POLITIC RECENTE

Modelul stăpîn-supus și mizele demontării sale

[label shape=”” type=””] Alexandru Lupuşor [/label]

 

Adevăratul clivaj dinăuntrul societății Republicii Moldova (judecînd după implicațiile concrete și imediate pe care le are asupra societății în ansamblu, dar și asupra fiecărui individ luat în parte) trece dincolo de granițele etnice, lingvistice, religioase, ideologice, politice și geopolitice. Unicul clivaj care în mod real reprezintă un factor generator de anomie și dezintegrare comunitară este cel dintre bogați și săraci, sau, mai bine zis, dintre cei îmbogățiți și cei sărăciți, căci, poate cu excepția celor care și-au agonisit averi prin munci grele în străinătăți, marile acumulări de capital, de la independență încoace, s-au produs anume ca urmare a sărăcirii unei părți însemnate a populației prin crearea a tot felul de scheme ce urmăreau impunerea controlului asupra circuitelor financiare ale statului și întreținerea acestora prin inacțiunea sau chiar prin complicitatea instituțiilor statului, transformate în simple dispecerate ale ambițiilor de putere și înavuțire a plutocraților.

Or, clivajul dintre cei îmbogățiți și sărăciți, dintre privelegiați și păgubiți, nu este decît un epifenomen al structurării societale după modelul stăpîn-supus. Anume configurarea relațiilor sociale în baza modelului stăpîn-supus crează cadrul politic, social, dar și mental, propice apariției unei caste de favorizați în detrimentul restului populației, dar și al valorilor chemate să asigure coeziunea și ordinea comunitară.

Modelul stăpîn-supus a funcționat ca regulator social pe parcursul întregii noastre istorii. El nu a fost demontat nici de puterea sovietilor, în pofida frazeologiei sale egalitariste, nici de guvernările post-sovietice, pretins democratice și liberale. Trecerea de la perioada sovietică la independență și democrație a însemnat, de fapt, trecerea de la o oligarhie nomenclaturistă la o oligarhie plutocratică, dar fără a afecta logica modelulului stăpîn-supus ca model societal de bază.  Funcționarea modelului dat în societatea sovietică a constat în structurararea relațiilor sociale și a celor de putere prin delimitarea rolurilor de stăpîn și supus pe baza apartenenței sau nu la casta celor privelegiați (avîndu-se în vedere casta nomenclaturii de partid și a aparatului de stat) și continuă să o facă și în cazul Republicii Moldova ca stat independent și democratic, în care rolurile de stăpîn și supus sînt determinate în același mod – în funcție de apartenența sau excluderea față de casta celor favorizați (acum aceștia sînt cei care controlează sau deservesc controlul circuitelor și acumulărilor financiare dinăuntrul țării, dar și ale celor care o tranzitează).

Prin urmare, a te poziționa critic față de modelul statului sovietic și a nu conștientiza perpetuarea, sub alt nume și chip, al aceluiași model al stăpînului și supusului în organizarea actualei societăți moldovenești înseamnă a-ți rata din start obiectul propriei critici. Cu alte cuvinte, a fi astăzi antisovietic înseamnă a protesta contra celor care beneficiază din plin de pe urma modelului stăpăn-supus. Or, în noile condiții sociale, politice și economice, aceasta este oligarhia plutocratică și toți cei care o servesc. Cei care detestă oligarhia nomenclaturistă a statului sovietic, în condițiile în care vor să fie consecvenți, ar trebui să fie la fel de necruțători cu oligarhia plutocratică, care, judecînd după modelul perpetuat al stăpînului și supusului, nu ar fi decît avatarul oligarhiei nomenclaturiste sovietice, reproducerea acesteia într-un registru de metempsihoză istorică.

Deoarece recunoașterea clivajului dintre privelegiați și prejudiciați ca fiind adevăratul (înțeles ca trăire efectivă) și realul (în sensul prezenței concrete, măsurabile chiar) clivaj al societății în care ne aflăm ar duce la chestionarea legitimității unui astfel de clivaj și în cele din urmă la demontarea modelului stăpîn-supus, ne sînt livrate tot felul de clivaje fictive. Prin urmare, ajungem să fim opozabili sub aspect etnic, lingvistic, religios, ideologic, dar toate înăuntrul modelului stăpîn-supus (și de cele mai multe ori în conformitatea cu logica sa) care, astfel, înțelege să-și mențină status-quo-ul.

