Sergiu Cioclea, în discuţie cu PZF, despre punctele de pornire ale dezvoltării economice a Republicii Moldova în 1991, despre şansele şi ratările RM de a clădi o economie viabilă şi prosperă.

 

Liberalizarea preţurilor, aplicată la începutul 1992, a dat frîu liber unei inflaţii (deprecierea banilor) de proporţii uriaşe (de 1280% doar în 1992). Care au fost cauzele acestei inflaţii?

Liberalizarea preţurilor a fost una din măsurile cheie pentru a trece de la economia planificată la economia de piaţă. Pe vremea Uniunii Sovietice preţurile erau fixate administrativ fără a ţine cont de raritatea şi disponibilitatea bunurilor, devenind de-a lungul anilor un zăgas între banii în circulaţie şi depunerile acumulate de populaţie, pe de o parte, şi piaţa de bunuri şi servicii, cronic deficitară, pe de altă parte. Cine a trăit în acea perioadă îşi aduce bine aminte de penuria de bunuri, de cozile interminabile de la magazine şi prăvălii, de bonurile alimentare şi tot felul de „taloane” menite să asigure populaţiei procurarea mărfurilor deficitare. În momentul liberalizării, zăgazul preţurilor administrative a cedat şi totalitatea banilor acumulaţi a inundat piaţa. Sub acţiunea legii cererii şi ofertei, preţurile au crescut imediat vertiginos, nivelul inflatiei depăşind 1280% în 1992. Acest prim val a fost urmat de un alt fenomen – apariţia şi răspândirea anticipaţiilor inflaţioniste. Când preţurile cresc neîncetat de pe o zi pe alta, populaţia şi agenţii economici sunt motivaţi să se debaraseze de bani pentru ca acestea să nu se devalorizeze, accelerând astfel viteza de circulaţie a banilor, care la rândul ei accelerează inflaţia. Este un mecanism deosebit de periculos, care, dacă nu este oprit la timp, duce, printr-un fenomen al bulgărelui de zăpadă la o „avalanţă” hiperinflaţionistă. Vorbind de circulaţia banilor, şi implicit de masa monetară, trebuie să menţionăm aici şi contribuţia nefastă a monetizării deficitului bugetar. În primii ani de tranziţie, Republica Moldova a trecut printr-o criză bugetară de proporţii. Nu voi enumera aici cauzele acestei crize, care sunt multiple şi diverse, dar cert este că pentru a acoperi cheltuielile statului, autorităţile din acele vremuri au făcut uz şi de „tiparniţa de bani”.

Oricât de dureros, fenomenul inflaţionist din Republica Moldova nu a dus totuşi la hiperinflaţie, ca în fostele republici sovietice din Asia Centrală şi Caucaz. Conform datelor lui A. Illarionov (1996), în perioada 1991-1995, indicile preţurilor de consum în Republica Moldova a atins 330.000 (NB: 100 în decembrie 1990) faţă de 25.408.500 în Georgia, 13.788.100 în Turcmenia şi 9.532.500 în Armenia. La celălalt capăt al eşantionului, Ţările Baltice afişau niveluri relativ modeste: 7.700 în Letonia, 8.500 în Estonia şi 33.600 în Lituania. Adevărata cotitură a politicii monetare în Republica Moldova a fost introducerea leului şi promovarea unui curs de schimb stabil al monedei naţionale faţă de dolarul SUA cu scopul stabilizării preţurilor interne faţă de valuta străină şi spargerii spiralei anticipaţiilor inflaţioniste. Inflaţia preţurilor de consum a ajuns la doar 23,7% în 1995 şi 11,2% în 1997, confirmând succesul relativ al politicii monetare întreprinse la acel moment de Banca Naţională a Moldovei.

 

Ce anume explică, din punctul dvs. de vedere slaba performaţă economică a ţării noastre în tranziţie (comparativ cu epoca de pînă la 1990, cînd, se spune, RSS Moldovenească avea unul din PIB (Produsul Intern Brut) per capita cel mai ridicat din Uniune şi în orice caz mult mai ridicat decît cel din anii tranziţie şi chiar al celui de azi?

Tranziţia economică a Republicii Moldova prezintă într-adevăr un profil contrastat. Pe de o parte, după cum am văzut, ţara noastră este printre primele 5-6 republici din fosta Uniune care au reuşit să stăvilească fenomentul inflaţiei şi să stabilizeze cursul monedei naţionale. În acelaşi timp, este printre codaşi din punct de vedere al creşterii economice pe termen lung, dacă luăm perioada de la independenţă încoace, căpătând reputaţia puţin măgulitoare de „cea mai săracă ţară din Europa”. Dacă Ţările Baltice au redobândit ritmuri de creştere pozitivă imediat după stabilizarea monetară la mijlocul anilor 1990, Republica Moldova a păşit pe calea creşterii economice durabile doar în anii 2000, dar la un ritm care nu i-a permis sa compenseze prăbuşirea brutală a economiei din deceniul precedent.

