the technology to record trading in securities of private companies.”

Un interviu cu filozoafa franceză Cynthia Fleury despre devaluarea indivizilor în era transformării muncii: ”J’aborde en effet la relation indéfectible entre l’individu et l’État de droit. Nombreux partagent le même diagnostic : l’État de droit tel que nous le connaissons depuis ces dernières décennies, avec la crise de l’État providence, met en danger les sujets que nous sommes. Dans le monde du travail, nous assistons à une précarisation des métiers, des statuts et partout à une dérégulation de la finance. Ces impératifs de performance et de rentabilité nous donnent le sentiment que nous sommes remplaçables, mis à disposition, soumis à l’obligation de flexibilité, comme l’est une marchandise ou un robot. Nous sommes d’ailleurs, dans des secteurs tertiaires jusque-là moins exposés, de plus en plus remplacés par les machines. De nombreux ouvrages et études ont mis en lumière ce phénomène de déshumanisation. Dans mon livre, je ne fais pas seulement ce diagnostic. J’en souligne aussi l’envers, qui n’a pas été assez étudié. L’État de droit croit qu’il peut détruire les individus-sujets sans que cela ne soit impactant pour lui-même. Seulement, dans ce phénomène de désingularisation, ce n’est pas seulement l’individu-sujet qui disparaît, c’est l’État de droit lui-même qui court à sa perte. Pourquoi ? Parce que le seul qui se soucie de l’État de droit jusqu’à nouvel ordre, c’est un sujet émancipé. Si vous détruisez le sujet, vous en faites ce que Christopher Lasch (2) a appelé le « moi minimal » pour définir les individus détruits dans les camps de concentration nazis. Le sujet se retrouve avec un « moi » totalement érodé, incapable de « faire lien », pris au piège de l’ultraconcurrence. Dès lors il n’a plus ni la capacité, ni la volonté, ni même le désir de la fraternité et de la solidarité. Il survit. Les sociétés de survie ne sont pas des sociétés de solidarité malgré ce que l’on croit. Les individus, rongés par le découragement, ne croient plus dans l’État de droit, ils n’attendent plus rien de lui, et se tournent insensiblement vers des régimes de repli, xénophobes, populistes. L’État de droit se nourrit directement du souci de l’État de droit, et ce souci, seul l’individu-sujet peut le ressentir.”

Wolfgang Streeck în The New Left Review despre mecanismele monedei euro și necesitatea de resetare a ei pentru a asigura funcționalitatea zonei euro:  ”For this reason it is essential to stop sanctifying the single-currency regime and supercharging it—in ‘typical German’ fashion—with the expectations and attributes of a post-national salvation. It would then be possible to dispense with the usual horror scenarios—Merkel’s ‘If the euro fails, then Europe fails’ was a particularly crass example—and start seeing the single currency for what it is: an economic expedient that will have lost its raison d’être if it fails to serve its purpose. In Buying Time, I tentatively proposed recasting the single currency along the lines of Keynes’s original Bretton Woods model: the euro as an anchor for national or multinational individual currencies, with agreed mechanisms to cancel out economic imbalances, including the possibility of resetting exchange rates. This would in practice do away with the ‘gold standard’ implicit in the single currency, which drains the democracies dry without helping to establish a supranational democracy. Broadly speaking, this would be a return to the situation of 1999–2001, when the euro and the national currencies of the member states existed in parallel, admittedly with fixed, non-variable parities. The difference would be that now the parities could be revised by a process regulated by treaty—not by foreign-exchange markets or unilateral government intervention. Since I understood even less about the technical details than I do today, I did not elaborate on this proposal. Moreover, I was quite sure that the elites governing Europe would cling stubbornly to their unification project, however divisive it might prove to be—which is exactly what happened. (…) The failure of the euro is just one development among many to dispel the illusion that arose from the anomalously peaceful conditions of the post-war period—the conviction that what money is and how it should be managed is a question that has been settled once and for all. Debates about a new global monetary and financial regime are now well overdue. Their task will be to devise a system flexible enough to do justice to the conditions and constraints governing the development of all societies participating in the world economy, without encouraging rival devaluations, or the competitive production of money or debt, together with the geostrategic contests they foster. Agenda items would include the successor to the dollar as a reserve currency, the empowerment of states and international organizations to set limits to the free movement of capital, regulation of the havoc caused by the shadow banks and the global creation of money and credit, as well as the introduction of fixed but adjustable exchange rates. Such debates could take their cue from the astonishing wealth of ideas about alternative national and supranational monetary regimes produced in the interwar years by such writers as Fisher or Keynes. They would teach us at the very least that money is a constantly developing historical institution that requires continual reshaping, and must be judged as efficient not just in theory but also in its political function. The future of the European single currency could in that way become a subordinate theme of a worldwide debate about a monetary and credit system for capitalism—perhaps even for a post-capitalist order of the twenty-first century.”

