[label shape=”” type=””] Petru Negură [/label]

 

Republicăm acest articol, scris în 2012 şi actualizat în 2014, pentru a vărsa puţină lumină asupra biografiilor şi experienţelor de viaţă pe care le-au avut primii studenţi moldoveni în România, printre care şi unii membri şi lideri de partide (inclusiv proaspăt decăzutul Vlad Filat), funcţionari în instituţii administrative de stat, formatori de opinie etc. În acea perioadă de început de tranziţie, mulţi dintre acei studenţi pot fi consideraţi post factum drept nişte „descurcăreţi” care au ştiut să profite de acea perioadă de criză. Această experienţă le-a adus nu doar un anumit cîştig material, ci şi unul moral, întrucît cei mai mulţi dintre ei au devenit nişte cîştigători ai tranziţiei, chiar dacă mulţi dintre aceştia au încetat destul de repede comerţul de frontieră (în timp ce alţii, mai puţini, şi-au legalizat afacerile). Acest articol ne poate face să înţelegem mai bine evoluţia unor reprezentanţi ai noii generaţii de politicieni şi lideri de opinie care şi-au făcut drum în politică şi în viaţa publică în anii 2000 şi au venit la guvernare mai ales după alegerile din iulie 2009. Atunci cînd am făcut această cercetare şi am scris cea mai mare parte a articolului (în 2011-2012) şi apoi cînd l-am actualizat (în 2013-14) încă nu se ştia prea multe despre marele nereguli din sistemul bancar, despre privatizările netransparente şi păguboase pentru stat, despre ceea ce astăzi numim „capturarea” statului RM de către grupuri oligarhice. Acum, cînd toate acestea nu mai sînt pentru nimeni un secret, acest articol capătă o semnificaţie aparte. Concluzia pe care o trag la sfîrştitul acestui studiu apare astăzi, în lumina faptelor pomenite mai sus, cumva prea indulgentă şi chiar măgulitoare pentru foştii studenţi din 1990-95. Am ţinut totuşi să atrag atenţia, urmîndu-i pe Durkheim şi Merton, asupra elasticităţii frontierei dintre inovaţie şi devianţă sau chiar fărădelege. Cred că articolul ar trebui citit anume în această cheie. Redăm acest text in extenso, pentru a nu împiedica coerenţa lecturii. (P.N.)

 

Una din izbînzile revoluţiei „cu flori şi cîntece” de la sfîrşitul anilor 1980 de la Chişinău şi a revoluţiei din decembrie 1989 din România a fost acordarea dreptului unor numeroşi tineri moldoveni[1] (basarabeni, transnistreni şi bucovineni) din fosta URSS (RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană) de a-şi face studiile în România. O parte din studenţii basarabeni şi bucovineni în România din prima promoţie (anul academic 1990/1991) au încercat să extragă beneficii „secundare” din liberalizarea regimului de frontieră şi diferenţa dintre pieţele din România şi RSS Moldovenească[2] pentru a transporta (mai cu seamă pentru a exporta, din RSSM în România) diverse bunuri, în scopul atingerii unui anumit profit. Desfăşurarea acestei activităţi de „economie secundară” de o manieră mai mult sau mai puţin sistematică intra în contradicţie cu aşteptările comune faţă de statutul de student. Totodată, această activitate comercială informală (numită în România „bişniţă”[3]) venea în răspăr cu o etică idealistă de austeritate personală în favoarea unui presupus bine colectiv, promovată în discursul oficial al regimului comunist[4].

Activităţile de piaţă informale (dintre care şi „bişniţa”) nu apar pe loc gol după 1989. În epoca socialistă, atît în URSS cît şi în ţările blocului socialist, exista o largă varietate de activităţi de economie secundară [Cf. Sampson 1987; Kornai 1992; Verdery 1996; Ledeneva 1998; Mandel & Humphrey 2002; Chelcea & Lăţea 2000; Osokina 2001; Heintz 2005; Ţone 2009]. Căderea regimurilor comuniste – care stigmatizau sau chiar interziceau orice activitate de piaţă informală – a scos la lumina zilei aceste practici şi le-a permis o dezvoltare efervescentă [Cf. Humphrey 1991; Verdery 1996; Konstantinov 1996, 1998; Mandel & Humphrey 2002; Carey 2004; Verdery & Humphrey 2004; Heintz 2007]. În condiţiile schimbării regimurilor politice şi delegitimării vechii puteri şi ideologii, aceste activităţi informale capătă noi semnificaţii sociale, morale, simbolice, ideologice, identitare. Încă foarte recent considerată o practică neonestă, dacă nu cu totul ilegală, bişniţa este acceptată îndată după 1990 drept o ocupaţie aproape onorabilă şi o sursă de venit considerabilă, la care recurgea pe larg toată paleta de categorii sociale, atît la vînzare cît şi la cumpărare, în funcţie de potenţialul de investiţie şi de gradul de acces la bunuri „bişniţabile” al fiecăruia.

Bişniţa, mai ales cea practicată de studenţi, şi mai ales de studenţii basarabeni în primul an de studii în România, capătă înţelesuri simbolice şi identitare. Studenţii basarabeni integrează comerţul de frontieră în traiul lor de zi cu zi, în sistemul lor de norme şi valori, pe cale de a se transforma neîncetat sub presiunea schimbărilor social-politice şi economice ale vremii, dar şi a activităţii comerciale pe care o întreprind. Pentru cei care o practicau cu asiduitate, „bişniţa” a exercitat un efect coroziv în spectrul relaţiilor acestora de solidaritate şi în raportul lor cu nişte „legi nescrise” şi valori (apreciabile ca „idealiste”) pe care mulţi dintre aceştia le-au moştenit din mediul familial şi social de origine.

Epoca de glorie a „bişniţei” printre studenţii basarabeni a fost 1990-1991. Potrivit mai multor mărturii şi date la care am avut acces, începînd cu 1991 preţurile la bunurile de larg consum între pieţele din România şi Republica Moldova au avut tendinţa să se echilibreze, în România importul acestor produse din ţări terţe a crescut[5], în timp ce în R. Moldova producţia mărfurilor de larg consum scădea drastic. Aceste tendinţe economice au condus la diminuarea rentabilităţii şi apoi la dispariţia traficului comercial de frontieră printre studenţii originari din Republica Moldova în România, în favoarea unor relaţii economice legale şi tot mai intense între cele două ţări, pe parcursul anilor 1990 [Bîzgu 2006; Chiţu & Bălăşescu 2004].

Notă despre surse

Pentru acest articol, în ianuarie şi februarie 2011 şi în februarie-martie 2014, am realizat o serie de interviuri semi-directive cu 20 de persoane, 15 dintre care sînt foşti studenţi basarabeni la o universitate din România din prima promoţie (1990/91), doi respondenţi au fost liceeni în 1990/1991, o altă persoană intervievată era în acea perioadă soţia unuia din studenţii acestei promoţii (intervievat şi el) şi, în sfîrşit, o persoană a făcut parte din conducerea Comisiei de învăţămînt a Sovietului suprem (apoi a Parlamentului) RSS Moldoveneşti în 1990-1992, implicată în selectarea studenţilor moldoveni (basarabeni) pentru studii în România. De asemenea am purtat la acest subiect o scurtă, dar consistentă corespondenţă cu Mircea Druc, care era Prim-ministrul RSS Moldova din mai 1990 pînă în mai 1991. Din motive de confidenţialitate, nu voi da numele şi caracteristicile sociale explicite ale respondenţilor. Informaţiile pe care le descriu şi analizez în cele ce urmează le datorez deschiderii pe care persoanele intervievate au avut-o faţă de cercetarea mea, fapt pentru care le sînt profund recunoscător. Pe lîngă aceasta, în calitate de fost student basarabean în România din promoţia a doua (1991/92), eu însumi am cunoscut direct atmosfera şi majoritatea persoanelor despre care vorbesc în articol, mai cu seamă începînd cu octombrie 1991. Această lucrare a fost deci posibilă şi datorită unui exerciţiu constant de introspecţie şi autoreflexivitate.

Pentru a înţelege mai bine contextul şi felul în care a fost pregătită decizia şi proiectul autorităţilor moldoveneşti şi româneşti de a permite unui număr atît de mare (cca 3000) de studenţi şi elevi moldoveni să-şi continue studiile în instituţiile de învăţămînt din România, am consultat toate articolele publicate între ianuarie 1989 şi decembrie 1991 referitoare la acest subiect în ziarul Ministerului Educaţiei din R. Moldova, Făclia, şi ziarul Literatura şi Arta al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova (ziar care a devenit, în special odată cu revoluţia românească din decembrie 1989, o tribună pro-românească). De asemenea, am consultat documentele de arhivă relevante ale Ministerului Educaţiei al R. Moldova din 1989-1990 şi cele ale Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova (RSS Moldovenească/ RSS Moldova).

