[label shape=”” type=””] Vladimir Borţun [/label]

 

Criza refugiaţilor a trezit în mulţi o formă primitivă de egoism care în vremuri normale zace în stare de latenţă. A țâșnit la suprafaţă sub forma unor clişee împotriva refugiaţilor care, în plus, trădează o ignoranţă crasă faţă de problema în cauză.

Clişeul nr. 1: Refugiaţii sunt de fapt migranţi economici, dovadă că vor să ajungă în Germania sau Suedia în loc să rămână în Grecia sau Ungaria, iar unii dintre ei sunt bine îmbrăcaţi şi au smartphone-uri.

În primul rând, a fi refugiat nu înseamnă a fi sărac. A fi refugiat înseamnă a-ţi părăsi casa din cauza războiului, a persecuţiei ori a unei catastrofe naturale. Aceşti oameni au fost forţaţi să-şi abandoneze casele, localităţile şi ţările, altfel nu şi-ar risca viaţa pe apă şi pe uscat ca să ajungă în Europa. Vorbim de oameni disperaţi în situaţii disperate şi e irelevant dacă au smartphone-uri sau nu. Cum spunea un citat des circulat pe Facebook zilele trecute, „Refugiaţii vin din ţări măcinate de războaie, nu din secolul al XIX-lea”. Altfel spus, situaţia lor materială e irelevantă pentru condiţia lor de refugiaţi. Dacă vedem pe stradă un om aflat în primejdie, ne uităm cum arată şi cât de bine îmbrăcat e sau încercăm să-l ajutăm cum putem?

În al doilea rând, cei care se întreabă de ce refugiaţii nu vor să rămână într-o ţară sau alta ar trebui mai întâi să se întrebe dacă ţările respective pot şi vor să îi primească. Bunăoară, Grecia adăposteşte refugiaţi de ani de zile, în special din Afganistan, numai că situaţia socio-economică a ţării şi actele de violenţă ale fasciştilor din Răsărit de Soare, la care poliţia a asistat pasivă ani la rând, nu o fac o destinaţie propice pentru refugiaţi. De autorităţile ungare ce-ar mai fi de zis, după ce au ridicat un gard de sârmă ghimpată de-a lungul graniţei cu Serbia, s-au declarat în repetate rânduri – alături de alte ţări central-europene – împotriva cotei obligatorii şi, în genere, i-au tratat pe refugiaţi ca pe infractori?! În plus, după ce treci prin iad ca să scapi de război şi să ajungi în Europa, nu ar fi oare corect să poţi alege ţara în care vrei să-ţi începi noua viaţă? Care dintre noi n-ar proceda la fel în situația lor (în afară de Lucian Mândruță, care ar rămâne acolo să lupte cu arma în mână)?

Clişeul nr. 2: Chiar dacă acceptăm că sunt refugiați, Europa nu are datoria de a-i ajuta pe cei care fug de conflicte din Orientul Mijlociu.

Europa are o datorie istorică, juridică şi etică să îi ajute pe refugiaţi. În primul rând, majoritatea refugiaţilor provin din Siria, Irak şi Afganistan, de unde evadează din conflicte la care majoritatea ţărilor europene (inclusiv România) au contribuit în mod direct, în special în ultimele două cazuri, unde au trimis trupe sub egida NATO (asta ca să nu amintim toate celelalte imixtiuni occidentale în regiune de la Primul Război Mondial încoace!). Mai exact, cei mai mulţi refugiaţi fug din calea Daesh (auto-proclamată și denumită în Vest drept ISIS), născută tocmai din ruinele Irakului post-Saddam: majoritatea liderilor provin din fostele elite politice şi militare baathiste, iar cei mai mulţi recruţi sunt tineri Sunni fără educaţie şi fără slujbe, marginalizaţi sub regimul Shia instalat de SUA. Numărul infim de refugiaţi politici care veneau din aceste ţări în Europa înainte de 2002-2003 (cu precădere kurzi persecutaţi de regimul lui Saddam) nu doar că relevă responsabilitatea statelor europene faţă de actuala criză, dar şi întăreşte punctul anterior că avem de-a face cu refugiaţi, nu cu migranţi economici.

În al doilea rând, obligaţia legală a statelor europene de a-i ajuta pe refugiaţi este foarte clar stipulată de mai multe tratate şi convenţii internaţionale: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 2, 3, 5), Convenţia privind statutul refugiaţilor din 1951, Tratatul de la Roma (art. 67, 78), Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (art. 18), Pactul european privind migraţia şi azilul din 2008, la care se adaugă o întreagă serie de reglementări şi directive ale Parlamentului European şi ale Consiliului Uniunii Europene. La ce bun toate aceste angajamente dacă nu sunt respectate tocmai când e mai mare nevoie de ele – în situaţii de criză, în care vieţile a sute de mii de oameni sunt în joc?!