Povestea nu este nouă. Celui supus, ca să nu-și perceapă condiția de supus, îi sînt livrați tot soiul de idoli, adică niște abstracțiuni care nu capătă consistență reală decît în planul reprezentărilor de conștiință, capabili, ce-i drept, să mobilizeze în cel mai înalt grad simțirea și voința, dar fără ca prin aceasta să le fie anulat caracterul fictiv și cumva artificial. Recunoaștem prezența acestor idoli, mai cu seamă, în formele patriarhale (legate de teritoriu și credință) și cele de origine romantică (ținînd de etnie și limbă) ale atitudinii patriotice ca iubire de neam, glie, limbă sau istorie. Așa se face că patriotismul, în înțelesul său idolatru, este, de fapt, un instrument id(e)ologic (adică de creare a falsei conștiințe) eficient întru conservarea și perpetuarea modelului stăpîn-supus.

Se înțelege că în vederea demontării modelului stăpîn-supus un prim pas ar trebui făcut anume în direcția dezvrăjirii acestor idoli – ai sîngelui, ai gliei, ai limbii, ai credinței sau ai trecutului istoric – și demistificării patriotismului idolatru. Depășirea clivajului dintre privelegiați și prejudiciați implică o reinventare a ideii de patriotism și reîntemeiere a atitudinii patriotice.

A fi patriot poate însemna ceva mai mult decît a avea și a exprima o atitidine romanțioasă și sentimentală față de limbă, față de un teritoriu sau față de un trecut. A iubi neamul, a iubi limba, a iubi țara sau a iubi istoria neamului poate reprezenta o trăire înălțătoare și demnă de toată admirația, dar, în contextul configurării relațiilor sociale pe baza unui model nedrept prin însăși esența sa, ele nu pot fi decît perfect neproductive.

A recunoaște adevăratele cauze ale stagnării reformelor, ale ineficienței strategiilor de dezvoltare, ale indeciziilor geopolitice, ale pauperizării populației, ale interminabilelor crize economice și politice ca fiind legate de ipostazierile vicioase ale modelului stăpîn-supus, ar trebui să ne conducă spre înțelegerea faptului că a fi patriot înseamnă înainte de toate recunoașterea și acceptarea unor valori de ordin comunitar, capabile să definească și să asigure coeziunea și solidaritatea socială. Sensul concret al patriotismului, cel care are a face cu inserția socială a individului și nu cu planul reprezentărilor, se conjugă, în contextul unei interpretări adecvate a realităților și provocărilor prezente, cu ideea legalității și statului de drept, adică a ceea ce putem desemna cu un termen generic ca fiind eunomia. Anume aceasta e ceea ce ar trebui contrapus anomiei produse de modelul societal stăpîn-supus. Mai degrabă decît iubire de neam, de țară, de limbă și de trecut istoric, patriotismul trebuie conceput, în mod primar, ca respect al statului de drept.

În cele din urmă, orice formă de critică ideologică, de angajament social și de acțiune politică care nu-și propune să demonteze sau pur și simplu ignoră existența modelului stăpîn-supus ca model societal cadru, este din start falsă și lipsită de orice eficiență.

Orice mișcare social-politică ce nu-și propune decît să acționeze înăuntrul modelului dat, vizînd doar o repoziționare a părților, dar în perfectă corespundere cu logica modelului stăpîn-supus, nu ar fi decît (încă) un eșec.

Dacă atacul nu urmărește demontarea modelului stăpîn-supus, ca structură și fundament al relațiilor sociale și al raporturilor de putere, dacă nu vizăm sancționarea și depășirea anomiei produse de acest model și nu devenim, în cele din urmă, capabili de a-i contrapune un model de eunomie, cum e modelul statului de drept, riscăm să rămînem în impasul exercițiilor demagogice ale acțiunilor populiste și ale discursurilor patetice, incitante, dar perfect inutile.

 

Preluat de pe blogul „notedeparcurs” cu acordul autorului.

 

Sursă imagine.

Despre autor

Alexandru Lupuşor

Alexandru Lupușor a studiat filosofia la Universitatea "Al. I. Cuza" (Iași, România), Université Catholique de Louvain (Belgia), Université Toulouse II-Jean Jaurès (Franța) și University of Memphis (SUA). În prezent, este lector al Facultății de Istorie și Filosofie a Universității de Stat din Moldova.

1 Comentariu

  • Ce fel de stapin-supus si pentru ce sa inventam din nou bicicleta? E un simplu feodalism care nu poate fi demontat ci nimai depasit

Lasa un comentariu