[label shape=”” type=””]Iulia Popovici [/label]

 

Cînd au făcut, în 2013, „Nu ne-am născut la locul potrivit“, David Schwartz, Monica Marinescu şi actorii cu care lucrau nu-şi imaginau, probabil, cît de acut de actuale vor deveni istoriile de viaţă ale refugiaţilor pe care le povestesc în spectacol. Dacă s-ar mai juca (în Bucureşti, cel puţin), unii ar putea găsi acolo răspunsuri la multe din întrebările „factuale“ ale momentului.

Toate aceste întrebări – şi probabil şi altele – sînt legitime şi de bun-simţ. Problema e, ca întotdeauna, scopul şi felul în care sînt puse şi ce răspunsuri li se dau.

  1. Războiul a început în 2011, de ce acum?

Venirea refugiaţilor în Europa nu s-a declanşat acum. Însă proporţiile ei de acum sînt motivate tocmai de faptul că războiul din Siria durează din 2011 şi nu dă semne că se apropie de final. Dimpotrivă, flagelul se întinde tot mai mult spre Irak (de unde provine un alt procent semnificativ de refugiaţi), în timp ce în Afganistan, reprezentanţii guvernamentali înşişi afirmă că ţara e nesigură, refuză să preia afgani returnaţi forţat de ţări europene şi-n general au de gestionat o situaţie de ping-pong cu refugiaţi afgani în Pakistan şi refugiaţi pakistanezi în Afganistan.

Iniţial, cei care părăseau Siria plecau în Iordania, Turcia sau Liban, crezînd sincer că se vor întoarce în ţara lor după cîteva luni, cel mult. Au sfîrşit prin a sta deja de unul, doi, trei ani, fără ca pacea să se întrezărească prea curînd. Nu mai au economii, în Turcia nu au drept de muncă, în Liban şi Iordania n-au ce munci, iar UNHCR (Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi al ONU), o agenţie finanţată din contribuţii voluntare ale statelor, ale UE, ale unor donatori privaţi (IKEA, Microsoft şi AC Milan, de pildă) şi ale ONU, a atins fundul sacului. Aici, o relatare despre cît de disperată a ajuns situaţia refugiaţilor din ţările vecine Siriei. UNHCR are nevoie de cam 500 de milioane de dolari ca să umple doar gaura actuală şi a trebuit deja nu doar să reducă raţiile de hrană pentru refugiaţi, ci şi să închidă cîteva zeci de clinici în Irak (unde există trei milioane de persoane internally displaced, care au trebuit să fugă din calea războiului), lăsînd fără asistenţă medicală un milion de oameni, cu pericolul real ca o generaţie întreagă de copii să nu fie vaccinaţi.

Refugiaţii nu mai caută acum un loc unde să se adăpostească de război pentru o vreme, ci unul în care să-şi poată trimite copiii la şcoală, să-şi termine propriile studii întrerupte etc. şi să aibă o oarecare stabilitate pentru un viitor în care reîntoarcerea într-o Sirie pacificată nu se întrevede. Pentru cei încă în Siria, deja ţările vecine nu mai sînt o alternativă (pînă şi multietnicul, tolerantul Liban şi-a închis porţile: deja găzduieşte o comunitate siriană echivalentă cu 25% din propria populaţie, atingînd creşterea demografică estimată pentru 2050). Pentru cei din tabere, intervine şi faptul că, pentru a ajunge în Europa şi a cere azil acolo, au nevoie de acte de identitate/paşapoarte valabile, care, după atîţia ani, riscă să le expire fără a le putea înnoi – plecarea e acum ori niciodată. În plus, în 2014, primul (mini)val de refugiaţi din Orientul Mijlociu a descoperit ruta balcanică, informaţiile s-au răspîndit rapid, graţie Facebook-ului, iar între timp au apărut şi „facilitatorii“ locali (ceea ce a dus la scăderea tarifelor traficanţilor – refugiaţii veneau ştiind cam care e preţul obişnuit – şi a făcut traversarea graniţelor mai sigură). Dar doar cei care au bani îşi permit călătoria. Refugiaţii care ajung acum în Europa reprezintă 10% din totalul celor care au fugit în ultimii ani din calea războiului: cei mai puternici şi cei mai înstăriţi dintre ei.

Migraţia pe Mediterana are caracter sezonier, iar actualul aflux de refugiaţi se va opri în primele săptămîni din octombrie, cînd marea va deveni prea agitată şi rece pentru traversarea cu bărci gonflabile.