Jacek Żakowski în Political Critique despre rezultatele alegerilor parlamentare din Polonia ce au avut loc săptămîna trecută: ”First of all, this is not such a big victory. PiS won 37% of the vote. Previously, they had been polling about 30%. They only gained a few percent more, but thanks to the electoral system, they now have a majority in parliament. I believe there is a big democratic deficit in Poland, which has been growing since the second decade of independence, when Leszek Miller became Prime Minister. Since then, step by step, there has been less and less democracy. This creates tensions, and there were of course also some mistakes made by the Civic Platfrom (PO) and some mistakes made by the United Left. But one must also remember that there is a cultural shift happening in Poland. This is the result of public education and the public media, which are heavily influenced by the Church. If you watch Polish TV, it looks like Vatican TV. The major positive characters in Polish soap operas are priests. If you take all of this together, you have the outcome of the elections.
Q. The figures suggest that many young voters also supported PiS. What is it that appeals to them about this party?
It reflects how they see the world. The only vision of the world they receive in school, and also in traditional Polish families, is that there is god, the bishop, the teacher, and only after that little me. Then comes Jarosław Kaczyński and he’s the god. This kind of social and political imagination does not sit well with a democratic society of horizontal relations. I think we are very lucky that we have Kaczyński. With this kind of authoritarian education, if somebody more authoritarian came along – and Kaczyński is, after all, a democrat – of the likes of Paweł Kukiz, or worse, Marian Kowalski of the far-right Ruch Narodowy, then many would vote for them. So Kaczyński has, in my opinion, in a way saved Polish democracy with his semi-authoritarian position from fully authoritarian ideology, which is even more suited to what has been happening.”

George Monbiot  este indignat de tăcerea mass-media în privința incendiilor din Indonezia: ”I have often wondered how the media would respond when eco-apocalypse struck. I pictured the news programmes producing brief, sensational reports, while failing to explain why it was happening or how it might be stopped. Then they would ask their financial correspondents how the disaster affected share prices, before turning to the sport. As you can probably tell, I don’t have an ocean of faith in the industry for which I work. What I did not expect was that they would ignore it. A great tract of Earth is on fire. It looks as you might imagine hell to be. The air has turned ochre: visibility in some cities has been reduced to 30 metres. Children are being prepared for evacuation in warships; already some have choked to death. Species are going up in smoke at an untold rate. It is almost certainly the greatest environmental disaster of the 21st century – so far.
And the media? It’s talking about the dress the Duchess of Cambridge wore to the James Bond premiere, Donald Trump’s idiocy du jour and who got eliminated from the Halloween episode of Dancing with the Stars. The great debate of the week, dominating the news across much of the world? Sausages: are they really so bad for your health? What I’m discussing is a barbecue on a different scale. Fire is raging across the 5,000km length of Indonesia. It is surely, on any objective assessment, more important than anything else taking place today. And it shouldn’t require a columnist, writing in the middle of a newspaper, to say so. It should be on everyone’s front page. It is hard to convey the scale of this inferno, but here’s a comparison that might help: it is currently producing more carbon dioxide than the US economy. And in three weeks the fires have released more CO2 than the annual emissions of Germany.”

