ARTICOLE.

O serie de portrete ale liderilor Platformei DA de Valentina Basiul la Radio Europa Liberă: Cornelia Cozonac, Angela Aramă, Valentin Dolganiuc, Vasile Năstase, Andrei Năstase. Portretul făcut lui Vasile Năstase este cel mai intreresat, mai ales pentru că a atras nemulţumirea lui, cerînd dreptul al replică (reprodusă in extenso în articol).

Cristian Gaiu, pe CriticAtac, despre criza refugiaţilor – o criză a compasiunii, inegal distribuită în raport cu suferinţa globală: „Compasiunea presei şi manifestaţiile în favoarea refugiaţilor sunt lăudabile. Ambele sunt sincere, dar deturnabile. Pentru că, fără a avea talente de Casandră, e previzibil pasul următor al silogismului emotiv în desfăşurare. Situaţia va fi declarată insuportabilă, o soluţie va fi cerută de… societate şi tensiunile ei. NATO sau o alianţă militară încropită o va aduce sub forma unei intervenţii armate. Siria va deveni, în concluzie, un fel de Libie, un fel Irak, un fel de Somalie. Cu un guvern ce nu-şi controlează teritoriul, cu capi de bande deveniţi întreprinzători şi multinaţionale gata să ia totul pe nimic. Cât despre Europa, cotele de refugiaţi scornite de Juncker nu sunt o soluţie temeinică pentru că până la îngheţarea conflictului nu există un număr de refugiaţi fix sau un o dată a sosirii lor cu care diferitele administraţii naţionale să poată lucra. Şi mai presus de toate, e strigătoare la cer atitudinea ipocrită care tratează dezastrul în desfăşurare ca un succes al toleranţei apusene la care esticii vor adera în urma sancţiunilor sau ameninţărilor. Ospitalitatea şi bunăvoinţa, spontane sau impuse, sunt fără de folos dacă nu sunt însoţite de tragerea la răspundere a responsabililor locali. De impunerea demisiei miniştrilor de externe celor mai compromişi, cum e Laurent Fabius, reprezentantul francez care cerea linşarea preşedintelui sirian. De cererea unei schimbări a direcţiei politicilor europene în zonă! Sunt două atitudini posibile: neimplicarea sau susţinerea guvernului legitim sirian, singurul capabil să readucă pacea. Pentru sufletele sensibile, să reamintim că imaginea neagră a lui Bashar al-Assad are o istorie recentă şi că nu demult era eroul progresist al BBC, autocrat fără voia lui, deschis pluralismului politic şi libertăţii de expresie.”

„O altă criză a refugiaților cu care s-a confruntat statul român s-a produs în iunie 1940, după ultimatumul sovietic ce a dus la cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. În răgazul de câteva zile dat de sovietici, zeci de mii de oameni s-au năpustit asupra frontierelor de o parte și de alta, unii pentru a se refugia în Uniunea Sovietică, alții pentru a trece în România. În prima categorie, erau în special basarabeni, precum și ruși sau ucrainieni care doreau să se întoarcă acasă și evrei care sperau să scape de persecuțiile statului român. Venind în sens invers erau români care avuseseră locuri de muncă în teritoriile ce reveneau, după ultimatum, sovieticilor. S-au dat indicații clare ca evreii să nu fie primiți în România. În special evrei înstăriți ar fi vrut să fugă de comuniști, știind că riscă deportarea; nu au fost primiți și au fost, într-adevăr, deportați imediat în Siberia, cu miile, de sovietici.// Cel mai grav este că autoritățile române au refuzat să admită că există o criză a refugiaților. Despre cei care doreau să plece din România spuneau că au fost amăgiți de comuniști și de evrei și i-au tratat ca trădători. Refugiații strigau că fug de abuzuri, de corupție, de sărăcie și persecuții, dar vocea lor nu s-a auzit. Politicienilor români nu le venea să creadă că, în ciuda discursului virulent anticomunist de la noi cu tradiție de două decenii, lumea era totuși tentată de „paradisul” comunist. Reprezentanții autorităților române și militarii care s-au retras din Basarabia și nordul Bucovinei au fost șocați de ostilitatea localnicilor, fie ei țărani basarabeni, orășeni evrei, ruși sau ucrainieni. // Militarii români s-au răzbunat pe evrei. Unii au fost aruncați din trenuri, alții, omorâți și jefuiți pe drumul retragerii. Pogromul de la Dorohoi și masacrul de la Galați au fost cele mai grave episoade. // La Galați, mai multe mii de persoane care doreau să se refugieze în Uniunea Sovietică au fost blocate în zona portului. Unii au fost ținuți pe vase în larg, fără apă și mâncare. O parte au fost închiși într-un lagăr încropit, la fel, fără apă și mâncare. Când cei închiși au protestat împotriva condițiilor (probabil cam cum vedem astăzi că forțează cordoanele refugiații sirieni), militarii români au deschis focul în plin. Cel puțin 400 de persoane, evrei, basarabeni, ruși au fost măcelăriți. Despre acest episod rușinos, elevii nu învață la școală. În imagine, victime ale masacrului de la Galați. Se vede din fotografie că una din victime, care era și femeie și era ținută de mână probabil de partenerul ei, a fost executată cu un glonte tras în frunte.” (Adrian Cioflâncă, Facebook)

Adrian Cioflanca Facebook

Sursa: Adrian Cioflâncă, Facebook.