  1. Mulţi refugiaţi spun că şi-au vîndut proprietăţile ca să facă rost de bani pentru drumul spre Europa. Cine cumpără maşini şi case în zone de război?

Piaţa imobiliară în zonele urbane ale Siriei era, înainte de război, bine dezvoltată. Acum, există două cazuri distincte – dacă locuinţa e într-o regiune controlată de Bashar al-Assad, casa omului poate să valoreze chiar mai mult: oricît ar părea de paradoxal, din cauza refugiaţilor interni, forţaţi să caute ceva cu chirie în zonele „sigure“ controlate de Guvern, în acele zone există o criză a locuinţelor, iar piaţa imobiliară e înfloritoare (într-un fel: chiriile s-au triplat). La Damasc, locuinţele au fost întotdeauna scumpe, iar un preţ flagrant mai mic e tentant pentru intermediari.

Pentru regiunile mai puţin „sigure“ (controlate de Armata Siriană Liberă sau de kurzi), oamenii sînt dispuşi să vîndă mult sub valoarea casei – şi sînt samsari care le cumpără, pentru că reprezintă o afacere bună (chiar şi numai pentru terenul de sub ele), iar experienţa milenară spune că orice război se mai şi termină, într-un fel sau altul. Cînd se va termina în Siria, avînd în vedere previzibila criză imobiliară postbelică, unii oameni vor deveni milionari.

E, de altfel, un fenomen comun pe timp de conflict. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cînd evreilor li s-a interzis să deţină magazine şi apoi, cînd încercau să fugă, vecinii lor creştini cumpărau proprietăţi evreieşti (la 10-20% din valoare). Cînd germanii şi evreii emigrau din România şi trebuiau să-şi vîndă casele repede şi ieftin, ca să nu le ia Statul român, găseau întotdeauna cumpărători, deşi, teoretic, oamenii muncii socialiste nu-şi cumpărau locuinţele şi nu exista o piaţă imobiliară.

  1. Peste 70% dintre refugiaţii ajunşi în Europa în 2015 sînt bărbaţi (tineri). Cum să nu fie asta laşitate/migraţie economică/infiltrare ascunsă de terorişti?

Acest val de refugiaţi nu e nici primul, nici ultimul pe planetă, iar structura de gen a fiecăruia depinde de condiţiile specifice în care se produce. Înainte de 2015, cel mai mare val de solicitanţi de azil în Europa de după cel de-Al Doilea Război Mondial a fost generat de războiul din fosta Iugoslavie, iar cei mai mulţi dintre cei care au ajuns să trăiască în ţări străine erau femei. „Scurgerea“ – căci n-a fost doar un val – de refugiaţi dinspre Cuba spre Statele Unite de după „exodul de la Mariel“ (în anii ’80), într-un ritm de 3.000 pe an, a avut o componentă predominant masculină. În cazul Iugoslaviei, a fost vorba despre faptul că ţările în conflict şi miliţiile locale acceptau trecerea convoaielor de femei, copii şi bătrîni, nu şi a bărbaţilor, şi de faptul că traseul de străbătut către ţara de refugiere era relativ scurt şi sigur. În cazul Cubei, după momentul exodului de la Mariel, plecarea de pe insulă şi trecerea spre Florida (cu bucata de ocean dintre) presupunea riscuri majore, iar SUA avea o legislaţie ce făcea accesibilă reîntregirea ulterioară a familiei. În timpul exodului de la Mariel, care a adus în SUA peste 100.000 de cubanezi într-un interval de cîteva luni ale anului 1980, majoritatea refugiaţilor erau bărbaţi tineri – cei mai afectaţi de structura socială a Cubei şi cei mai dispuşi să-şi asume pe loc decizia de a pleca.

În cazul refugiaţilor actuali, e vorba despre două aspecte diferite. Pentru cei care vin direct din Siria, Irak sau Afganistan, motivul dominantei masculine e drumul lung în condiţii vitrege: treceri ilegale de frontieră, mers pe jos prin păduri şi pe cîmpuri, traversatul Mediteranei în bărci gonflabile instabile (multe femei musulmane nu ştiu să înoate). Pentru cei care vin din taberele de refugiaţi, e vorba despre absenţa banilor pentru a plăti traficanţii de pe Mediterana pentru mai multe persoane (spre deosebire de cei rămaşi în Siria, majoritatea celor din tabere nu mai au venituri proprii) şi de faptul că în tabere femeile sînt în siguranţă. Aceste două elemente combinate – rezistenţa fizică şi banii – explică şi de ce există un procent semnificativ de copii sub zece ani însoţiţi doar de bărbaţi (copiii pot fi purtaţi în braţe, iar traficanţii îi acceptă, adeseori, gratis în traversările ilegale).