”Religia tradițională și puterea politică: Analiza rolului bisericii în Georgia, Armenia, Ucraina și Moldova” (în original: Traditional religion and political power: Examining the role of the church in Georgia, Armenia, Ukraine and Moldova) cercetează rolul politic și social al bisericilor ortodoxe din Georgia, Ucraina și Moldova și cel al Bisericii Apostolice din Armenia. Studiul explorează modul în care bisericile au contribuit la dezvoltarea identităților naționale după colapsul Uniunii Sovietice, precum și rolul pe care-l au în societatea civilă. Publicația abordează natura relației dintre biserică și stat; modul în care bisericile influențează, susțin și contestă autoritățile în menținerea puterii, dar și atitudinea acestora față de temele ce țin de „valorile tradiționale”, precum drepturile LGBTI și a credinței minorităților. Totodată, analiza abordează modul în care Biserică Ortodoxă Rusă și Guvernul Federației Ruse au încercat să influențeze această dezbatere în țările menționate. Apariția studiului „Religia tradițională și puterea politică: Analiza rolului bisericii în Georgia, Armenia, Ucraina și Moldova” a fost susținută de Open Society Foundations. Capitolul ce abordează situația din Republica Moldova a fost elaborat de Victor Munteanu, directorul Programului de Drept al Fundației Soros-Moldova.

CĂRȚI.
Frantz Fanon ”Piele neagră, măști albe” (Editura Tact, Cluj-Napoca, 2011), citită de Emanuel Copilaș (în Revista Timpul). ”Marele succes al colonialismului rezidă, după Fanon, în ceea ce autorul a numit „impunerea culturală nereflectată” (p. 169), în mijloacele subtile și deosebit de eficiente prin care negrii înșiși erau convinși să își judece propriul trecut și propria cultură prin prisma stereotipiilor prin care albul se raporta la ele, având ca unic scop eternizarea superiorității lui. Mecanismul funcționează diabolic de bine, pentru că negrul nu vrea altceva decât să devină alb. Nu să își afirme identitatea distinctă; chiar și atunci când o face, negrul urmărește, în străfundurile inconștientului său, să fie recunoscut ca alb de către albul însuși. De aceea, susține Fanon, dialectica hegeliană stăpân-sclav este una eurocentrică și nu prea are sens în afara lumii omului alb, pentru că stăpânul alb nu îl recunoaște cu adevărat pe sclavul negru, care și-a dobândit libertatea nu prin luptă, ci datorită bunăvoinței albului; negrul este deci tolerat, i se permite, cum se exprimă plastic Fanon, „să mănânce la masa” stăpânului său (p. 195). Acest surogat de emancipare nu reflectă nimic altceva decât faptul că stăpânul nu are nevoie de recunoașterea negrului ci, în continuare, de munca lui. Noua condiție a negrului nu face decât să reducă vizibilitatea statutului său de subordonare permanentă, care devine astfel omnipotent în sublimarea sa. Fanon are cu siguranță dreptate. Dar, dacă ar fi să ducem argumentul hegelian până la capăt, dialectica stăpân-sclav este departe de a se fi încheiat și, mai important, nu este în niciun caz anistorică. Lupta pentru emancipare a populației de culoare, cu suișurile și coborâșurile sale, nu reprezintă decât o etapă a sa. Ce-i de făcut? Mai ales în condițiile în care, la peste jumătate de secol de la apariția cărții lui Fanon, lucrurile nu par să se fi schimbat în mod sunstanțial? „Eu, omul de culoare, nu am dreptul să cercetez sub ce aspect rasa mea e superioară sau inferioară altei rase. Eu, omul de culoare, nu am dreptul să-mi doresc cristalizarea, la omul Alb, a unei vinovății față de trecutul rasei mele. Eu, omul de culoare, nu am dreptul să mă preocup de mijloacele care mi-ar permite să calc în picioare mândria fostului stăpân. Eu nu am nici dreptul, nici datoria să solicit despăgubiri pentru strămoșii mei înrobiți. Nu există nicio misiune neagră, nicio povară albă”. Există numai „dimensiunea deschisă a oricărei conștiințe” (p. 203, 206). Și dovada, deci, că Fanon nu numai că l-a înțeles pe Hegel, ci și, chiar dacă în mod nemărturisit, a rezonat în punctele esențiale cu marele filosof.”