Această contra-pefromanţă are mai multe explicaţii. Pe unele din ele le voi discuta aici. Mai întâi de toate, afirmaţia precum că Republica Moldova a avut un PIB pe cap de locuitor printre cei mai înalţi în fosta URSS este eronată. Ţara noastră a intrat în tranziţie cu indicatori economici (PIB pe cap de locuitor, salariu mediu, depuneri băneşti, număr de automobile etc.) mediocri, mult mai scăzuţi comparativ cu cei ai vecinilor săi europeni: Rusia, Belorusia, Ucraina şi Ţările Baltice, similari mai degrabă cu cei din Asia Centrală. Această sărăcie relativă o datoram supradependenţei economiei de agricultură, sector puţin valorizat în epoca sovietică, dar şi în perioada de tranziţie, în timpul căreia a suferit de subinvestiţie cronică, parcelarea terenurilor agricole şi scumpirea preţurilor la energie. Societăţile industriale au reuşit mai bine tranziţia la o economie de piaţă modernă „de servicii” decât societăţile agricole rămase în urmă în ceea ce priveşte „revoluţia industrială”. A doua cauză evidentă este conflictul armat din 1992 care a divizat ţara de facto în două zone economice. O bună parte a potenţialului industrial, agroalimentar şi energetic moştenit din epoca sovietică se afla în Transnistria. Acest conflict a avut două consecinţe grave. Prima a fost ruperea relaţiilor de interdependenţă nu numai cu întreprinderile din fosta Uniunea Sovietică, dar şi cu întreprinderile din propriul spaţiu economic – un dublu şoc pentru economia moldovenească. A doua consecinţă a fost deteriorarea climatului de investiţii, care a afectat durabil capacitatea Republicii Moldova de a atrage investiţii străine de proporţii, critice în perioada de tranziţie sub dublu aspect – financiar şi tehnologic. Nu este întâmplător că profilul evoluţiei PIB-ului Republicii Moldova în anii 1990 este foarte similar cu cel al Georgiei, ţară afectată şi ea de două conflicte secesioniste (Abhazia şi Osetia de Sud). O altă cauză structurală a sărăciei este dependenţa Republicii Moldova faţă de importul de energie şi termenii de schimb export-import (raportul dintre preţurile bunurilor exportate faţă de preţurile bunurilor importate) nefavorabili. O mare parte a productivităţii şi valorii adăugate din economie este cheltuită pentru a achita factura energetică în loc să fie investită în capital fix productiv sau infrastructură. În fine, Republica Moldova este o ţară mică, extrem de dependentă de schimbul economic cu ţările vecine. Parafrazând o zicală despre relaţia economică dintre Europa şi SUA: „când Rusia strănută, Moldova se imbolnaveşte”. Astfel, economia moldovenească a „importat” pe deplin criza rusească din 1998, iar cursul leului trece prin tulburenţe serioase în perioada recentă dupa devaluarea rublei în 2014-2015.

Fragilitatea economiei Republicii Moldova cere măsuri energice pentru a moderniza şi a diversifica sistemul economic. Exemplul Ţărilor Baltice, al Sloveniei şi, mai recent, al Georgiei arată că dimensiunea redusă a ţării nu este o fatalitate. Elitele ţării, dar şi întreaga noastră societate, au pierdut însă foarte mult timp în discuţii interminabile despre presupuse întrebări şi probleme identitare. Câtă energie, cât timp irosit pentru a rîspunde, în sânul aceluiaţi grup etnic, „cine suntem?” – moldoveni, români – „ce limbă vorbim?” etc. Probabil este un caz unic în fosta Uniune, daca nu în întreaga Europă. Societatea, alegerile, politica guvernelor a fost în mare parte determinată de aceste discuţii şi nu în funcţie de întrebări pragmatice: care este politica economică optimă, ce să facem ca sa trăim mai bine, să fim mai prosperi. Îmi vine greu să atribui o valoare statistică acestei afirmaţii, dar rămân convins că lipsa de pragmatism, de vector politic şi de coeziune socială (inclusiv prin cooptarea comunităţii rusofone) au dus Republica Moldova în impasul economic şi politic în care se află acum.

