[label shape=”” type=””] Vitalie Sprînceană [/label] &  [label shape=”” type=””] Petru Negură [/label]

 

Oficial putem declara ”tranziția” încheiată: sistemul politic monopartit s-a transformat în unul unioligarhic.

* * * * *

Bunicel discursul lui Vlad Filat (în sens că, după multă vreme în care a folosit doar o limbă de lemn cu ”europa”, ”unitate” și ”democrație”), ieri șeful PLDM a vorbit omenește, simplu, mîniat, cu cuvintele lui. Doar că mult prea tîrziu.
În 2013  după un discurs similar, Filat avea alături întreaga societate care l-ar fi ajutat să-l scoată din joc pe Plahotniuc…
In 2015 e singur…
Și societatea e împotriva sa.
Iar Plahotniuc  e mai puternic decît oricînd.

* * * * *

Vlad Filat a fost ”executat” de sistemul la zidirea căruia a muncit de zor cu mult entuziasm.
Justiția aservită și controlul instituțiilor statului prin telefon, de care vorbea azi în ședința Parlamentului, nu sunt o inovație recentă a rivalului său Vlad Plahotniuc, ci instrumente folosite chiar de Filat pe vremea cînd era prim-ministru. Mărturie stau înregistrările audio ”făcute publice” în 2013.
Celelalte forțe care s-ar fi putut opune instaurării dominației unui singur oligarh – biserica, sindicatele, partidele politice, ong-uri – au fost măcelărite și aservite de toate guvernările precedente, inclusiv de cea a lui Filat așa încît acum chiar nu e nimeni să-l apere… Biserica a fost slăbită prin aservirea Mitropolitului BMW Vladimir, sindicatele au fost ignorate în dialogul social (la fel și muncitorii pe care acestea cică îi apără), slăbite în aspectul pîrghiilor de influență  (prin decizii ale instanței de judecată prin care au fost legalizate disponibilizări, furturi și delapidări de fabrici) și băgate ulterior sub piciorul aliatului lui Filat, Ilan Șor… Sistemul de partide politice ar fi putut fi o linie de rezistență, doar că Filat însuși l-a slăbit cum a putut. Întîi, propriul partid, PLDM, n-a fost niciodată în ultimii 3-4 ani mai mult decît o extensie a orgoliului și banilor săi – nici  linie ideologică, nici organizații de tineret, de democraţie interioară nici nu mai vorbim. Nici măcar un grup, în linia a doua, care ar fi putut, în momente ca acesta să îi ia locul. (Mai mult, întemeietorii partidului – Alexandru Tănase, Mihai Godea – au părăsit formațiunea și au devenit inamici personali ai lui Filat. Ultimul a preferat să se înconjoare de afaceriști alde Furdui.) Apoi, Filat a făcut și desfăcut partide cînd a avut nevoie – e suficient să amintim istoria cu partidul lui Sergiu Mocanu, dar și cea cu construirea peste noapte a PLR prin ruperea PL… De ce a făcut Vlad Filat toate astea? Ca să-și curățe drumul spre putere. L-a curățat. Însă pentru altcineva. (V.S.)

* * * * *

Pe parcursul ultimilor ani de guvernare AIE, am fost martorii fără voie ai unei lupte de culise între clanurile celor doi Vlazi pentru resurse economice, apropriate din contul întreprinderilor altădată publice, pentru pieţe de desfacere şi pentru controlul asupra fluxului investiţiilor şi a remiterilor din afară, o luptă care îi izbucnea periodic şi în afara culiselor. Despre aceste lucruri a scris foarte bine colegul nostru pe PZF, Răzvan Dumitru.

Acapararea statului, a sistemului politic şi a celui economic nu este, desigur, o invenţie exclusivă a unuia din cei doi Vlazi. Statul, politicul şi economicul erau deja captive pînă la venirea lor la guvernare. Sistemul funcţiona deja pe vremea primelor guvernări ale R. Moldova independente, cînd s-au făcut – aşa cum s-au făcut – primele privatizări ale întreprinderilor statului (a se vedea un articol extins de Petru Negură asupra acelor vremuri în care au fost pus bazele captivităţii statului RM: prima parte şi a doua). De altfel, ne amintim bine că în acele vremuri cînd au continuat privatizările cu intensitate crescîndă, Vlad Filat era director general al Departamentului Privatizare și Administrare a Proprietății de Stat (1998). Dar e adevărat că cei doi Vlazi i-au asigurat acestui sistem o rentabilitate maximă.

Departe de mine regretul pentru acest personaj, în legătură cu care mulţi dintre noi şi-au făcut la început speranţe. Şi totuşi, dacă pînă recent societatea noastră păstra aparenţa unui soi de „pluralism by default”, după o expresie consacrată de un politolog străin (Way, 2002), acum avem toate premisele pentru lichidarea oricăror rămăşiţe ale acestui pluralism fără voie.

Întrebarea pe care ne-o punem acum este aşadar spre ce va evolua acest stat care a devenit, acum, captiv în mîinile unui singur Vlad. Posibilităţile nu sînt tocmai promiţătoare pentru şi aşa fragilul stat RM. Iar potenţialul de rezistenţă al societăţii civile, sau atîta cît mai rămîne din ea, se subţiază şi el. O parte a presei este deja „capturată” de către clanurile existente şi mai ales de unul din ele. Sindicatele, cum s-a spus şi mai sus, la fel. ONG-urile, dependente exclusiv de susţinere din afară (pentru că Alianța din care făcea parte Vlad Filat și al cărui partid a controlat atît Ministerul de Finanțe cît și Fiscul, n-a avut chef să adopte legea celor 2 % de impozite ce puteau merge la organizațiile societății civile, așa încît ONG-urile au ajuns dependente exclusiv de finanțări străine), au o capacitate de influenţă şi mobilizare socială limitată sau nulă. Partidele de opoziţie, care clamează astăzi „jos oliharhii!”, se pot trezi în mîinile unuia din oligarhi, sau – şi mai bine – ale Oligarhului, sau vor fi scoase din cursă în mod brutal la următoarele alegeri, anticipate sau nu, şi asta păstrînd aparenţa unui simulacru de legitimitate democratică.

În scenariul în care, în urma alegerilor anticipate, va avea loc o succesiune politică cu venirea la guvernare a Partidului socialiştilor, a Partidului lui Usatîi şi, eventual cu Platforma DA în opoziţie, ce se va putea schimba în fond? Sistemul de muls va rămîne acelaşi, vaca – tot acolo.

Ce e de făcut? Răspunsul corect este, desigur, revoluţie… Riscul unei transformări care se autointitulează revoluţie îl cunoaştem însă. O revoluţie paşnică care ar avea drept scop reinstaurarea legitimităţii statului în RM ar fi constituirea unor partide democratice reale, în sensul instituirui unei democraţii interne şi a unei transparenţe de finanţare impecabile, susţinute doar prin voinţă populară, nu din fonduri private obscure. Asemenea partide ar putea crea diferenţa.

O altă strategie de rezistenţă ar fi o mobilizare masivă a societăţii moldovene, inclusiv a societăţii civile, sub umbrela comună a organizaţiilor civile progresiste, a Platformei DA, sau unei alte platforme constituite între organizaţii și inițiative. Scopul acestei mobilizări ar fi nu destituirea unor oameni sau partide din funcţie şi înlocuirea lor cu altele, ceea ce în ultimă instanţă ar produce un soi de „pluralism fără voie”, ci reclădirea sistemului prin introducerea unei transparenţe, unei reformări profunde a sistemului politic şi deci control social şi civic sporit. (P.N.)

 

Sursă imagine.