Daron Acemoglu,  James Robinson ”Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity, and Poverty”  (2012), citită de Roberto Patricio Korzeniewicz (Jacobin Magazine). ”Despite their emphasis on politics — and despite the excitement over their book in development circles — the authors don’t claim solutions easily flow from their framework. Indeed, they urge great caution in trying to extrapolate specific policies from successful experiences, and say there is no single model for inclusive institutions. Institutions bear the imprint of the contingent, evolving political balance of forces in specific times and places. What works in one place might not work in another. However, Acemoglu and Robinson do say that even countries with little history of inclusive institutions have the capacity to develop them. For example, they argue that China’s extraordinary rates of growth over the past two decades are attributable to its modest adoption of salutary institutions, but that unless these arrangements are more broadly embraced, the remaining extractive institutions will take over and likely bring growth to a halt. Conversely, the authors don’t believe the endurance of the institutions they laud is inevitable — just because countries get rich doesn’t mean they’ll stay prosperous. Using several historical examples (Roman decline in the second century BC, Venice in the thirteenth and fourteenth centuries, Argentina in the twentieth century), they argue that at certain conjunctures nations might undergo a rapid move away from inclusion and toward extraction. The argument in Why Nations Fail is undoubtedly appealing. The theoretical contrast between inclusive and extractive mechanisms is clear and straightforward, and the explanation’s political thrust is a welcome change from development theories that focus on culture or geography. But once the authors try to use these abstract arguments to construct a sweeping historical narrative, the exercise becomes forced and ignores the complexities of global capitalism and the inequality it produces.”

Emanuel Copilas, pe socialeast.ro, despre cartea lui Mark Blyth, Austeritatea. Istoria unei idei periculoase, tradusă la Cluj, Ed. Tact. 2015: „Scrisă dintr-o perspectivă neokeynesiană, deloc radicală, așa cum s-ar grăbi să o catalogheze, înainte de a o citi, intelectualii noștri publici – din simplul motiv că se poziționează în dezacord cu actuala mantră economică neoliberală – Austeritatea. Istoria unei idei periculoase elucidează originile intelectuale ale setului de măsuri economice adoptat, cel mai recent, de către Uniunea Europeană pentru a face față recesiunii globale demarată în 2007 pe piața imobiliară americană.” Şi un citat din cartea însăşi, care se potriveşte ca o mănuşă de povestea elitelor politice din RM: „Pe scurt, când se așteaptă ca aceia de jos să plătească disproporționat pentru o problemă creată de oamenii de la vârf și când cei de sus se descotorosesc permanent de orice responsabilitate cu privire la acea problemă, dând vina pe stat pentru greșelile lor, nu numai că a stoarce de la cei de jos nu aduce încasări suficiente pentru a repara lucrurile, ci va forma o societate și mai polarizată și politizată, în care condițiile pentru o politică viabilă de a face față unei datorii și mai mari și unei creșteri mai scăzute sunt subminate. Populismul, naționalismul și invocarea întoarcerii la «Dumnezeu și la aur» în doze egale sunt efectele generate de o austeritate inegală și nimeni, nici măcar cei de la vârf, nu beneficiază de pe urma ei. Într-o astfel de lume inegală și asuteră, cei care încep de la baza distribuției veniturilor vor rămâne acolo, fiind lipsiți de posibilitatea unei progresii – fără «îmbunătățirea propriului trai», așa cum se exprimă Adam Smith – , singura mișcare posibilă rămânând una violentă. În ciuda a ceea ce se pare că a spus doamna Tatcher la un moment dat, nu numai că există ceva numit societate, ci în ea trăim cu toții, bogați și săraci deopotrivă, la bine și la rău” (p. 42).”