Articolul de faţă este aşadar rezultatul unei lecturi coroborate a acestor surse, care reprezintă tot atîtea voci şi instanţe ale puterii, în continuă evoluţie pe parcursul anilor 1990-1991, pe măsură ce condiţiile sociale şi politice se schimbă şi ele de pe o zi pe alta.

„Scenă din autobuz, un grup de studenţi şi liceeni de la Chişinău, în drum spre cel de al doilea Pod de flori, la 16 iunie 1991”. Foto: Lina Grâu

„Scenă din autobuz: un grup de studenţi şi liceeni de la Chişinău, în drum spre cel de al doilea Pod de flori, la 16 iunie 1991”. Foto: Lina Grâu

Primii studenţi basarabeni în România: revelaţia diferenţei

Pentru majoritatea tinerilor basarabeni şi bucovineni care urmau să-şi facă studiile în România începînd din toamna anului 1990, relaţia lor cu ţara gazdă se înscria într-un orizont de aşteptare romantic şi naţionalist, creat de luările de cuvînt înflăcărate pronunţate la tribuna cenaclului „Alexei Mateevici” şi la mitingurile din centrul capitalei, de „podurile de flori” între România şi RSS Moldovenească[6] şi de alte manifestări ale „mişcării de eliberare naţională” din 1989-1990. „Copii, mergeţi în Ţară şi învăţaţi, învăţaţi bine, apoi să vă întoarceţi pentru a reforma Republica Moldova!” – clama primul ministru Mircea Druc în faţa miilor de tineri moldoveni adunaţi într-o zi de sfîrşit de septembrie 1990 în piaţa Marii adunări naţionale[7]. Reprezentanţii noii elite politice ajunse în parlamentul RSSM pe valul „mişcării naţionale” (şi, în plan politic, promovaţi de Frontul popular din Moldova) îşi focalizau aşteptările patriotice (şi, cel puţin în parte, unioniste) asupra acestei noi generaţii de tineri care urmau să-şi facă studiile în Ţară (România), posibilitate la care ei nici nu au visat în timpul tinereţei lor sovietice (deşi, evident, şi-ar fi dorit-o). Mînaţi de misiunea pe care şi-au asumat-o de a educa cîţi mai mulţi tineri moldoveni în spiritul şcolii şi tradiţiei româneşti, reprezentanţii Ministerului Educaţiei din R. Moldova şi România au manifestat multă îngăduinţă faţă de calitatea candidaţilor[8].

Însufleţiţi de aceste aşteptări şi îndemnuri patriotice, copiii moldovenilor din URSS umpleau neîncetat trenuri şi autobuze cu destinaţia oraşelor universitare din România. Unii tineri purtau cu ei tricolorul românesc, luat direct de pe „baricadele” luptelor pentru „limbă şi alfabet”. O aşteptare înfrigurată a marii întîlniri stătea suspendată în aer, înteţită de viteza domoală a vehiculului şi de schimbatul ritualic al roţilor de tren. Odată lăsate în urmă gara Ungheni şi rîul Prut, răsar casele unui sat, modest, umil, familiar, asemănător cu satele împrăştiate prin toată Basarabia. Apoi, după un timp, o zonă gri, industrială, încîlceala şinelor de cale ferată anunţă apropierea primului loc de destinaţie: oraşul Iaşi, gara Nicolina. Oameni şi flori cît cuprinde. Emoţii, animaţie, unii nu îşi ascund lacrimi de bucurie. „Fraţilor, ne-am regăsit!” – se aude o voce din susurul mulţimii.

La repartizarea în cămine, tinerii moldoveni îşi reconstituie grupurile de origine sau se asociază în funcţie de provenienţă, conform propriei lor opţiuni, dar şi din comoditatea organizatorilor. După instalare, proaspeţii studenţi merg la primele cursuri, unde, în afara aceleiaşi primiri călduroase şi întrucîtva copleşitoare, îşi descoperă lipsurile faţă de colegii lor „din Ţară”. Limba română vorbită de majoritatea studenţilor basarabeni avea de regulă un lexic sărac, era împresurată de cuvinte şi calchieri din rusă şi în plus era marcată de un accent regional şi/sau rusesc care stîrnea zîmbetele localnicilor. Cunoştinţele studenţilor basarabeni, formate în familie şi în cei zece ani de şcoală medie (faţă de 12 ani de şcoală generală şi liceu în România), erau ciuruite de lacune serioase în materie de cultură generală (şi mai ales de cultură română) şi de informaţie de specialitate. Nu în ultimul rînd, studenţii din Basarabia şi Bucovina erau în medie cu cîţiva ani mai tineri decît colegii lor români (din cauza vîrstei diferite de absolvire a şcolii secundare), o diferenţă de ani hotărîtoare pentru maturizarea personalităţii. Toate aceste deosebiri şi carenţe întreţineau un complex de inferioritate al studenţilor moldoveni în universităţile din România, amplificat pe măsură ce verva întîlnirii dintre cele două maluri ale Prutului făcea loc ritualurilor de convenienţă, rutinei oficiale şi aşteptărilor înşelate. Decepţiile au urmat lanţ, iar strategiile de adaptare şi de compensare nu au întîrziat nici ele. Complexele de inferioritate erau deseori compensate prin revendicarea de către studenţii basarabeni a unei pretinse superiorităţi, datorate provenienţei lor din cea mai măreaţă ţară de pe glob şi a cunoaşterii afişate a limbii lui Tolstoi şi Dostoievski.

După o scurtă deşi intensă perioadă de fraternizare, cel puţin la nivelul discursurilor de bun-venit şi de bun-găsit, noii veniţi şi cei din partea locului n-au prididit să-şi remarce deosebirile. Percepţia acestor diferenţe era cu atît mai izbitoare cu cît identitatea „fraţilor” de pe cele două maluri se anunţa a fi desăvîrşită. Descoperirea diferenţei – percepută în limbajul, comportamentul, înfăţişarea şi traiul de zi cu zi al celorlalţi „ai noştri” – adîncea identificarea cu grupul de origine. Pentru a-şi compensa deficitul de imagine, tinerii basarabeni şi bucovineni (nu rareori calificaţi de localnici între ei drept „ruşi”, etichetă atribuită pînă atunci unei străinătăţi apropiate, temute şi urîte) operau strategii de afirmare de sine care oscilau între segregare gălăgioasă (vorbind şi cîntînd ruseşte) şi asimilare molcomă [Cf. Goffman 1963][9]. Aceste două opţiuni extreme lăsau loc pentru o întreagă paletă de relaţii de negociere şi compromis, prin care studenţii moldoveni îşi căutau şi îşi afirmau identitatea, comunicînd şi jucînd cu aşteptările localnicilor.

Un grup de studenţi basarabeni vânzând hârtie A4 la bucată, pe scările Universităţii de la Bucureşti. 1992. Arhiva foto Lina Grâu.

Un grup de studenţi basarabeni vânzând hârtie A4 la bucată, pe scările Universităţii de la Bucureşti. 1992. Arhiva foto Lina Grâu.

Bişniţa: fantasma opulenţei într-o lume săracă

Proaspăt ieşită din epoca Ceauşescu şi din iureşul revoluţiei din decembrie 1989, România a apărut în ochii primilor studenţi basarabeni ca o ţară sărăcită, umilită, îndoită sub povara unei penurii şi opresiuni totalitare persistente. Rafturile magazinelor de stat încă mai luceau de lipsurile produselor de primă necesitate. În schimb, toată lumea vindea şi cumpăra ceva. Ţara întreagă devenise un talcioc imens. Se vindea şi se cumpăra practic totul, cu pasiune şi frenezie, şi peste tot: în gări, în staţii, la tarabe şi în plină stradă. Căminele studenţeşti au devenit adevărate mall-uri[10] ale acelor vremi de restrişte. Într-o cameră de cămin puteai cumpăra ţigări şi bere, în alta cafea, în a treia blugi, în următoarea obiecte electrocasnice şi tot aşa. Studenţii basarabeni au descoperit în România post-revoluţionară o lume în care ubicuitatea obiectelor de consum ascundea cu greu incapacitatea celor mulţi de a se bucura efectiv de ele [Cf. Chelcea & Lăţea 2004: 152-174; Ţone 2009].