 

Care sînt, în aprecierea dvs., efectele pozitive şi eventual negative, ale „remitenţelor” asupra economiei Moldovei pe parcursul anilor 2000, cînd s-a observat o creştere spectaculoasă a remitenţelor (pînă la 1/3 din PIB)?

Conform statisticii Băncii Naţionale, remitenţele au reprezentat în decursul anilor 2000 până la 20 de procente din PIB. Cu riscul de a enunţa un loc comun, putem afirma că remitenţele ne finantează astăzi economia.

Balanţa comercială a Republicii Moldova este tradiţional dezechilibrată. Dacă e să privim cifrele anilor trecuţi, deficitul comercial (diferenţa dintre exporturi si importuri de mărfuri) atingea aproape 3 miliarde USD, deficit care trebuie finanţat. Totodată, investiţiile străine directe în ţară reprezentau în mediu doar de 200 milioane USD pe an. Deci, remitenţele de aproape 2 miliarde USD anual – cifrele variază între 1,2 şi 1,6 miliarde USD în funcţie de ani – acoperă o mare parte a deficitului comercal. Dacă nu ar fi fost aceste remitenţe, devaluarea leului ar fi fost mult mai pronunţată. O altă latură pozitivă este că zeci dacă nu sute de mii de braţe de muncă şi-au găsit peste hotare loc de muncă. Republica Moldova a debutat tranziţia economică cu o structură economică dezechilibrată. Jumătate din populaţia ţării lucra în zonele rurale în activităţi legate, direct sau indirect, de agricultură. În ţările dezvoltate, această proporţie este de aproximativ 3-5%. Chiar şi în fosta Uniune Sovietică, RSSM era printre republicile cele mai dependente de sectorul rural. Migraţia braţelor de muncă peste hotare a fost o supapă pentru piaţa naţională de muncă şi a permis multor familii să supravieţuiască într-un moment când structura economică a început să se schimbe. Aşadar, remitenţele au salvat nu numai conturile naţionale, dar şi conturile menajelor (familiale).

În acelaşi timp, plecarea braţelor de muncă este desigur o dramă socială – rămân bătrâni, copii, oameni nevoiaşi –, dar şi economică, căci pleacă pătura cea mai activă, întreprinzătoare a populaţiei. Iar pentru a ieşi din criză avem nevoie tocmai de această pătură a societăţii care poate să propună proiecte de întreprinzători, să contribuie direct la creşterea economică. O ţară care îşi pierde populaţia activă nu poate asigura o creştere economică durabilă. O altă problemă este dereglarea mecanismului de motivare economică în ţară. Pentru cei care au rămas, care este proiectul economic cel mai promiţător? Să faca studii ca să-si găsească un lucru demn în Republica Moldova sau să-şi facă paşaport şi să plece peste hotare la o muncă puţin calificată, dar mai bine plătită? Riscăm să cunoaştem, la scara noastră, o „maladie spaniolă”. Caricaturând puţin, Spania a beneficiat şi ea în secolele XVI-XVII de „remitenţe” masive de aur din coloniile din America Latină. Unii economişti consideră că această „mană” a dereglat mecanismele economice din Spania, care a ratat până la urmă procesul de naştere a capitalismului modern, de industrializare de pe continentul european, ramânând victima „mercantilismului” şi „febrei aurului”. Şi ţara noastră riscă să rateze revoluţia „capitalistă”, deoarece e mult mai avantajos economic pentru un cetăţean să plece pentru a trimite bani celor de acasă decât să rămână să lucreze sau să deschidă o întreprindere. Există şi alte probleme legate de remitenţe, desigur. Ca şi Spania din secolele XVI-XVII, acest mare flux de bani crează o puternica presiune inflaţionistă, complicând politica monetară şi de schimb a Băncii Naţionale. Unde mai pui că remitenţele dezechilibrează la rândul lor balanţa comercială, căci sunt folosite în mare parte pentru a procura bunuri de import. Tot remitenţele accentuează dependenţa Republicii Moldova de exterior, având rolul „curelelor de transmisie” ale crizelor din ţările vecine – volatilitatea acestor remitenţe se răsfrânge imediat asupra economiei moldoveneşti.

În concluzie, remitenţele au efecte pozitive pe termen scurt sub aspect, mai întâi de toate, financiar, dar grevează potenţialul Republicii Moldova de dezvoltare economică pe termen mijlociu şi lung. Ţara are nevoie ca cetăţenii ei să se întoarcă. Putem doar spera că aceştia se vor întoarce cu o experienţă economică sporită şi vor contribui la redresarea economică a ţării.

(Va urma)

Sursă imagine.