 

Un articol interesant de Sylvia Zappi (accesibil doar parţial) în Le Monde despre lumina pe care o aruncă criza refugiaţilor asupra (in)disponibilităţii reale a statului şi a municipalităţilor în Franţa de a ajuta refugiaţii dinăuntru: persoanele fără adăpost. „Réfugiés versus SDF : cette « concurrence » commence à inquiéter associations et élus. Alors que la mobilisation s’organise pour l’accueil des Syriens – réception des maires volontaires samedi 12 septembre Place Beauvau, réunion des préfets de Seine-Saint-Denis pour l’organisation des lieux d’accueil jeudi –, un doute s’est immiscé parmi les acteurs qui sont en première ligne. Cet élan solidaire ne cache-t-il pas un choix entre les « bons-réfugiés-fuyant-la-guerre » et les autres sans-abri ? Pourquoi l’Etat met-il en scène une solidarité en direction des seuls réfugiés ? // « 20 000 places trouvées en deux semaines ! Pourquoi ne l’ont-elles pas été avant ? » (…) s’interroge Florent Gueguen, directeur de la Fédération nationale des associations d’accueil et de réinsertion…”

Un reportaj de Lina Vdovîi pe casajurnalistului.ro despre viaţa, abuzurile, bucuriile şi strategiile unei tinere femei de stradă, Ioana, cu care se împrieteneşte şi pe care o urmăreşte îndeaproape în lucrul şi traiul său cotidian: „Opresc taximetriști, dubițe, Dacii, BMW-uri, Audi. După scurte negocieri cu șoferii, automobilele se topesc în smoala din spatele blocurilor, iar eu rămân pe băncuță. Când se întoarce, după 10-15 minute, are privirea spășită, de hoțomancă prinsă.// “Cei mai răi sunt polițiștii de la Secția 8”, mă avertizează. “Dacă sunt nasoi tare și nu pot munci aici, trecem strada spre Baba Novac și acolo-s ăia de la secția 12. Un pic mai ok”. Nu apucă să termine fraza, că zărește o mașină de poliție. Șuieră Trece garda! și se aruncă în niște boscheți.// Încep raziile. Polițiștii le vânează în fiecare seară pentru amenzi, iar fetele fug care încotro: se furișează în întuneric, se ascund după tonetele înecate în afișe, se bagă sub mașini sau după stâlpi. // La câteva minute după primul echipaj, trece al doilea, apoi al treilea. Poliția Română, Poliția Locală, Jandarmeria. Lucrătoarele sexuale sunt hăituite zilnic: nici nu reușesc să iasă bine la treabă, că o iau din nou la goană. (…) În România, prostituța este parțial decriminalizată. A fost scoasă ca infracțiune din Codul Penal în februarie 2014, dar e considerată în continuare contravenție. Asta înseamnă că lucrătoarele sexuale nu mai sunt băgate la pușcărie, dar primesc amenzi cu caru’, pe care nu le plătesc niciodată. În primele luni ale anului 2015, au fost aplicate aproape 30.000 de amenzi. (…) În august 2015, după mari controverse și dezbateri, Amnesty International, cea mai mare organizație din domeniul drepturilor omului, a decis să ceară în toată lumea dezincriminarea prostituției. Propunerea a fost motivată printr-o cercetare extinsă, la care s-a lucrat timp de doi ani. Aceasta concluziona că violența, traficul și exploatarea sunt consecințe directe ale legilor și normelor care le marginalizează pe prostituate. Orice lege punitivă, chiar dacă e doar împotriva proxeneților sau a clienților, le pune viața și sănătatea în pericol.”

La Zpaţiu (Oberliht, Muzeul Zemstvei) a avut la loc vernisajul expoziţiei de fotografie de Aurelia Borzin, cu o prezentare de Petru Negură, despre vizibilitatea persoanelor fără adăpost din Chişinău şi din Berkeley, SUA, California. Un reportaj de Natalia Zaharescu la Radio Chişinău despre eveniment, cu un interviu cu Petru Negură. Expoziţia va fi deschisă pentru public pînă duminică 20 septembrie la 18:00.

Aurelia Borzin a creat un blog cu fotografiile expuse şi altele şi cu poveştile de viaţă ale subiecţilor acestor fotografii, de Petru Negură.