Pentru cei mai mulţi dintre studenţii basarabeni şi bucovineni, „bişniţa” a apărut ca un mijloc firesc şi la îndemînă de a-şi suplini bugetul studenţesc şi de a-şi îndestula un surplus de nevoi. La prima lor călătorie în România, unii studenţi au fost încurajaţi de părinţii şi de apropiaţii lor să ia cu ei anumite lucruri (cafea sau obiecte electrocasnice mici) în ideea comercializării lor odată ajunşi la destinaţie, pentru a-şi face rost de valută locală pînă la primirea bursei (la Chişinău încă mai circula rubla sovietică). Totuşi, cei mai mulţi dintre studenţii basarabeni aflau în gară, la primele contacte cu localnicii, inventarul obiectelor produse în URSS cu cerere sporită în partea locului.

La început aproape orice putea servi drept marfă în acest „mic trafic de frontieră”, căci România la acea vreme era o piaţă nesăţioasă care înghiţea aproape totul în materie de mărfuri de consum: becuri electrice, baloane de gumă, săpunuri parfumate, pastă de dinţi „de marcă” etc. etc. [Cf. Chelcea & Lăţea, op. cit.: 155-166; Chelcea & Lăţea 2000; Ţone 2009]. Unii proaspeţi studenţi, mai familiari cu cultura „înaltă”, traficau cu un anumit succes bunuri „simbolice”: cărţi (maeştrii existenţialismului şi ai absurdului Camus şi Kafka se vindeau ca pîinea cea caldă) şi plăci de vinil (la acea vreme casa de discuri rusească „Melodia” producea albumele monştrilor sacri ai rockului occidental: Beatles, Rolling Stones, Pink Floyd, Led Zeppelin etc. – preţuite cu sfinţenie de rockerii români de toate vîrstele).

Pe măsură ce creşteau cererile cumpărătorilor români pentru obiecte de calitate, sporeau şi nevoile comercianţilor pentru formule de trafic cît mai rentabile. O parte din studenţii basarabeni au descoperit în scurt timp că, printr-un efort bine administrat cu un dram de imaginaţie şi de simţ practic, „bişniţa” le poate mări veniturile substanţial. Aşa cum, potrivit mărturiilor mi unor documente [cf. Chandler 1998], controlul vamal era mai relaxat în primele luni după plecarea studenţilor basarabeni în România, comerţul informal tindea să devină o ocupaţie sistematică. După acumularea unei sume de bani din profiturile mărunte sau cu ajutorul unor împrumuturi luate de la rude şi prieteni, unii studenţi reuşeau să transporte obiecte mai mari (televizoare, frigidere, casetofoane) şi prin urmare mai profitabile. Cererea pentru televizoare era atît de mare în România încît unii studenţi nu mai ajungeau cu marfa lor la talcioc sau la consignaţie (locurile principale de vînzare / cumpărare a produselor provenite din URSS), ci o realizau direct în gară sau, fără taxe şi comision, taximetristului.

În timp ce comerţul informal de frontieră realizat cu obiecte mărunte era o îndeletnicire preponderent feminină, „marea bişniţă” – cu obiecte de calibru (electrocasnice, „drujbe”, motociclete…) – era apanajul bărbaţilor [Cf. Chelcea & Lăţea 2004: 160; Konstantinov 1996: 769; Konstantinov 1998: 737; Zhurzhenko 2008: 97-117; Yurchak 2001]. O împărţire sexuală a sarcinilor, motivată în general de distribuţia inegală a forţei fizice (forţă necesară cel puţin la transportarea obiectelor respective), dar care nu rămîne fără consecinţe în plan material şi social pentru fiecare grupă de gen. În percepţia unor studenţi moldoveni din 1990/91, „marea bişniţă”, care implica riscuri diverse şi uneori un anumit grad de violenţă, se asocia cu un ideal de bărbăţie (inspirat adesea din folclorul interlop [Cf. Yurchak 2003, Fitzpatrick 2005: 345-362; Volkov 2002], bazat pe cultul forţei brute şi dispreţul valorilor considerate „feminine” (sensibilitate, neagresiune). Studentele moldovence din prima promoţie au încercat şi ele să facă puţină „bişniţă” – odată ce toată lumea în jur făcea asta –, pentru a-şi acoperi eventualele găuri în buget. Mărfurile transportate de studente în traficul pe care îl făceau cu ocazia călătoriilor periodice acasă erau cele uşoare (ca greutate şi accesibilitate): becuri, pastă de dinţi, cărţi, bijuterii ieftine. Acestea erau vîndute de regulă direct în cămin sau plasate în consignaţii, în care costul comisionului era preferat disconfortului vînzării în condiţii de talcioc. Implicarea redusă în traficul de frontieră le-a acordat studentelor un avantaj de timp, pe care îl puteau folosi, printre altele, la studii sau la o relaţionare mai armonioasă cu ceilalţi colegi. În situaţii mai rare, anumite studente o rup cu această reprezentare comună a femeilor ca „sex slab” şi se angajează, alături de partenerii lor masculini, în practici de comerţ care solicită în egală măsură efort fizic şi tărie de caracter [Zhurzhenko 2008, Konstantinov 1998, Yükseker 2004]. În aceste cazuri, unele dintre ele se simt constrînse uneori să-şi întrerupă studiile în folosul „bişniţei”, care devine pentru un an sau doi o activitate „cu normă întreagă”.

La început o strategie de supravieţuire [Cf. Konstantinov 1996: 762; Chelcea & Lăţea 2000: 191-207], „bişniţa” a fost văzută în scurt timp ca o oportunitate de înavuţire şi o marcă de prestigiu. În răspăr cu imaginea studentului sărac (şi care corespundea realităţii în cazul multor studenţi din acea vreme în România şi R. Moldova), studenţii basarabeni care practicau „bişniţa” ieşeau în evidenţă prin vizibilitatea consumului produselor şi serviciilor „de lux”. Ei nu îşi ascundeau preferinţa pentru ţigările scumpe, pentru haine de mărci „bune”, iar la căderea serii mergeau în grup – îmbarcaţi în taxiuri încolo şi încoace – să cineze la un restaurant „select”. Pentru mulţi dintre aceşti studenţi, ridicarea – simţitoare pentru ei şi vizibilă pentru ceilalţi – a nivelului de trai echivala cu o cucerire a unei „normalităţi” occidentale [Cf. Rausing 2008: 8, Fitzpatrick 2005], interzise şi jinduite sub regimul comunist şi tocmai din acest motiv profund ancorate într-un imaginar hrănit intens de filme străine şi consolidat printr-o lectură à rebours a propagandei oficiale. Pentru aceşti studenţi proveniţi dintr-o lume în care accesul la bunuri era controlat pe cale administrativă, consumul (cîtuşi de puţin ostentativ al) produselor şi serviciilor „de marcă” era un mijloc de exprimare a unei libertăţi (şi a unei mărci de putere), percepute de către majoritatea rudelor şi congenerilor acestora drept fantasmă ori viciu. Uneori însă, consumul („consommation”), realizat cu ostentaţie în restaurantele scumpe ale oraşului, în spiritul unor practici atribuite „tradiţiei ruseşti” [Cf. Dostoievski], devenea o consumare („consumation”) compulsivă a unui excedent de bunăstare [Cf. Bataille 1949], invers proporţional cu deficitul de imagine de care aceşti studenţi-bişniţari s-au învrednicit datorită performanţei lor şcolare.

Un grup de tineri basarabeni şi români, la Iaşi, cu ocazia Podului de flori de la 16 iunie 1991. Arhiva foto Lina Grâu.

Un grup de tineri basarabeni şi români, la Iaşi, cu ocazia Podului de flori de la 16 iunie 1991. Arhiva foto Lina Grâu.

1990-1991: epoca urmaşilor lui Ostap Bender

Vizibilitatea opulenţei, pe care o arătau (uneori fără să vrea) studenţii moldoveni care practicau „bişniţa”, inspira admiraţie şi invidie printre colegii lor mai puţin afirmaţi în acest plan. Faptul că acest ideal de bunăstare era atins de unii „dintre ei” într-un timp scurt (la doar cîteva luni după începutul anului academic 1990/91) le crea o imagine de persoane inventive, descurcăreţe, puternice. Studenţii care au reuşit să-şi facă o astfel de imagine întruchipau în comunitatea studenţilor basarabeni tot atîtea poveşti de succes care alimentau miturile îmbogăţirii „peste noapte” în acea epocă post-revoluţionară, în care se credea că totul este posibil. Atît în sînul studenţilor „bişniţari” (de toate calibrele) cît şi în sînul „publicului” studenţilor „de rînd” circulau legende, adesea fără un substrat real, în care anumiţi emuli locali ai lui Ostap Bender reuşeau să-şi facă averi din transportarea şi vînzarea unor obiecte aparent lipsite de orice interes comercial, cum ar fi mercurul sau minele cu cerneală pentru pix, descoperite graţie unui fler comercial aparte. Mulţi studenţi nu încetau să spere că într-o bună zi le va surîde şi lor norocul, cînd îşi vor putea agonisi acel „milion” himeric, de care unii, vezi bine, s-au şi învrednicit. În acea perioadă de ambiguitate legală şi morală, unii admiteau scenarii care frizau domeniul penal, dacă acesta îi putea aduce mai aproape, în ochii lor, de „graalul” jinduit. Unii studenţi au încercat să producă în condiţii de casă (sau de cămin) votcă contrafăcută, dar s-au lăsat păgubaşi în momentul în care calitatea băuturii a fost compromisă. Alţii s-au arătat tentaţi de „combinaţii” şi mai puţin onorabile, cu scuza că îndată ce se vor căpătui, vor reveni la un mod de viaţă onest.