O recenzie interesantă de Paul Cernat despre Sectanţii lui Vasile Ernu: „Un proiect deschis printr-o carte „comunitară“, scrisă de un autor care-şi asumă rolul – discret – de „mărturisitor“ al propriei tradiţii religioase de familie („vă voi mărturisi – atît cît am aflat şi mi s-a spus, atît cît ştiu şi eu din experienţa directă – Tora sau Pentateuhul sectei mele“) şi care, povestindu-şi „pe îndelete“ propria tradiţie, o recuperează şi o „îmblînzeşte“ („Chiar dacă această educaţie a rămas undeva în urmă, uitată şi prăfuită în cotloanele minţii, ani şi ani de studiu şi practică au creat în mine nişte automatisme de care nu mai pot să mă debarasez. Pot fi cel mult îmblînzite“). În acest punct, Sectanţii se întîlneşte cu Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian. Numai că, dacă poporul armean a cunoscut, după Genocidul din 1915, experienţa exodului, sectanţii lui Ernu „au trăit peste un secol în Bugeacul Basarabiei în patru ţări diferite“. O scenă irezistibilă – relatată de un vecin evreu – are în centru un protagonist ce declară la Biroul de Paşapoarte că s-a născut în Imperiul ţarist, şi-a făcut şcoala în România Mare, a lucrat în URSS ca profesor de muzică şi a ieşit la pensie în Republica Moldova, fără să-şi fi părăsit în tot acest timp cartierul… (…) Deşi priveşte înapoi cu nostalgie, el nu vorbeşte nici „dinăuntrul“, nici „din afara“ fenomenului, ci dintr-un interregn, ceea ce explică nota pe alocuri afectivă şi (auto)mitologizantă. Sectanţii este un hibrid inclasabil, corespunzînd identităţii hibride a autorului însuşi. Există aici şi elemente de roman nonfictiv, şi de eseu, şi de istorie sau de antropologie culturală – o literatură fusion, în care analiza politică, socială, istorică şi religioasă sînt unificate de fantasmele experienţei personale şi de subiectivitatea unui eu explorator ce încearcă nu să judece, ci să cunoască lumea de unde vine, pentru a se înţelege pe sine. Şi încă: o literatură care incită nu doar prin experienţele transfigurate „literar“, ci şi prin ideile puse în joc sau prin datele socioistorice şi antropologice despre Bugeac (Basarabia de sud), prin informaţiile documentare despre comunităţile sale etnice şi religioase, despre relaţiile dintre ele şi opoziţia lor faţă de puterea de stat etc.”