În al treilea rând, Europa ar trebui să-i ajute pe refugiaţi chiar dacă, prin absurd, nu ar fi jucat nici un rol în declanşarea şi escaladarea conflictelor de care aceştia fug. Faptul că nu eşti vinovat de primejdia în care se află cineva nu face mai puţin vinovată pasivitatea ta în faţa acelei primejdii. Europa trebuie să îi ajute pe refugiaţi în virtutea celei mai elementare solidarităţi umane, o valoare morală care, ni s-a spus mereu, stă la baza acestei construcţii numite Uniunea Europeană. E un test istoric pe care dacă UE îl pică, atunci va fi privită de generaţiile viitoare cu acelaşi oprobriu cu care, bunăoară, privim azi puterile europene care în anii ’30 au asistat impasibile la prigoana evreilor germani.

Clişeul nr. 3: Ţările musulmane, în special cele bogate din Golf, ar trebui să-i ajute pe refugiaţi.

În primul rând, „ţările musulmane” au primit deja patru milioane de refugiaţi numai din Siria. Dacă mult mai prosperele ţări europene încă se chinuie să-şi împartă între ele 120.000 de suflete, Turcia găzduieşte deja aproape 2.000.000 de refugiaţi sirieni (deși nu au dreptul să se angajeze cu acte), Liban – peste 1.000.000 (adică un sfert din populaţia sa!), Iordania – peste 600.000 (pe lângă cei 2.000.000 de refugiaţi palestinieni), Irak (el însuşi o sursă majoră de refugiaţi) – aproape 250.000, iar Egipt – peste 130.000. De altfel, conform unui raport ONU, ţările în curs de dezvoltare adăpostesc 80% dintre refugiaţii lumii!

În ceea ce priveşte „ţările bogate” din Golf – Kuwait, Bahrain, Oman, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite – se repetă întrebarea de mai sus: sunt dispuse aceste state să primească refugiaţi? Pe lângă diferenţele religioase şi etnice pe care retorica anti-refugiaţi le ignoră cu desăvârşire, vorbim de nişte regimuri autoritare, notorii pentru tratamentul inuman faţă de imigranţi şi, în genere, pentru cele mai flagrante încălcări ale drepturilor omului. Înainte de toate însă, ţări ca Arabia Saudită şi Qatar sunt cele mai generoase susţinătoare ale terorismului din regiune, una dintre principalele cauze directe ale actualei crize. Şi nu e vorba doar de bani: wahabismul (sau salafismul) e o sectă ultra-ortodoxă sunită înfiinţată în secolul al XVIII-lea şi absolut marginală până în anii ’70, când Arabia Saudită a început s-o promoveze masiv graţie nou dobânditei prosperităţi de după criza petrolului. Astăzi rămâne un rit minoritar în regiune (sub 5 milioane de practicanţi, majoritatea în Arabia Saudită), însă e îmbrăţişat de Daesh, Al Qaida și alte organizații similare. De asemenea, autorităţile din aceste ţări se tem de refugiaţi, nu numai pentru că printre ei s-ar afla susţinători ai lui Assad, ci și din cauza tensiunilor deja existente între localnicii minoritari şi privilegiaţi, pe de-o parte, şi imigranţii majoritari şi lipsiţi de drepturi, de cealaltă.

Clişeul nr. 4: Printre refugiaţi se află terorişti trimişi de ISIS să comită atentate în Europa, dovadă că mulţi sunt bărbaţi tineri şi bine organizaţi.