Limitele pe care le impuneau agenţii statului în calea transportării produselor comerciabile în România erau deseori văzute de către studenţii moldoveni care practicau „bişniţa” ca pe tot atîtea bariere de depăşit, pe căi nu neapărat loiale. Regulamentul vamal al URSS/RSSM, valabil la acea dată, impunea fiecărui student moldovean limita de a transporta în România doar un singur aparat electronic, marcat în paşaport cu ştampilă, obiect rezervat exclusiv uzului propriu şi prin urmare supus obligaţiei de readucere în ţara de origine. Această constrîngere i-a făcut pe studenţii comercianţi să genereze o serie de subterfugii şi strategii pentru a putea continua transportarea aparatelor tehnice (în special a televizoarelor) din RSSM/URSS în România. Una dintre ele era apelarea la serviciul unui alt student basarabean, de acord să transporte, la buna înţelegere, un aparat electronic, uzînd de dreptul său unic de a trece frontiera cu un obiect de acest fel. Mituirea vameşilor, un alt mijloc de a ocoli interdicţia, era totodată una din practicile – răspîndite la acea vreme – care instituia un soi de complicitate între studentul comerciant şi agentul statului la înfrîngerea unor norme legale instaurate de către autorităţile respectivului stat [Cf. Konstantinov 1998, Ledeneva 1998, 2006; Yurchak 2002].

Practicarea comerţului de frontieră (şi a altor activităţi de economie informală) de către studenţii moldoveni avea legătură directă cu reprezentarea pe care aceştia o aveau şi o împărtăşeau faţă de statul din care proveneau (şi faţă de autoritatea pe care acest stat o întruchipa în ochii lor). În percepţia studenţilor basarabeni din anul academic 1990/1991 statul URSS era pe punctul de a-şi slăbi autoritatea şi de a-şi consuma legitimitatea [Cf. Verdery, 1996: 205; Humphrey, 1991]. Acest an era perceput prin urmare ca un interval în care vechile legi şi cutume îşi suspendau provizoriu valabilitatea, iar cele noi întîrziau să apară. Convingerile naţionaliste (filo-române şi anti-ruseşti) pe care le împărtăşeau mai mulţi dintre studenţi moldoveni, veniţi de pe valurile „mişcării naţionale”, le împrumuta acestor sentimente „anti-sovietice” o legitimitate ideologică. Reperele de legalitate erau cu atît mai fluctuante pentru ei cu cît cadrul legal impus de ţara gazdă (în care mulţi studenţi înfruntau dificultăţi de adaptare) era şi el de împrumut. Naşterea statului Republica Moldova la 27 august 1991 nu a fost nici ea de natură să le ofere imediat tinerilor moldoveni o ancorare solidă într-un sistem de norme clar stabilit, dat fiind condiţia recentă şi, în percepţia multora, provizorie a acestui stat.

În acea perioadă de ambiguitate juridică, abaterea de la anumite norme legale nu mai era văzută neapărat de tinerii plecaţi în toamna lui 1990 la studii în România ca un fapt reprobabil, cîtă vreme aceste norme încălcau, în ochii lor, interesele particulare ale cetăţenilor. Comportamentul (şi posibilele acte de „devianţă” [Cf. Becker 1963; Goffman 1963; Merton 1938; Ogien 2012])[11] ale tinerilor erau coordonate şi verificate mai ales prin prisma unui sistem de valori – personal şi de grup –, moştenit din familie şi comunitatea de origine. Totuşi, în această perioadă „revoluţionară”, cînd poziţiile etice ale generaţiilor vîrstnice erau asociate cu vechile sisteme de valori şi norme, apăreau negreşit contradicţii între viziunile părinţilor şi cele ale fiilor şi fiicelor lor [Cf. Spitzer 1973; Burguière 1994]. În ambiţia lor de emancipare faţă de vechile cadre normative care le contraziceau noile principii şi năzuinţe – de libertate, putere şi confort material –, tinerii îşi exprimau tot mai deschis dezacordul faţă de un mod de viaţă – marcat de lipsuri şi sacrificii în numele unui cod normativ, simbol al unui presupus bine comun – pe care îl considerau injust şi desuet. Una din consecinţele acestui proces socio-mental, prin care vechile coduri normative sînt parţial abolite, parţial substituite, era instaurarea unui soi de nihilism axiologic; proces pe care sociologul francez Emile Durkheim îl numea „anomie” [Cf. Durkheim, 1897: 113 ; Merton, 1938: 672–682 ; Orrù, 1998][12] şi pe care Dostoievski l-ar fi analizat prin reflecţiile personajului său Ivan Karamazov, potrivit căruia „dacă Dumnezeu [alias Statul etern şi atotputernic, în care toţi au crezut ca în D-zeu] nu există, totul este permis”. Unii studenţi care practicau activităţi economice informale îşi defineau pentru ei înşişi şi pentru prietenii lor un nou orizont moral care le asigura activităţii lor un suport etic şi o raţionalitate practică [Cf. Konstantinov, 1996: 764-766]. Aşa cum acest orizont era variabil şi extensibil de la caz la caz, în marginile lui îşi puteau uşor face loc anumite intenţii şi acte calificabile drept „deviante” din perspectiva „vechilor” legi şi cutume.

„Comerţul nu are prieteni”

Odată sosiţi în centrele universitare româneşti, studenţii basarabeni se grupau în general în baza relaţiilor de prietenie, făcute şi consolidate în vîltoarea evenimentelor romantice şi revoluţionare de la sfîrşitul anilor 1980. Pe parcursul primelor luni după începutul anului universitar, practicile comerciale informale îşi sporeau eficienţa şi gradul de organizare prin implicarea acestor relaţii de solidaritate şi colaborare în sînul grupurilor de prieteni şi colegi de facultate.

Unele grupuri de studenţi comercianţi, legaţi între ei prin relaţii de prietenie, colegialitate sau rudenie, preluau mai curînd o structură de clan, cu o organizare ierarhică a raporturilor de cooperare şi subordonare din interiorul grupului, coordonate de un lider autoinstituit, dar recunoscut ca atare de către membrii grupului [Cf. Humphrey 1991, Volkov 2002]. Alţi studenţi basarabeni formau „echipe” din cîţiva membri, în care nu exista un statut clar de lider, ci mai curînd un fel de „consiliu” care administra afacerile comune în virtutea unui „regulament” nescris prin care se distribuiau sarcinile, se controlau intrările şi ieşirile (ambele cu stricteţe), se stabileau regulile de relaţionare în interiorul grupului şi cu membrii altor grupuri. Sarcinile erau diverse şi interşanjabile: unul (sau doi „membri”) mergeau la Chişinău (sau în alt oraş din RSSM/URSS) să cumpere marfă şi apoi să o transporte prin vamă în România, altul (sau alţi doi) urmau să găsească cumpărători sau să vîndă marfa la talcioc (sau consignaţii), alţi co-echipieri (de regulă fluctuanţi) mijloceau, la nevoie, relaţii de parteneriat cu persoane cheie sau reţele locale de comercianţi.

La începutul existenţei uneia dintre aceste echipe, relaţiile dintre membrii nucleului fondator erau bazate pe solidaritate şi încredere reciprocă, iar sarcinile şi veniturile deopotrivă erau împărţite echitabil. După cîteva luni însă, o etică individualistă – bazată pe interesul personal – îşi impune primatul asupra celei comunitare (definite prin întâietatea intereselor grupului şi al relaţiilor de afectivitate), diminuînd gradul de încredere şi solidaritate între „membri” [cf. Dumont 1983, Descombes 1999]. În acest mod, relaţiile de prietenie au fost progresiv substituite de raporturi raţionalizate de parteneriat.