Foto de Aurelia Borzin

Petru Negură a realizat de asemenea un blog cu mărturii şi poveşti de viaţă ale unor persoane fără adăpost. Iată un fragment din primul text publicat pe acest blog, dintr-o poveste a vieţii unuia din „oamenii din coliba albastră”, Nikolai, un locuitor al Cimitirului de pe str. Armenească: „L-am întîlnit pe Nikolai la cantina mobilă organizată de „Diaconia” lîngă ruinele hotelului Naţional. I-am propus să fac cu el un interviu şi să-l fotografiem (Aurelia Borzin) pentru o eventuală expoziţie de fotografie şi pentru blog. A acceptat cu bunăvoinţă. A fost la viaţa sa şi militar, şi inginer, şi jurnalist, a avut o viaţă plină, dar şi, mai ales în ultima vreme, plină de necazuri care i-au dat peste cap traiul… Locuieşte într-o cabină la Cimitirul de pe Armenească, unde şi lucrează ca măturător. Dar nu ştie unde va locui la iarnă, pentru că parohul i-a spus că nu vrea să-şi ia asupra lui răspunderea în cazul în care acesta va îngheţa. Totuşi, Nikolai nu se descurajează. Ne-am împrietenit cu el. A a fost de acord să-şi scrie viaţa, iar eu să o public, pe bucăţi, pe acest blog. Această poveste ne poate învăţa multe, despre viaţă, despre oameni… Iar Nikolai se ia cu scrisul, pînă dau îngheţurile…   (P.N.) Виктор был полковником, я же прошел в армии путь от рядового солдата до прапорщика, командира взвода.// Наши беседы происходили на Центральном (Армянском) кладбище, где я работаю и живу уже десятый год.// Одним словом, так получилось, что я потерял квартиру и к тому же у меня украли документы.// Правда, настоятель Церкви всех святых отец Евгений и матушка Татьяна не дали мне пропасть. Я нынче работаю при церкви дворником и получаю за это двадцать лей в день. Имею и свой уголок, где можно переночевать.// Увы, смерть Виктора далеко не единственная здесь. До него умер наш охранник Виктор Иванович, в прошлом учитель. Замерз прямо на улице бомж Саша. Совсем недавно умер мастер-строитель Игорь. Кроме того, кладбище есть кладбище, и у нас почти каждый день проходят похороны, а то и не одни. Привыкнуть к этому трудно, а потому морально это нелегко. Видеть мертвых людей отнюдь не удовольствие, и это удручает.”

FILME.

Am văzut cele 8 episoade ale filmului documentar СССР. Крушение (URSS. Prăbuşirea), produs şi realizat de nimeni altul decît Dmitrii Kiselev, jurnalistul considerat – şi poate pe bună dreptate – propagandistul nr. 1 al lui Putin şi al Kremlinului. Serialul documentar mi-a produs însă o surpriză plăcută. Acest film propune o reflecţie multidimensională, echilibrată, minuţios documentată, destul de bine conceptualizată, şi agrementată cu documente video foarte interesante asupra istoriei URSS şi a anume a ultimei sale perioade: perestroika şi destrămarea. Filmul nu excelează în teorii ale conspiraţiei de tip paranoico-naţionalist (de genul URSS a căzut în urma unei conspiraţii a forţelor occidentale, punct) aşa cum ne-am fi aşteptat. Chiar dacă nu aduce revelaţii unui istoric de meserie, filmul propune piste şi ipoteze şi de interpretare pe care le urmăreşte metodic de-a lungul mai multor episoade şi le coroborează cu diferite surse, mărturii, teorii etc. Personalităţi ale epocii, actori implicaţi în lanţul evenimentelor, dar şi istorici şi analişti locali şi internaţionali sînt invitaţi pentru a-şi expune viziunea, experienţa sau mărturia proprie. Istoricii străini, de renume mondial (e.g. Hélène Carrère-d’Encause, Zbigniew Brzezinski ş.a.), e drept prea „totalitarieni” pe gustul meu, discută cu distanţă teoretică, dar şi din perspectiva propriei experienţe, idei, ipoteze, interpretări. Singura mea rezervă este că filmul a folosit intens mărturii şi analize ale unor reprezentanţi ai elitei – politicieni, jurnalişti mari, oameni de cultură, istorici etc., dar deloc cele ale unor oameni „ordinari”, decît indirect, prin documentele la care se face referire. La sfîrşitul filmul, regizorul scapă totuşi o interpretare tendenţioasă (o să vedeţi care), dar aceasta poate fi „iertată” pentru calitatea şi bunul echilibru al filmului în ansamblu. E un film lung, dar fiecare episod merită văzut. (PN)

Fotografie de Aurelia Borzin (blogul Case fără acoperiş).