[label shape=”” type=””]Vitalie Sprînceană [/label]

 

1. Al cui protest e mai autentic (mai sincer)?
Întrebarea nu ar avea sens în condițiile unei mișcări generale de protest care ar antrena toți cetățenii țării nemulțumiți (în mod legitim și ”po delu”) de actuala guvernare. Dacă agricultorii ar protesta alături de funcționari, alături de muncitori și clasa medie urbană, dacă socialiștii pro-ruși ar fi umăr la umăr cu pro-europenii. Ei însă nu-s. Și au depus, în ultimul an, eforturi enorme împotriva constituirii unui front comun de protest.

Ba socialiștii au declarat, de mai multe ori, că Platforma DA ar fi o mișcare plătită de americani sau de alte forțe externe. Ba liderii Platformei DA au ținut morțiș să strige că nu vor protesta în nici un caz alături de socialiști, că ultimii ar fi niște adversari ai țării. Culmea bizareriei a fost atinsă de Nicolae Josan, unul dintre animatorii Platformei DA care spunea ieri că protestul Dodon+Usatîi ar fi unul diavolesc.

Această luptă între protestatari pe tema ”al cui protest e mai adevărat” (cu variații: al cui a fost mai numeros? al cui e cel mai muzical?) le face însă de minune jocul partidelor de la guvernare care pot privi liniștit cum protestatarii se ceartă între ei încercînd să stabilească cine e expresia cea mai autentică a nemulțumirii populare.

Pe termen scurt, această luptă generează talk-show-uri și intervenții în presă interesante…și cam atît. Pe termen lung, ea îndepărtează de la protest oamenii care și-ar fi dorit un front de protest general care ar fi adunat, în premieră, o comunitate eclectică de segmente sociale diferite, de la agricultori la studenți și de la pro-vestici la pro-estici în jurul unui scop comun: reformarea profundă a guvernării țării.

În condițiile existente, protestul general a fost redirecționat pe traiectoriile și canalele politice existente: partide, opțiuni geopolitice contradictorii, lupte identitare etc.

Departe de mine ideea unei armonii a viziunilor opuse sau vreun fel de reconciliere de fațadă a unor clivaje politice reale și cît se poate de serioase. Am văzut însă, pe la sfîrșitul săptămînii precedente, că o co-existență a opțiunilor diferite de protest e posibilă: în PMAN apăruse un cort unionist care ședea alături de un alt cort al partidului ”pro-rusesc” ”Casa Noastră” al lui Grigore Petrenco și toate împreună își găseau locul între alte corturi ale Platformei DA.

Înțeleg că e dificil să acomodezi laolaltă lideri precum Dodon, Usatîi, Cheianu și Năstase, dar revolta ar fi avut de cîștigat dacă măcar s-ar fi încercat să se muncească la o platformă de protest comună. Făcut în condiții de maximă transparență, acest proces ar fi scos la iveală sinceritatea intențiilor liderilor ambelor mișcări. Ei însă au preferat să-și organizeze fiecare protestul său. Și să se creadă buricul pămîntului de pe mica scenă personală.

2.Protestele din provincie: prea tîrziu și prea puțin. Platforma DA a ieșit, în sfîrșit, în țară: ieri cîteva zeci de oameni au protestat la Bălți, Fălești, Cahul și Călărași după ce, anterior, alte cîteva zeci au protestat la Telenești și Ștefan Vodă.

Faptul e lăudabil – actul de protest trebuie neapărat extins la scara întregii țări așa încît să adune împreună nemulțumirile și revendicările tuturor cetățenilor (și mai ales a celor de la țară vocea cărora este, de obicei, ignorată).

Coborîrea protestului dinspre capitală spre provincie vine, însă, prea tîrziu, iar intensitatea e prea mică pentru a pune o presiune cît de cît serioasă asupra guvernării.

În fapt, în privința generalizării protestului, Platforma DA a făcut lucrurile exact în ordinea inversă decît trebuia. În loc să lucreze încă din iarnă în satele și orașele țării și să creeze structuri – cluburi de discuții, rețele, asociații, lideri locali –  care ar fi constituit scheletul unui viitor protest care ar fi ajuns într-un final și la Chișinău, liderii Platformei au organizat o adunare de cîteva zeci de mii de oameni în Chișinău, iar apoi, cînd au văzut că protestul din Piața Marii Adunări Naționale scade (atît pe fundalul nedorinței guvernării de a îndeplini revendicările protestatarilor cît și pe fundalul unor erori, nagîțuri și amatorisme ale liderilor Platformei), s-au apucat în grabă să mobilizeze oamenii din provincie. Nu le-a reușit decît să facă cîteva acțiuni temporare cu participarea a cîtorva zeci de oameni care au scandat că vor țara înapoi și oligarhii la pușcărie și apoi s-au dus pe la casele lor (cu excepția orașului Cahul unde au fost instalate totuși vreo 3 corturi). Dacă era nevoie de o ilustrație a faptului că protestul din fața guvernului nu e decît o mișcare urbană, cu revendicări politice ce exprimă interesele unui grup redus de inși – foști politicieni, intelectuali nostalgici, jurnaliști, tineri –, care e condusă de un grup auto-proclamat de lideri ai mișcării de protest și care nu a elaborat un program coerent de revendicări sociale și economice și din acest motiv nu are vreo legătură cu alte grupuri sociale (mai ales cele din afara capitalei și a orașelor), protestele recente din PMAN au oferit această ilustrație cu prisosinţă.

O concluzie provizorie: mobilizarea națională nu a reușit pînă în acest moment: protestul s-a ”provincializat” în perimetrul Pieței Marii Adunări Naționale și, dacă Platforma DA nu va reuşi între timp să-şi extindă strategiile, va rămîne tot acolo.

3.Revendicările sociale: cumva altădată! Am așteptat cu ceva nerăbdare protestul partidelor care-și zic ”de stînga” (despre inutilitatea și neadevărul acestei etichete pentru partidele moldovenești am scris de mai multe ori. Ridicolul situației este că o mișcare fondată de un oligarh, Renato Usatîi, a ajuns să fie considerată a fi de stînga doar datorită ignoranței totale în materie de teorie politică elementară a jurnaliștilor și comentatorilor politici moldoveni). E vorba de Partidul Socialiștilor al lui Igor Dodon și Partidul Nostru al lui Renato Usatîi.

Am fost plăcut surprins de inventivitatea organizatorică a celor două partide – au trecut cu succes peste aiureala că primăria Chișinău le-a interzis să protesteze ieri în fața Parlamentului (și-au instalat corturile cînd și cum au avut chef), au scos în evidență ipocrizia pretențiilor reprezentanților celuilalt protest de a fi unicele voci ale protestului general. Și cam atît. Pentru că lista comună de revendicări ale Partidului Socialiștilor și ale Partidului Nostru este aproape sută la sută copie din lista de revendicări a Platformei DA: compusă în temei din variații de fraze aranjate în jurul a doi termeni cheie: demisii și alegeri anticipate.

În același fel, lista de solicitări ale auto-proclamatei ”stîngi” împarte aceleași metehne cu lista ”dreptei”: lipsesc total revendicările sociale și economice. Ca și cum, demisia șefului CEC sau a celui de la CCA ar soluționa în vreun fel faptul că agricultura moldovenească e sub-subvenționată cronic, că sistemul de sănătate e subfinanțat, la fel ca și cel al educației etc.

La întrebarea: Demisia? Bun, și ce facem mai departe? protestul socialist-usatist, la fel ca și cel al Platformei DA, nu are un răspuns.

 

Sursă imagine.