În mod obişnuit, aceste grupuri de studenţi acţionau separat (or piaţa era destul de încăpătoare pentru toţi), alteori ele angajau anumite activităţi în care îşi solicitau colaborarea. Pentru a mări investiţia în obiectele supuse traficului de frontieră şi a spori astfel profitul acestor operaţii, studenţii comercianţi – sau echipele din care aceştia făceau parte – aveau nevoie de mai mulţi bani. Una din formele cele mai frecvente de colaborare între grupuri – sau între membrii unor grupuri diferite – era împrumutul unor anumite sume de bani. Majoritatea studenţilor implicaţi în activităţi comerciale au fost în repetate rînduri datori şi au dat cu împrumut. Unele afaceri se puteau însă solda cu eşec, în cazul în care, de exemplu, marfa era confiscată la vamă. În astfel de situaţii, un alt împrumut era făcut şi luat în scopul diminuării pierderilor din afacerea eşuată. În cazul în care nici aceasta nu reuşea, datoriile se acumulau, iar posibilitatea întoarcerii lor la timpul convenit se îngusta. Cel îndatorat avea interesul să tragă tot mai mult de timp, încercînd să-şi suplinească golurile financiare, în timp ce creditorii multiplicau strategiile de a-şi recupera banii. Aceste relaţii deveneau uneori şi mai complicate în cazul în care unii debitori nu îşi recunoşteau, din anumite motive, datoria pe care creditorii le-o pretindeau. Relaţiile dintre parteneri – şi adesea colegi şi vechi prieteni – degradau progresiv pe fondul datoriilor neachitate la timp şi al tentativelor creditorilor de a le recupera, recurgînd uneori la intimidări şi ameninţări. Astfel, o parte din studenţii care la începutul anului universitar erau buni prieteni şi colegi deveneau, la capătul unui an de relaţii viciate de animozităţi şi neîncredere, adversari redutabili şi detestaţi. Aceste tensiuni puteau lua aparenţa unor lupte pentru putere, în care miza principală nu era atît împărţirea zonelor de activitate (pentru că nu existau motive reale de concurenţă), cît manifestarea simbolică a supremaţiei.

Terasa cafenelei Fulguşor (1978). Sursa: orasulmeu.md.

Generaţia Fulguşor: portret de grup

La sfîrşitul anilor 1980, cafenelele „Fulguşor” şi „Moldova”, din centrul oraşului Chişinău, au devenit locul de întîlnire şi de pelerinaj pentru cîteva generaţii şi grupuri socio-profesionale.[13] Aici se adunau ziariştii de la Casa Presei pentru a-şi împărtăşi, la o halbă de bere, ultimile ştiri din culisele vieţii publice. Aici dădeau năvală boema actoricească de la cele trei teatre din preajmă (şi mai cu seamă de la Luceafărul, aflat pe atunci în avangardă), improvizînd replici şi gaguri încă nejucate pe marea scenă. Tot aici se scurgeau ciucuri de elevi de la şcoala nr. 1 din preajmă şi studenţi de la Universitatea de Stat, pentru a forma găşti în jurul unei ceşti de cafea turcească şi, eventual, pentru a „pune de un pichet” (i.e. a organiza un protest). Dar pentru toţi aceşti oameni, dincolo de statut şi vîrstă, cele două cafenele au însemnat un loc de sociabilitate „alternativă”, în afara zidurilor cazone şi a limbajului de protocol [cf. Yurchak 2005, 126]. În contextul restructurării şi al „mişcării naţionale” de după 1987, cafenelele Fulguşor şi Moldova au devenit totodată un focar de discurs critic şi de activism informal. Tinerii făceau naveta între Piaţa din centru, unde nu scăpau nicio manifestaţie de protest, şi cele două cafenele, în care dezbăteau intens ultimele evenimente. Schimbările socio-politice mergeau mînă în mînă cu maturizarea acestor grupuri de tineri boemi, iar discuţiile de cafenea făceau loc primelor strategii de acţiune politică. Astfel, prin 1989, la o masă de la „Fulguşor” a apărut ideea formării Organizaţiei tineretului democrat, idee materializată în 1990 cu statut şi acte în regulă.

Tinerii de la Fulguşor şi Moldova au stat în avanpostul unei mişcări politice de avangardă şi au catalizat un nou suflu ideologic şi cultural. În momentul în care s-a lansat anunţul despre înrolarea la studii în România, cei mai mulţi dintre aceştia n-au stat pe gînduri, chiar dacă unii dintre ei erau deja studenţi. Plecarea la studii în România a însemnat pentru ei împlinirea unui vis romantic, înfăptuirea unei chemări, angajarea într-un pelerinaj de regăsire de sine şi a patriei.

Odată ajunşi în centrele universitare din România, tinerii romantici de la Fulguşor au continuat să-şi manifeste spiritul civic, creînd asociaţii ale studenţilor basarabeni şi solidarizîndu-se în cadrul diferitor acţiuni colective. Schimbările care au intervenit brusc în plan politic, social şi economic i-au împins pe mulţi dintre ei să practice comerţul de frontieră, unii ca strategie de subzistenţă, alţii sfîrşind prin a vedea în această practică un mijloc de a-şi înmulţi veniturile. Pentru cei mai mulţi dintre ei, aceste activităţi economice informale debordau însă finalitatea lor pur pragmatică, înscriindu-se într-un orizont al dezacordului faţă de vechiul discurs oficial. Bişniţa însemna pentru ei promisiunea unei noi aventuri existenţiale şi chezăşia căutării unui sine refulat şi a unui stil de viaţă pînă recent reprimat.

Biografiile multora dintre acei tineri de atunci se aseamănă în multe privinţe. Cei mai mulţi dintre aceştia au trecut prin tumulturile unor vremuri de răscruce şi şi-au format caracterele pe baricadele ridicate din mers pe ruinele vechiului sistem. Totuşi, în acea epocă de colectivism apus, fiecare dintre ei se vedea un individ aparte, o personalitate cu valoare intrinsecă. Şi în mare parte, aşa şi a fost. Fiecare venea cu o istorie familială specifică, cu un bagaj cultural deosebit şi, astfel, cu strategii de viaţă proprii şi creative. Traiectoriile de viaţă schiţate mai jos ne-ar putea ajuta să surpindem elementele de legătură dintre dimensiunea colectivă a acelor experienţe şi raţionalităţile individuale ale aproprierii lor de la caz la caz.

O reuniune a membrilor mişcării tineretului democrat, 1990-91. Gheoghii Pinhasov.

O reuniune a membrilor mişcării tineretului democrat, 1990-91. Foto: Gheoghii Pinhasov.

Nicolae[14]: „Am fost fascinat de noile valori, capitaliste…”

Nicolae s-a născut şi a crescut într-o familie de slujbaşi, cu educaţie medie şi superioară. Fiind copil, a locuit la sat, iar adolescenţa şi tinereţea şi le-a petrecut la Chişinău. Din familie moştenise o anumită „sensibilitate religioasă”, ambii părinţi fiind membri ai unei comunităţi neoprotestante (şi, din acest motiv, niciun membru al familiei nu a aderat vreodată la Partidul comunist sau la UTC/Komsomol-ul din epocă). Scopurile principale în viaţă erau, pentru familia sa, o educaţie suficientă şi „să-ţi faci datoria unde eşti”. Avutul şi banii, dimpotrivă, nu au foarte valorizaţi. Imediat după 1990, însă, Nicolae renunţă la valorile mediului său familial, fiind fascinat de valorile noi, „capitaliste”: banii, îmbogăţirea, confortul material. Odată ajuns în România, aderă cu bucurie la frenezia colectivă a comerţului „cu amănuntul”, pe fundalul penuriei generalizate şi al transformării axiologice prin care trece, de rînd cu ceilalţi. În cîţiva ani, prin anul 3-4 de facultate, valorile „s-au aşezat”, timp în care Nicolae revine la „vechile” valori ale familiei sale – educaţie, datorie, solidaritate –, pe care le preţuieşte până astăzi. Retrospectiv, Nicolae nu regretă anii de studenţie, pe care îi consideră formatori şi frumoşi, prin relaţiile de prietenie şi tovărăşie pe care şi le-a format şi consolidat în acea vreme. Anii 1990, însă, nu au fost, în linii mari, o perioadă fericită, judecând din perspectiva lui actuală. Generaţia acelor ani, spune el, „şi-a pierdut 10 ani din viaţă doar dărîmînd, fără să construiască absolut nimic. Îmi plac mai mult anii 1980.”.