Alina Purcariu, în Observator cultural, despre ultima carte a lui Iulian Ciocan, Iar dimineaţa vor veni ruşii: „Convenţia aleasă de Iulian Ciocan, aceea a romanului în roman, nu e nouă, dar funcţionează bine, în dinamica textului. În primul rînd, asigură poveştii un ritm care e departe de a fi linear, centre de interes ce se diversifică pe măsură ce acţiunea (acţiunile!) avansează şi timpi în alternanţă optimă, cît să întreţină suspansul. // Apoi, către final, cele două aripi ale cărţii se apropie şi se suprapun peste o constatare care priveşte însăşi relaţia dintre realitate şi ficţiune, în tot ceea ce are mai absurd. Pulbere scrie, aşadar, un roman distopic, descriind panica pe care ar induce-o invazia trupelor transnistrene, dar, printr-un joc al poliţelor neplătite din lumea literară, ajunge să fie dat în judecată pentru faptul că ar fi scris o carte „antistatală“. Ca într-o piesă de Ionesco, tînărul scriitor se trezeşte în faţa judecătorilor pentru a fi pledat, cu ajutorul ficţiunii, pentru o invazie adevărată, iar acuzarea aduce ca martor un veteran al războiului purtat pe malurile Nistrului, în 1992: „Oameni buni, acest autor becisnic şi-a ima ginat că Moldova e ocupată de Transnistria, că separatiştii distrug statalitatea noastră dragă, că intră în Chişinău. Oameni buni, cartea asta e ca o invitaţie făcută bandiţilor de la Tiraspol! E ca şi cum le-ai spune să vină, să ne ocupe, e ca şi cum i-ai aştepta cu pîine şi sare! Şi într-atît m-au întristat prostiile de scrise de acest autor, încît, vă spun sincer, am leşinat şi am fost dus într-o stare gravă la spital“. Neverosimilul realităţii contaminează totul într-o aşa măsură încît autorul idealist al unei distopii ajunge să se trezească el însuşi într-una, pus în situaţia de a se îndoi că în viaţa lui a existat vreodată ceva semnificativ. Dubiile ajung, către final, singura certitudine.”

TEATRU.

Voi n-aţi văzut nimic e un spectacol absolut remarcabil, realizat la Bucureşti de Alexandru Fifea (actor, a ajucat între altele în „Moartea domnului Lăzărescu” şi „Bora-Bora”), muzicianul Cătălin Rulea şi David Schwartz, regizor de teatru. Spectacolul, realizat după metoda şi în spiritul teatrului-document, este o anchetă a unui caz de maltratare şi omor al unui tînăr „parcagiu” (la Bucureşti, oamenii care îi ajută pe şoferi să parcheze în zonele aglomerate, încasînd o anumită taxă informală pentru aceasta) la o secţie de poliţie. Spectacolul, aproape în întregime jucat – magistral! – de Alexandru Fifea, ne oferă elementele unui studiu de caz din care se pot discerne trăsăturile unui sistem în care persoanele sărace, vulnerabile, marginale sînt supuse cu bună ştiinţă şi în mod abuziv unui tratament degradant şi discriminatoriu de către agenţii poliţiei, ducînd de fapt pînă la capăt logica sistemului de a criminaliza persoanele şi comportamentele considerate non-productive. Aşa cum a fost punctat în chiar una din replicile personajului-narator, poliţia în toate timpurile şi peste tot, în diverse regimuri (şi comunist şi capitalist) i-a protejat mai ales pe cei bogaţi, ajutîndu-i să se îmbogăţească şi mai tare din contul însărăcirii continue a celor săraci. Spectacolul, jucat în sălile de curs ale universităţilor şi în plină stradă, şi-a asumat un rol de informare şi formare a opiniei publice în legătură cu abuzurile tolerate, devenite practici curente, ale sistemului de forţă din România faţă de persoanele sărace, persoane de etnie romă, lucrătoare sexuale, persoane dependente de droguri, persoane fără adăpost etc. (P.N.) A se vedea o cronică bună la acest spectacol de Oana Stoica, în Dilema Veche.

FILME.

Vasile Gârneţ, în Ziarul Naţional, comentează ultimul film al lui Radu Jude, proiectat şi la Chişinău, cu ocazia Zilelor filmului românesc: „Aferim!” (bine! bravo!, în limba turcă) e un film polemic și în raport cu noul val al cinematografiei românești, care a făcut furori câțiva ani la festivaluri internaţionale, dar care pare să-și fi consumat deja recuzita. „Cu acest film am ieșit din apartament”, spunea Florin Lăzărescu la discuția de după proiecție… Această frază a sa mi-a confirmat o veche nedumerire și în același timp un deziderat: de ce nu valorifică noua noastră cinematografie, eliberată de clișee și mituri propagandistice, istoria națională, cu tragediile şi păienjenişul său de complicaţii demne de pana lui Shakespeare (…).În „Aferim!” principiile corectitudinii politice sunt abandonate (dar cine să le caute în secolul XIX?!), mentalităţile epocii răbufnesc fără niciun zăgaz. Rasism, misoginie, antisemitism, homofobie, xenofobie… Antologică în acest sens e întâlnirea celor doi călători cu preotul nomad (excelent interpretat de Alexandru Bindea). Descrierea lumii pe care o face slujitorul bisericii, antrenat într-o perorație din care nu se putea opri, e încărcată de prejudecăți, ridicolă prin patetismul și protocronismul său avant la lettre: doar românii dreptcredincioși ies bine din vorbele sfinţiei sale, ceilalți – evreii, țiganii, turcii, muscalii, bulgarii, armenii… – sunt plini de vicii.”