În primul rând, cele mai flagrante dezinformări din media mainstream și sociale au fost tocmai în această privință: sunt deja celebre imaginile cu presupuși teroriști despre care s-a dovedit ulterior că nu au nici o legătură cu Daesh sau dimpotrivă – au luptat împotriva Daesh! Nu există momentan nici o dovadă că printre refugiați s-ar afla teroriști, nici măcar în țări ca Italia sau Grecia, care primesc refugiați sirieni de peste doi ani încoace – să zici că „n-au cum să nu fie” nu e de-ajuns. În al doilea rând, mulți dintre refugiați sunt bărbați tineri și neînsoțiți datorită demografiei țărilor din care vin (bărbații sub 30 de ani constituie o treime din populația Siriei), pentru că majoritatea celor venind din Siria au de ales între a părăsi țara sau a învăța să ucidă (e ușor să-i trimiți pe alții la luptă când tu o duci bine-mersi), dar și fiindcă mulți dintre ei încearcă să se reunească cu familiile lor deja ajunse în Europa de Vest. În al treilea rând, nu rentează pentru Daesh să infiltreze oameni printre refugiați: după cum punctează parlamentarul italian Giorgio Brandolin, „grupările teroriste cheltuiesc bani ca să pregătească militanți; nu are sens pentru ele să-i trimită pe ‘bărci ale morții’, punându-i astfel în primejdia de-a se îneca pe drum” sau, putem adăuga, de-a fi opriți la granița unei țări est-europene. În al patrulea rând, cele mai grave atentate teroriste din Europa asociate cu Daesh, ca cel din Paris ori cel din Copenhaga, au fost comise de indivizi născuți, crescuți și radicalizați în Europa, ceea ce vorbește mai mult despre eșecurile politicilor de integrare a minorităților etnice și religioase decât despre presupusa primejdie întruchipată de refugiați. În al cincilea rând, chiar dacă prezența teroriștilor în rândurile refugiaților ar fi dovedită fără echivoc, înseamnă atunci că trebuie să respingem toți refugiații (inclusiv femeile și copiii)? Faptul că nu i-am putea primi pe toți nu înseamnă că nu ar trebui să primim pe nimeni.

Clişeul nr. 5: E dubios că, deşi confictele de care fug aceşti oameni durează de câţiva ani, tocmai vara asta s-au găsit atâţia să vină în Europa – trebuie să fie un complot bine pus la punct.

Refugiații își riscă viața pe Mediterană de ani buni încoace, însă vara asta am asistat la cel mai mare aflux de refugiați în Europa de după Al Doilea Război Mondial, iar asta din câteva motive foarte precise, dincolo de cauza mai generală a înrăutățirii atât a războiului din Siria cât și a condițiilor din taberele sever sub-finanțate din Turcia și Liban. În primul rând, ruta prin Balcani către Europa de Vest a fost folosită prima oară de refugiații sirieni abia anul trecut, ceea ce înseamnă că au trecut câteva luni până când, prin „telefonul fără fir” și grupurile create pe Facebook, tot mai mulți au aflat de ea și au ales-o în defavoarea mult mai periculoasei rute mediteraneene. Numărul de refugiați veniți pe această rută a crescut pe măsură ce sporea riscul ca ea să fie blocată de autoritățile țărilor din regiune (cum parțial s-a și întâmplat). În al doilea rând, ruta balcanică nu e doar mai sigură, ci și mai ieftină: îi costă pe refugiați în jur de 2000 de euro de căciulă, de două ori mai puțin decât pe Mediterană (distanța pe apă dintre Turcia și Grecia e mult mai mică decât cea dintre Libia și Italia). În al treilea rând, cu efective tot mai reduse în lupta contra rebelilor, președintele Siriei Bashar al-Assad a decretat la finele anului trecut înrolarea tuturor bărbaților care au făcut serviciul militar – obligatoriu în Siria – în ultimii zece ani, deci practic mai toți bărbații până în 30 de ani, așa că nu e de mirare că majoritatea refugiaților sirieni vin din zonele controlate de guvernul lui Assad. În al patrulea rând, în ciuda punctului anterior, autoritățile siriene au înlesnit în ultimele luni procedurile de obținere a pașaportului, în vreme ce înrolarea obligatorie poate fi fentată cu 250 de euro, în ceea ce se spune a fi o strategie deliberată a lui Assad de a se descotorosi de posibili oponenți dar și de a determina Occidentul, sub presiunea afluxului de refugiați, nu atât să intervină în favoarea lui în războiul sirian cât să nu o mai facă în favoarea rebelilor care încearcă să-l învingă de peste patru ani încoace.

 

Despre autor:

Vladimir Borțun a absolvit în 2008 Facultatea de Filosofie a Universității București, în 2010 un masterat în etică aplicată la aceeași facultate, iar în 2014 un masterat în studii europene la University of Portsmouth. Din 2012, scrie articole și interviuri pe teme sociale și politice pentru CriticAtac și Voxpublica. De asemenea, publică texte pe SocialistWorld, în ziarul the Socialist și în revista Socialism Today – publicații afiliate Socialist Party (England & Wales), al cărui membru este din toamna lui 2013. Din 2014, Vladimir trăiește la Londra, unde lucrează ca asistent social și activează în filiala SP din Tower Hamlets.

 

Sursa: CriticAtac.

Sursă imagine.