Cornel: golul umplut în urma prăbuşirii vechilor valori

Cornel provine dintr-o familie de pedagogi, instalaţi la Chişinău la începutul anilor 1970. În casa părinţilor săi, banii n-au fost o valoare de referinţă, fapt pentru care niciodată n-au prisosit. Ca şi pentru alţi congeneri, plecarea lui în România a răspuns unui ideal patriotic intim, cultivat în familie încă din copilărie, graţie numeroaselor cărţi româneşti din biblioteca casei şi a discuţiilor „subversive” de la bucătărie. În România, Cornel descoperă însă cu stupoare diferenţa faţă de localnici, o diferenţă pe care o interpretează atunci de pe o poziţie de pretinsă „superioritate”. În scurt timp, bişniţa a devenit – pentru el şi pentru tovarăşii săi – un motiv în plus de a-şi afirma „superioritatea”, cu o aroganţă specifică caracterului şi vîrstei, faţă de semenii basarabeni şi colegii săi români. La distanţă de 20 de ani, Cornel înţelege apariţia bişniţei şi a noilor valori materialiste în 1990 ca un fenomen care a umplut golul produs în urma prăbuşirii vechilor valori oficiale şi „postidealiste”. În plus, bişniţa era un mijloc uşor şi eficace de a face bani. Cornel a reuşit să facă bişniţă cu o anume regularitate în primii doi ani, beneficiind astfel de o condiţie materială invidiată de unii studenţi, şi totodată să se prezinte suficient de bine la facultate. Această dublă performanţă i-a impus respectul printre semeni, dîndu-i conştiinţa de apartenenţă la „un fel de elită a studenţilor basarabeni”. Totodată, comerţul informal l-a certat aproape „la cuţit” cu toţi prieteni săi de altădată. După ce şi-a pierdut prietenii săi intimi, Cornel s-a întors cu faţa spre familia sa şi la valorile acesteia de odinioară. Din acel moment, studiile şi creşterea intelectuală şi-au redobândit în viaţa sa locul de prioritate.

Liliana: „fetele nu se prea ocupau cu bişniţa”

Născută într-o familie de profesori şi educată în spirit naţional-patriotic („noi eram români şi punctum”), Liliana se avîntă cu entuziasm la studii în România, alături de prietenii săi de la cafenelele Fulguşor şi Moldova. România însă o surprinde şi o „complexează”, prin diferenţele pe care le resimte în viaţa de zi cu zi şi faţă de colegii români, prin studiile exigente, pentru care nu se simţea suficient de pregătită şi prin felul neobişnuit în percepţia ei prin care colegii români obişnuiau să relaţioneze. Pentru a face faţă studiilor, Liliana învaţă pe de rost, „ca o tocilară”. A început să facă bişniţă odată cu colegele sale cu care locuia la cămin, deşi se considera mulţumită de bursă. De fiecare dată cînd mergea acasă, aducea cîte un săculeţ de bijuterii ieftine pe care le cumpăra la magazinul Aureola din centrul Chişinăului şi le vindea în consignaţiile din apropierea căminelor cu două-trei preţuri. Bişniţa nu era însă deloc pentru ea o ocupaţie constantă („fetele nu se prea ocupau cu bişniţa”), ci mai degrabă un mijloc comod de a-şi face nişte bani de buzunar. Prin urmare, în 1991-1992, cînd această „vînzoleală” cu bişniţa s-a încheiat, Liliana a încetat să o mai practice, fără să-şi schimbe traiul în mod esenţial. Îşi aduce aminte cu o oarecare nostalgie de tinereţea ei studenţească: „a fost vesel, amintirile plăcute, bairamuri, chefuri, bere, distracţii…”. Regretă doar că în toţi cei patru ani de studii, nu reuşeşte să-şi facă prieteni printre români, deşi şi-ar fi dorit foarte mult.

Veaceslav: un joc, pe care trebuie să-l opreşti la timp…

Veaceslav a crescut la Chişinău într-o familie mixtă (mama de origine germană, tatăl –„român de aici”), şi practic bilingvă (ruso-română). A aflat „la Fulg” (i.e. cafeneaua Fulguşor) de oportunitatea de a face studii în România. A hotărît să plece la studii în România, deşi nu ştia mare lucru despre calitatea studiilor de acolo, ştia mai degrabă despre Moscova, Sankt Petersburg. În contextul „renaşterii naţionale”, mama îl încurajează şi ea să-şi depună dosarul pentru România, pentru a cunoaşte mai bine limba română, pe care ea însăşi nu a cunoscut-o suficient (ea petrecîndu-şi copilăria la Kolâma (în Siberia), într-o familie de deportaţi). Ajuns într-un un mic centru universitar din vestul României, a fost primit „regeşte” şi cazat, împreună cu alţi colegi din Moldova, în „camere de protocol”, la casa de oaspeţi a universităţii. La facultate i-a fost greu, din cauza limbii, mai ales la început. Accentul, de care se străduia să scape, i-a întărit şi mai mult „complexul de basarabean”. A făcut bişniţă, ca şi alţi colegi de ai săi, dar nu pentru a deveni bogat, chiar dacă, zice el, pînă în 1992 se puteau face mulţi bani în acest fel. Scopul acestei activităţi era, în cazul său, „să ai un ban” pentru a-ţi permite „de-o ciorbă de burtă” la un restaurant. Şi-a conceput o schemă care funcţiona aproape impecabil. Mergea la Budapesta de cîteva ori cu marfă din Moldova (cabluri şi alte accesorii TV) şi din România (mănuşi de piele); le vindea cu 5-10 preţuri, iar de acolo lua blugi, pe care îi vindea apoi în România. Şi-a încercat norocul şi în Turcia, dar acolo nu a putut merge în mod regulat, din cauza distanţei şi a timpului pe care ar fi trebuit să-l consume cu aceste afaceri. În scurt timp îşi făcuse un mic capital, cu care ar fi putut continua comerţul cu succes. O întîmplare, parcă ruptă din romanele dostoievskiene, l-a făcut să înceteze îndeletnicirile comerciale. A chefuit o săptămînă în şir într-un restaurant din oraş pînă a cheltuit toţi banii, încercînd să demonstreze, conform interpretării sale de acum, „cît de tare” este. După acest caz, a înţeles că decade şi că trebuie să se oprească. Nu regretă că s-a oprit, căci cei care au continuat să facă bişniţă, ar fi rămas la nivelul bişniţei. Deşi a fost nevoit să repete un an de studii, decizia sa de a se ţine de învăţătură a fost una fermă şi definitivă. După ce-şi încheie studiile cu succes, se angajează la o bancă din Chişinău, făcînd un timp speculaţii financiare la bursa de valori, inspirat de un roman de Theodor Dreiser şi de experienţa recentă de student-comerciant.

Studenţii „bişniţari”: între devianţă şi non-conformism

Studenţii basarabeni care au practicat cu regularitate „bişniţa” la începutul anilor 1990 au avut de sacrificat multe lucruri pe care ulterior le-au regretat: prietenii, valori „idealiste”, timp – pe care altfel l-ar fi putut acorda studiilor. Totodată aceşti studenţi comercianţi au cîştigat cu siguranţă o experienţă care le-a format şi consolidat anumite aptitudini de relaţionare, influenţă şi negociere (în raport cu membrii propriului grup şi cu alţi parteneri, dar şi cu agenţii statului), de adaptabilitate la condiţii solicitante de viaţă în marginea unor frontiere sociale şi morale, sub presiunea unor exigenţe multiple şi diferite (dictate de activităţile fluctuante ale unei economii informale şi, în paralel, de studiile la universitate). Această experienţă de viaţă, care pentru cei mai mulţi dintre studenţi basarabeni s-a consumat la capătul a doi sau cel mult trei ani de studii, le-a conferit unora dintre ei calităţi de lideri şi de formatori de opinie, care nu vor întîrzia să se manifeste la doar cîţiva ani după terminarea studiilor.

Traversarea frontierelor (de orice fel), încă recent interzise, stătea la baza naşterii unui nou etos care îşi va căuta în anii care urmează o regularizare juridică şi o legitimare morală. Studenţii „bişniţari” de la 1990/1991 au devenit, fără să o pretindă (şi alături de alte categorii sociale), promotorii unor activităţi de piaţă care se vor impune curînd drept normale (comerţ internaţional import/export, traficul de frontieră) şi purtătorii unor modele de mentalitate şi de comportament aproape revoluţionare pentru acel context de ruptură faţă de un regim comunist caduc: individualism, consumerism, primatul valorilor materiale etc. Printr-un comportament şi un discurs calificabile drept vicioase la acea vreme, această „minoritate activă” [Moscovici 1991] şi neliniştită de studenţi a contribuit în felul său la reformularea unor modele rigidizate de practici şi valori (considerate idealiste şi/sau manipulate ideologic), care şi-au pierdut eficienţa în condiţiile în care statul îşi slăbise brusc „monopolul asupra violenţei legitime” [M. Weber 1963], iar libertăţile individuale au izbucnit la lumina zilei.