Unii oameni nu vor să înveţe să ucidă.

  1. Unii declară că au fugit atunci cînd au fost chemaţi în armată.

Cum să fugă bărbaţii tineri cînd sînt recrutaţi în armată în loc să lupte pentru patrie? Războiul din Siria e unul civil, declanşat de o serie de proteste (iniţial în oraşul Daraa) împotriva dictaturii seculare a lui Bashar al-Assad, dar în care duşmanul nu e unul singur şi nici nu e foarte uşor de identificat.

Guvernul lui al-Assad e cel care face recrutările obligatorii, dar, chiar dacă armata lui se opune forţelor ISIS, asta nu-l face un personaj pozitiv, ci doar un dictator care încearcă să-şi păstreze puterea, iar susţinerea lui în rîndul populaţiei e foarte relativă – avînd în vedere că-şi bombardează propriii cetăţeni.

Lui Al-Assad i se opun şi cele circa 2.000 de miliţii rebele (cea mai cunoscută grupare e Armata Siriană Liberă), a căror poziţie a fost iniţial privită ca o luptă pentru democraţie, pînă cînd soldaţii lor au început să se dedea ei înşişi la abuzuri împotriva populaţiei civile. În anumite locuri, Armata Siriană Liberă e aliată cu Frontul Islamic Al-Nusra, aripa siriană a Al-Qaida, care şi ea luptă împotriva ISIS, atunci cînd nu se aliază altor miliţii jihadiste, în timp ce organizaţiile militare kurde luptă în acelaşi timp contra lui al-Assad, a ISIS şi a Frontului Al-Nusra, cu speranţa, întreţinută de occidentali, a fondării unui Kurdistan independent pe ruinele Siriei şi ale nordului Irakului. O astfel de combinaţie complicată face evident că, pentru civilii obişnuiţi, supuşi abuzurilor de către oricare şi toate aceste forţe armate, războiul e o confruntare de putere fără miză pentru ei şi în care nu-şi doresc să se implice. Unii oameni nu vor să înveţe să ucidă.

  1. De ce nu se duc refugiaţii în ţările vecine bogate, Arabia Saudită, Kuweit, Qatar etc.?

Aici sînt, de fapt, două întrebări distincte: a.: de ce nu se duc refugiaţii acolo?, b.: de ce nu-i primesc ţările din Golf?