„Aferim!”, celebrul film al lui Radu Jude, după un scenariu de R. Jude şi Florin Lăzărescu. Consultaţi de reputata istorică Constanţa Vintilă-Ghiţulescu (autoare a cîtorva cărţi de istorie românească la începutul sec. 19, atentă cu deosebire la moravurile epocii), realizatorii filmului ne spun o poveste din care înţelegem ceea ce s-a definit prin termenul, astăzi uşor demodat, de „mentalităţi”, adică credinţele, obiceiurile, reprezentările, practicile românilor din Ţara Românească la început de secol 19. Cu siguranţă, povestea filmului (a se vedea mai sus un rezumat al intrigii filmului) este plauzibilă pentru acea epocă, iar aceste moravuri ale epocii sînt, desigur, îmbibate de „rasism, misoginie, antisemitism, homofobie, xenofobie” şi de alte isme definite ca atare într-o epocă mai recentă. Ceea ce face ca acest film să pară polemic este că pînă acum, cu rare şi oarecum timide excepţii, toate filmele istorice româneşti au avut un caracter glorificator sau apologetic. Prin urmare, în acest orizont de aşteptare faţă de filmele istorice româneşti, filmul devine polemic (foarte posibil, fără să o vrea realizatorii). Filmul nu este totuşi absolut negru faţă de istoria românească din acea epocă. De remarcat, de exemplu, relaţia dintre zapciul Constantin (zapciul era „Cârmuitor al unei plăși, subordonat ispravnicului (și însărcinat cu strângerea dărilor)”, DEX) şi fiul său, dorobanţul (soldatul) Ioniţă. Tatăl îşi învaţă fiul cum să se comporte şi cum să gîndească în diverse situaţii şi, totuşi, diferenţa de comportament, discurs şi atitudine între tată şi fiu este simţitoare. Această diferenţă este revalatoare asupra unui „proces de civilizare” despre care a vorbit şi Norbert Elias (caracterizat printr-o înmuiere a moravurilor şi o atenuare a agresivităţii în relaţiile dintre părţi într-o societate) şi prin care trec şi societăţile din principatele româneşti. Este curios să se observe în acest film, în lumina situaţiei prezente a politicii din RM caracterizată printr-o „privatizare a statului” (K. Verdery), relaţia de dependenţă şi subordonare brutală a reprezentanţilor statului, cum era de exemplu acest zapciu, faţă de boier, care dubla puterea economică şi influenţa administrativă. (P.N.)

MUZICĂ.
Acum 40 ani, trupa QUEEN prezenta piesa ”Bohemian Rhapsody”. Un articol PBS care adună cîteva lucruri mai puțin cunoscute despre celebra piesă.
Și cîntecul însuși:

LEGĂTURI.
Camille Froidevaux-Metterie face o prezentare critică despre istoria feminismului și necesitatea unei abordări fenomenologice a subiectului feminin.

Dmitri Furman. IMITATION DEMOCRACIES. (New Left Review 54, November-December 2008).

Katherine V.W. Stone. Flexibilization, Globalization, and Privatization: Three Challenges to Labor Rights in Our Time (Osgoode Hall Law Journal, Fall 2005. UCLA School of Law Research Paper No. 05-19).

Bertrand Russell. In Praise of Idleness (1932).