 

Bibliografie

  1. Bataille, G. La Part maudite. Paris: Minuit, 1949.
  2. Besançon, A. (1967) ‘La Russie et ‘l’esprit du capitalisme’’. Cahiers du monde russe et soviétique. 8(4): 523.
  3. Bîzgu, T. (2006) ‘Aspecte ale relaţiilor economice dintre Republica Moldova şi România’. Scientific and Technical Bulletin (Series: Social and Humanistic Sciences). XII (9): 15-28.
  4. Burawoy, M. and Verdery, K. (1999) (eds.) Uncertain Transition: Ethnographies of Change in the Post-Socialist World. Cumnor Hill / Oxford, Rowman & Littlefield Publishers, Inc.
  5. Burguière, A. (1994) ‘Les rapports entre générations : un problème pour l’historien’. Communications. 59: 15-27.
  6. Carey, H. F. (2004) (ed.) Romania Since 1989: Politics, Economics, and Society. New York / Toronto / Oxford, Lexington Books.
  7. Chandler, A., Institutions of Isolation: Border Controls in the Soviet Union and Its Successor States, 1917-1993, McGill-Queen’s University Press, Montreal, 1998.
  8. Chelcea, L. şi Lăţea, P. (2000) România profundă în comunism. Bucharest, Nemira.
  9. Chelcea, L. şi Lăţea, P. (2004) ‘Cultura penuriei: bunuri, strategii şi practici de consum în România anilor ’80’. In: Neculau (2004): 152-174.
  10. Chiţu, I. B. & Bălăşescu, M. (2004) ‘Analiza modificărilor structurale produse în comerţul internaţional al României după anul 1990’. Comerţul românesc în faţa provocărilor secolului XXI (curs). Adresă URL : http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap10 (accesată în februarie 2011).
  11. Crăciun, V., Gavrilă-Copil, G., Hadîrcă, I., Roşca, I., Burcă, S., Vieru, G. (1990) „Podul de flori de la Prut”. Făclia, 4 mai 1990.
  12. Crudu, D. (2013) „Generaţia Fulguşor şi Moldova”, Timpul de dimineaţă, 2012. Adresă URL: http://www.timpul.md/articol/generatia-fulgusor-si-moldova–39708.html (accesată: 02.02.2013).
  13. Descombes, V. (1999) „Louis Dumont ou les outils de la tolérance”. Esprit. Juin 1999.
  14. „Discuţie: Frumoşii nebuni din micile oraşe”. Punkt, 2010. Adresă URL: http://punkt.md/frumosii_nebuni_si_micile_orase/ (accesată: 27.02.2013).
  15. Dragomir, C. (2008), ‘Viaţa cotidiană în comunism: biografii sociale. Studiu de caz: Drobeta-Turnu Severin’. Sociologie Românească (Romanian Sociology), (1): 90-104.
  16. Dumont, L. (1983). Essais sur l’individualisme. Paris: Seuil.
  17. Durkheim, E. (1897) Le Suicide, vol. 2. (adresă URL: http://dx.doi.org/doi:10.1522/cla.due.sui2 (accesată în februarie 2011).
  18. Ernu, V. (2013a) „Amintirile unui kominternist pe înţelesul politrucilor”, 2013. Adresă URL: adev.ro/n09tgd/ (accesată: 27.02.2013).
  19. Ernu, V. (2013b) „Da, sunt un om de stânga”, 2014. Adresă URL: http://www.revista22.ro/articol-9324.html (accesată: 28.02.2013).
  20. Goffman, E. (1963) Notes on the managemant of spoiled identity. New York, Simon & Schuster, Inc..
  21. Grodeland, A. B., “’Red Mobs’, ‘Yuppies’, ‘Lamb Heads’ and Others: Contacts, Informal Networks and Politics in the Czech Republic, Slovenia, Bulgaria and Romania”, Europe-Asia Studies, Vol. 59, No. 2 (Mar., 2007), pp. 217-252.
  22. Heintz, M. (2005) Etica muncii la românii de azi. Bucharest, Curtea Veche.
  23. Heintz, M. (2007) ‘”Nothing has changed, it just turned illegal”: discourses for the justification of illegal trade and immigration in the Moldovan Republic’. The Anthropology of East Europe Review: Central Europe, Eastern Europe and Eurasia, 25(1): 21-28.
  24. Huguenin, D. (2011) „Problèmes économiques, solutions policières? La police secrète tchécoslovaque et la criminalité transfrontalière dans la décennie 1960”, in Lagrave R.-M. (Ed.), Fragments du communisme en Europe Centrale. Paris, Ed. EHESS.
  25. Humphrey, C. (1991) ‘’Icebergs’, Barter, and the Mafia in Provincial Russia’. Anthropology Today, 7(2): 8-13.
  26. Konstantinov, Y. (1996) ‘Patterns of Reinterpretation: Trader-Tourism in the Balkans (Bulgaria) as a Picaresque Metaphorical Enactment of Post-Totalitarianism’. American Ethnologist, 23(4):762-782.
  27. Konstantinov, Y., Kressel, G. M. and Thuen, T. (1998) ‘Outclassed by Former Outcasts: Petty Trading in Varna’. American Ethnologist, 25(4): 729-745.
  28. Kornai, J. (1992) The Socialist System. The Political Economy of Comunism. Oxford, Clarendon Press.
  29. Kotkin, Stephen and Sajó, András (eds.) (2012) Political Corruption in Transition: A Skeptic’s Handbook, Budapest and N.Y. Central European University Press.
  30. Ledeneva, A. V. (2006), How Russia Really Works. The Informal Practices that Shaped Post-Soviet Politics and Business, Cornell University Press.
  31. Ledeneva, A. V. (1998) Russia’s Economy of Favours. Blat, Networking and Informal Exchange, Cambridge University Press.
  32. Leyla, J. K. (2006) ‘Globalizing ‘Postsocialism: Mobile Mothers and Neoliberalism on the Margins of Europe’. Anthropological Quarterly, 79(3): 431-461.
  33. Mandel, R. and Humphrey, C. (2002) (eds.) Markets and Moralities. Ethnographies of Postsocialism. Oxford / New York, Berg.
  34. Mazurek, M. (2011) „Figures de la débrouillardise en temps de crise en Pologne”, in Lagrave R.-M. (Ed.), Fragments du communisme en Europe Centrale, Paris, Ed. EHESS.
  35. Merton, R. K (1938) ‘Social Structure and Anomie’. American Sociological Review, 3(5): 672–682.
  36. Micleuşanu, M. (2013) Venind în România. Ce am descoperit. Ce am adus? // Dilema veche, No. 421, 8-14 martie 2012 [URL: http://dilemaveche.ro/category/editie/dilema-veche-nr-421-8-14-martie-2012 (accesată: 24.02.2013).
  37. Mihăieş, R. (2013) „La multi ani! Dumitre, Fulgusorul si Moldova au invins”. Adresă URL: http://romanmihaes.wordpress.com/2013/01/01/la-multi-ani-dumitre-fulgusorul-si-moldova-au-invins/ (accesată: 24.02.2013).
  38. Miller, W. L., Grodeland A. B., Koshechkina T. I. (2001), A Culture of Corruption? Coping with Government in Post-Communist Europe, Budapest, Central European University Press.
  39. „Ministerul Ştiinţei şi Învăţămîntului din Republica Moldova, Ministerul Învăţămîntului şi Ştiinţei din România, anunţă”. Făclia. 06/09/1991. P. 7.
  40. Neculau, A. (2004) Viaţa cotidiană în communism. Iaşi, Polirom.
  41. Negură, L. (2007) Le Travail après le communisme. L’émergence d’une nouvelle représentation sociale dans l’espace postsoviétique. Québec, Presses de l’Université Laval.
  42. Negură, L. (2000) “Reprezentarea socială a corupţiei în Moldova (abordare psihosocială a fenomenului corupţiei), în Corupţia. Studii privind diferite aspect ale corupţiei în Republica Moldova, Ed. Arc, Chişinău.
  43. Negură, P. (2012) “Studium post negotium. La première génération d’étudiants de Bessarabie (République de Moldavie) en Roumanie (1990-1991) : redéfinitions identitaires, stratégies de survie, tentatives de profit” (Studium post negotium. The First Generation of Moldovan Students in Romania: Identity Redefinitions, Survival Strategies and Profit Attempts” in Martor. The Romanian Museum of Peasant Anthoropology Review, Bucharest, 2012/17, pp. 69-80.
  44. Ogien, A. (2012) Sociologie de la déviance. Paris, PUF.
  45. Orrù, M. (1998) L’anomie. Histoire et sens d’un concept. Paris, L’Harmattan.
  46. Osokina, E. (editat de Transchel) (2001) Our Daily Bread: Socialist Distribution and the Art of Survival in Stalin’s Russia, 1927-1941. New York. M. E. Sharpe, Inc.
  47. Patico, J. (2002) “’Chocolate and Cognac: Gifts and the Recognition of Social Worlds in Post-Soviet Russia’”, Ethnos, 67: 3, 2002, pp. 345-368
  48. „Pentru tinerii care vor să-şi facă studiile în România”. Făclia. 24/08/1990. P. 10.
  49. Rausing, S. (2002) „Re-constructing the ‘Normal’: Identity and the Consumption of Western Goods in Estonia”, in Mandel, R. and Humphrey, C. (2002).
  50. Rostas, Z. & Momoc, A. (2013) Bişniţari, descurcăreţi, supravieţuitori. Bucureşti: Curtea veche.
  51. Sampford, Ch., Shacklock, A., Connors, C. (2006) Measuring Corruption, Ashgate & e-books, England.
  52. Sampson, S. L. (1987) ‘The Second Economy of the Soviet Union and Eastern Europe’. Annals of the American Academy of Political and Social Science, 493 (The Informal Economy): 120-136.
  53. Spitzer, A. B. (1973) ‘The Historical Problem of Generations’. The American Historical Review. 78(5): 1353-1385.
  54. Stoica, V. (1991) „Ai noştri tineri care la Bucureşti învaţă”. Făclia. 26/07/1991. P. 14.
  55. Ţone, F. (2009) ‘Bişniţarii Epocii de Aur’. Adevărul (journal). Bucharest, September 2009, http://www.adevarul.ro/dupa_20_de_ani/Bisnitarii-Epocii-Aur_0_109189148.html#comment (consulted on December 2010).
  56. Verdery, K. (1996) What Was Socialism, and What Comes Next?. Princeton / New Jersey, Princeton University Press.
  57. Verdery, K. (1998) ‘Transnationalism, Nationalism, Citizenship, and Property: Eastern Europe Since 1989’. American Ethnologist, 25(2): 291-306.
  58. Verdery, K. and Humphrey, C. (2004) (eds.) Property in Question. Value Transformation in the Global Economy. Oxford / New York, Berg.
  59. Volkov, V. (2002) Violent Entrepreneurs. The Use of Force in the Making of Russian Capitalism. Ithaka, New York: Cornell University Press.
  60. Yükseker, D. (2004) „Trust and Gender in a Transnational Market: The Public Culture of Laleli”. Istanbul. Public Culture. 2004. 16(1). P. 47–65.
  61. Yurchak, A. (2002) „Entrepreneurial Governmentality in Post-Socialist Russia: A Cultural Investigation of Business Practices”, in Bonnell V. E. & Gold T. B. (Eds.). The New Entrepreneurs of Europe and Asia. New York: M.E. Sharpe.
  62. Yurchak, A. (2005) Everything Was Forever, Until It Was No More. The Last Soviet Generation. Princeton, Oxford: Princeton University Press.
  63. Yurchak, A. (2003). „Russian Neoliberal: The Entrepreneurial Ethic and the Spirit of New Careerism”. Russian Review. 62(1).
  64. Журженко, Т. (2008) „Женщины в челночном бизнесе: между эмансипацией и самоэксплоатацией”, in Гендерные рынки Украины: Политическая экономиканационального строительства. Вилнюс: ЕГУ. P. 97-117.
  65. Фитцпатрик, Ш. (2005) „Как стать пост-советским человеком”, in Срывайте маски! Идентичность и самозванство в России ХХ века. Москва: РОССПЭН, 2005. С. 345-362.
  66. Юрчак, A. (2001) Мужская экономика: «Не до глупостей, когда карьеру куешь» // Непрекосновенный Запас. 2001. 5(19). [Adresă URL: http://magazines.russ.ru/nz/2001/5/ur.html (accesată: 27.02.2013).