  1. După cum o dovedeşte situaţia din Iordania, Liban şi Turcia, care au primit peste trei milioane de refugiaţi, nu e vorba că refugiaţii n-ar vrea cu niciun preţ în ţările vecine, ci în Europa. Ţările din Golf nu au semnat Convenţia de la Geneva privind refugiaţii din 1951 (revăzută în 1967), nu le oferă refugiaţilor drepturile prevăzute de această convenţie, sînt foarte riguroase cu regimul de vize şi prevăd lungi perioade de închisoare pentru cei care-l încalcă. Arabia Saudită e, în plus, o dictatură religioasă care nu oferă femeilor practic niciun drept – în timp ce sirienii provin dintr-o cultură departe de a încuraja comportamentul religios extrem (cum spuneam, regimul al-Assad e/era o dictatură seculară, în care femeile aveau drept de vot din 1953 şi înainte de război reprezentau 12% din Parlament). Iar pentru 10% din populaţia Siriei – creştinii –, aceste ţări nu sînt o opţiune, la fel cum nu sînt nici pentru kurzi. În ce-i priveşte pe afgani, experienţe lor anterioare (din anii ’80, pe vremea intervenţiilor militare sovietice, şi mai recent, cu talibanii) în ţări arabe conduse religios – mai exact, în Iran – nu au fost deloc fericite: refuzul dreptului de muncă, imposibilitatea educaţiei pentru propriii copii, statut de non-cetăţeni. E cumva bizar, ca european, să te întrebi de ce oamenii şi-ar dori să nu trăiască în dictaturi religioase…
  2. Toate ţările din Golf au un caracter, să spunem, naţionalist foarte pregnant, nu sînt democraţii şi n-au auzit de conceptul de integrare socială sau de respectarea drepturilor omului, preferînd să finanţeze UNHCR (Kuweitul este al treilea cel mai mare donator, după SUA şi Japonia, cu peste 121 milioane de dolari în 2015), linii de ajutor şi tabere de refugiaţi în altă parte. În esenţă, pentru că nu au semnat Convenţia de la Geneva, aceste state nu pot fi forţate să accepte refugiaţi sau să implementeze o legislaţie specifică, iar cînd o fac, din proprie iniţiativă, motivaţia e subiectiv-politică: Arabia Saudită a primit refugiaţi de facto, în anii ’90. Circa 33.000 de irakieni au fost primiţi în tabăra de la Rafha după războiul din Golf din 1991, iar unii au rămas acolo pînă în 2003. Presa ultimelor zile a amalgamat, de altfel, în povestea cu „tabăra de refugiaţi cu trei milioane de locuri şi corturi cu aer condiţionat“, informaţia despre tabăra de la Rafha şi cea despre „Oraşul Corturilor“, Mina. Situat la 8 km de Mecca, în cu totul altă parte a ţării decît Rafha, Mina e locul în care, în mod tradiţional, pelerinii musulmani îşi instalau corturile. Din raţiuni organizatorice (acum, corturile sînt marcate coloristic pentru fiecare ţară etc.) şi de securitate (au fost tot felul de accidente) – dar şi pentru că-şi permite –, Arabia Saudită a construit acolo 100.000 de corturi permanente, cu electricitate şi alte facilităţi, în general goale, cu excepţia celor cinci zile pe an de Hagia. Nici o legătură cu refugiaţii. Iar Arabia Saudită şi ţările din Golf au de ce să fie criticate acerb – de pildă, pentru susţinerea acordată extremiştilor jihadişti care fac ravagii în Siria şi Irak – fără a introduce în ecuaţie reproşul că nu cazează refugiaţi în locuri de pelerinaj, reproş venit fix în perioada… pelerinajului la Mecca (ce începe pe 21 septembrie).
  1. De ce vor să se oprească tocmai în Germania, de ce nu în Grecia, Serbia, Macedonia, Ungaria?

În ce priveşte Ungaria, e destul de evident – experienţele directe nu sînt foarte fericite. Însă, în general, să nu uităm că trăim într-o lume globalizată, informaţiile circulă la nivel mondial, iar refugiaţii citesc şi ei presă. Serbia şi Macedonia sînt ele însele furnizoare de solicitanţi de azil (tot în… Germania, de preferinţă), Grecia e în faliment. Dacă sirienii, afganii, irakienii ajunşi în Europa vorbesc vreo limbă străină, aceea e engleza – cu care, în viaţa de zi cu zi neturistică, nu ajungi prea departe în aceste ţări. Niciuna dintre ele nu are o comunitate locală cu care aceşti refugiaţi să simtă o afinitate şi că i-ar putea ajuta să se integreze. Nici românii care treceau ilegal frontiera la sîrbi nu rămîneau în Iugoslavia, deşi erau fizic în siguranţă acolo.

Cum spuneam mai sus, deja aceşti refugiaţi nu mai caută o soluţie temporară, ci una de lungă durată. Dincolo de declaraţiile lui Merkel şi de reputaţia internaţională de ţară bogată, Germania e un stat multicultural, unde există comunităţi arabe şi/sau musulmane, printre care şi o minoritate kurdă solidă. Germania reprezintă situaţia cea mai vizibilă, însă aceiaşi factori – rude/cunoştinţe deja locuind acolo sau comunităţi cu care se pot identifica – funcţionează şi în privinţa Suediei, a ţărilor nordice, a Marii Britanii şi Europei de Vest, în general. O situaţie specială e cea a eritreenilor (dar ruta lor trece prin nordul Africii şi Italia, nu prin Balcani): oricît de vastă e coloratura lor etno-politico-religioasă (foarte puţini dintre cei şase milioane de cetăţeni ai Eritreei sînt musulmani), există totuşi un milion de eritreeni deja trăind în Europa de pe vremea războiului de independenţă a ţării, iar valul de refugiaţi se orientează după distribuţia diasporei.

„Nu ne-am născut în locul potrivit“, un spectacol de Alice Monica Marinescu şi David Schwartz

Sursa: adevarul.ro, preluat cu acordul autoarei.

Sursă imagine: casajurnalistului.ro