[1]        În acest articol vom folosi termenul de „moldovean / moldoveni” pentru a desemna locuitorii din Basarabia, Basarabia de sud (astăzi Ucraina), Transnistria (de jure Republica Moldova) şi Bucovina de nord (Ucraina).

[2]       Conform mărturiei primului ministru al Republicii Moldova (RSS Moldovenească) de atunci, Mircea Druc, la ordinul său au plecat peste 3000 de tineri moldoveni la studii la licee şi universităţi din România. A se vedea: http://www.druc.ro/content/blogsection/1/88/lang,/ (pagină web consultată în februarie 2011).

[3]        Derivat (diminutiv şi uşor peiorativ) al englezescului „business”.

[4]        Şi, într-o anumită măsură, în sînul unor medii intelectuale (educate în tradiţia intelighenţiei ruseşti din secolul al XIX-lea, opuse „spiritului capitalist”: „Ideologia burgheză nu avut niciodată putere la noi, ea nu a exercitat niciodată o atracţie asupra inimilor ruse. Noi nu am cunoscut niciodată o bază idealistă pentru drepturile claselor burgheze şi ale regimului burghez. În fond, aproape toată lumea considera la noi burghezia un păcat, nu doar revoluţionarii şi socialiştii, dar şi slavofilii şi credincioşii, şi toţi scriitorii ruşi, pînă şi burghezia rusă însăşi se simţea mereu umilită de starea ei”. Nikolai Berdiaev, Un Nouveau Moyen Age, Paris, 1927, p. 210, citat de Besançon, 1967: 523.

[5]        Începînd cu 1991, în România importul a crescut (depăşind ponderea exportului, susţinut pe căi administrative pe perioada anilor 1980) mai ales din ţările dezvoltate (de la 15,4% în 1989 la 44,7% en 1991), în timp ce importul din alte ţări din Europa de est a scăzut (de la 43,5% în 1989 la 26,2% în 1991). Cf. Chiţu şi Bălăşescu, 2004.

[6]        Este vorba de două evenimente realizate cu acordul guvernelor URSS şi României prin care trecerea între România şi RSS Moldovenească a fost deschisă timp de o zi: la 6 mai 1990, din România în RSSM şi la 16 iunie 1991, din RSSM în România.

[7]        Parafrazat de către un martor ocular, intervievat de noi, el însuşi la acea vreme membru al Comisiei de învăţămînt al Sovietului suprem / Parlamentului RSSM şi responsabil de organizarea plecării tinerilor moldoveni în România. Această adresare a primului ministru Mircea Druc a fost raportată şi de alţi respondenţi. Unii dintre ei ne-au comunicat de asemenea asupra unor întîlniri pe care le-ar fi avut cu dl M. Druc, în care primul ministru le-ar fi adresat un îndemn similar celui formulat în piaţă.

[8]     Acest lucru ne-a fost mărturisit de către membrul Comisiei de învăţămînt din Parlamentul R. Moldova. De asemenea, mai mulţi respondenţi ne-au mărturisit slaba pregătire de care o parte însemnată din studenţii moldoveni au dat dovadă în universităţile din România.

[9]        Aceste strategii de adaptare la normele grupului majoritar sînt analoage cu cele analizate de Erving Goffman pe exemplul persoanelor şi grupurilor discreditate (Goffman 1963).

[10]    Preiau această imagine din interviul cu unul din respondenţi, fost student moldovean în România din prima promoţie.

[11]    În acest articol, folosim o definiţie constructivistă şi interacţionistă (cf. „labeling theory”) a „devianţei”. Considerăm aşadar drept „deviant” un comportament care este calificat ca atare de către un anumit grup într-un anumit context social al unei interacţiuni, în baza unui anumit cod de norme socio-culturale, valabile în cadrul grupului dominant care aplică calificativul (eticheta) de „deviant” [Cf. Becker 1963; Goffman 1963; Merton 1938; Ogien 2012].

[12]      Anomia este o stare a unui individ sau a unui grup caracterizaţi prin dezintegrarea normelor care reglează comportamentul oamenilor şi relaţiile acestora. Robert K. Merton consideră că anomia este generată de contradicţia dintre scopurile culturale şi normele sociale (mijloacele legitime de a le atinge). Din această perspectivă, anomia poate genera devianţă (actele care încalcă normele sociale existente). Pe de altă parte, Jean-Marie Guyau, părintele conceptului de anomie (Esquisse d’une morale sans obligation ni sanction (1885)), consideră că anomia poate crea noi forme de relaţii umane, de autonomii creatoare (în ruptură cu normele constituite).

[13] Pentru acest subcapitol am folosit, pe lîngă interviurile colectate şi propriile amintiri, o serie de articole şi mărturii publicate în presa din R. Moldova pe parcursul ultimilor ani [Crudu 2012, Discuţie – Punkt 2010, Mihăieş 2013, Ernu 2013, 2014].

[14] Numele subiecţilor acestor scurte biografii sînt fictive.

 

Acest articol a mai fost publicat, într-o versiune precedentă, în revista Martor. The Romanian Museum of Peasant Anthoropology Review, Bucharest, 2012/17, pp. 69-80, şi într-o formă actualizată, în Mihai D. Gheorghiu & Maria Mateoniu (eds.), Supravieţuind comunismului, Bucureşti, Ed. EIKON, 2015.

Imagine de fundal: foto de Valeriu Oprea (sursa: radioiasi.ro). Podul de flori din 6 mai 1990.