ARTICOLE.
Ileana Racheru, în săptămînalul 22 publică un articol despre alegerile locale din R. Moldova. Tania Radu, la Europa Liberă, rezumă articolul: „Săptămânalul 22 publică o analiză semnată de Ileana Racheru despre rezultatele alegerilor locale din Republica Moldova. Rezultă că, tehnic vorbind, partidele pro-europene ar fi repurtat o victorie: au obținut mai multe posturi în administrația locală, numai că succesele s-au înregistrat cu precădere în localități mici, în timp ce partidele pro-Rusia au învins în localități cu pondere demografică mai mare, în multe orașe. Acest lucru ar dovedi, consideră autoarea analizei, că partidele pro-europene au reușit doar să-și încropească o clientelă locală și nu să dovedească orientarea majoritar pro-europeană a moldovenilor. Ileana Racheru se ocupă și de parcursul spectaculos al lui Renato Usatîi, care a câștigat din primul tur, cu peste 70%, primăria orașului Bălți. Dar mai ales de cel al lui Ilan Shor, învingător la Orhei, un oraș cu 70% etnici români. Ilan Shor este suspectat de devalizarea Băncii de Economii a Moldovei și a intrat în cursa electorală după ce era deja anchetat, se amintește în articol. Analista face și două previziuni: partidul fondat cu numai o lună înainte de alegeri de fostul premier Iurie Leancă are un bun potențial pe viitor, iar democrații s-ar putea uni din nou cu comuniștii.”
Ziarul de Gardă a găsit că, la Băcioi, în preajma alegerilor locale, în unele gospodării erau înscriși cîte 40-50 oameni. ”În ziua alegerilor din 14 iunie 2015, din comuna Băcioi, Chişinău, au parvenit mai multe semnale despre faptul că prea multe persoane străine, necunoscute în localitate, au venit la vot. Deşi aceste persoane au domiciliul în diferite raioane din R. Moldova, chiar şi în regiunea transnistreană, acestea dispun de viză de reşedinţă temporară, majoritatea fiind înscrise pe una şi aceeaşi stradă din comuna Băcioi. Reporterii ZdG au mers la Băcioi pentru a analiza problema. În locuinţa de pe strada Iuri Gagarin nr. 61, în perioada mai-iulie au viză de reşedinţă 85 de persoane, deşi de facto aici locuiesc două familii. Locatarii nu au dorit să comenteze situaţia, deoarece stau cu chirie în acel spaţiu, şi ne-au recomandat să discutăm cu proprietarul, Sergiu Donciu. Contactat telefonic, proprietarul, fin de cununie al unui consilier pe lista PDM Băcioi, a spus că este ”tot legal şi că nimeni nu are dreptul să intre în viaţa privată”. El s-a arătat surprins de interesul reporterilor, menţionând că: „Se fură mii de voturi şi voi veniţi aici pentru 50 de voturi, unde a fost tot legal. Duceţi-vă la Şalari (actualul primar, n.r.) şi întrebaţi-l pe el cât a furat”. Sergiu Donciu a menţionat că nu are legături cu lumea politică, ba mai mult, este apolitic şi că, dacă reporterii ZdG îl vor cita, îi va da în judecată. Solicitat să discute problema aglomeraţiei de vize de reşedinţă în locuinţa sa, Donciu a spus că nu are timp.”
Igor Boţan, în dialog cu Europa Liberă, despre proiectul unirii propus de participanţii la manifestaţia din 5 iulie, despre fezabilitatea şi specificitatea acestuia faţă de alte proiecte similare în istoria recentă: „Europa Liberă: Acesta este cadrul general. Dar pentru aceşti cetăţeni mulţi ce motivaţie le propune această generaţie nouă? De ce pentru cetăţeanul simplu o Moldovă în componenţa României ar fi mai bună decât una independentă, din punctul de vedere al acestei mişcări? // Igor Boţan: „Este vorba despre un şir de factori. Factorul istoric, ei invocă adevărul istoric şi refacerea uniunii naţionale a poporului român, pe de o parte.” // Europa Liberă: Aceasta au mai făcut-o şi alţii. Şi partidele politice. // Igor Boţan: „Este adevărat. Invocă un nou factor care anterior nu era invocat – incapacitatea elitelor moldovene, care sunt absolut corupte, să facă faţă situaţiei. Chiar şi într-un context favorabil pentru Republica Moldova iată că elitele moldovene au adus ţara pe margine de prăpastie, în situaţia când a beneficiat de sute de milioane şi chiar de miliarde de dolari sau euro pentru susţinerea parcursului european al Republicii Moldova. Şi ultimul factor este factorul social. Am văzut campanii desfăşurate de către unionişti, care spun că după unire pensiile bătrânilor vor creşte cu 50%, de exemplu, salariile vor creşte. Deci, fac apel la o eventuală bunăstare materială, care nu poate fi în niciun fel testată, va fi sau nu va fi.”
Deputații moldoveni au adoptat, în prima lectură, un proiect de lege care prevede că toate procedurile legate de procesul de obținere a autorizațiilor pentru construcții urmează să fie făcute la autoritatea publică locală, nu la Inspecția de Stat în Construcții, cum era pînă acum. Asta înseamnă că primăriile decid de capul lor cui să dea autorizație.
Un articol de Mariana Golun, în investigatii.md, despre articolele 287 din Codul Penal şi 354 din Codul Convenţional, vestigii ale legislaţiei legale din vechiul regim sovietic, care permite o stigmatizare a acţiunilor critice faţă de stat: „Avocatul Victor Panţâru a declarat portalului Anticorupție că normele ce ţin de calificarea infracţiunii de huliganism sunt interpretate selectiv atât de procurori, cât şi de judecători. „Cazuri ca ale lui Coptileţ sau Voloc sunt multe. Nu există o interpretare clară a noţiunii de cinism deosebit, aceasta rămânând la libera interpretare a procurorilor şi ofiţerilor de urmărie penală. De cele mai multe ori, acelaşi ofiţer de urmărire penală sau procuror aplică selectiv articolele 287 CP şi 354 CC , în dependenţă de statutul social sau grosimea buzunarului persoanei bănuite. De cele mai multe ori, cetăţenii simpli sunt judecaţi penal pentru huliganism, în timp ce persoane care deţin funcţii sau plătesc mită sunt condamanate contravenţional sau deloc, fiind invocat termenul de prescripţie”, a comentat Victor Panțâru. // Avocatul susține că, adesea, se întâmplă ca cetăţenii simpli, care nu cunosc legislaţia, să fie ameninţaţi cu intentarea dosarelor penale pentru acţiuni neînsemnate de huliganism, iar aceştia, de frica să nu ajungă la închisoare, plătesc mită pentru ca acţiunile lor să fie cercetate prin prisima Codului Contravenţional. „La modul teoretic, pare că există o limită dintre Codul Penal şi cel Contravenţional privind infracţiunea de huliganism şi contravenţia de huliganism nu prea grav. La modul practic, această delimitare nu există, iar cei abilitaţi cu urmărirea penală interpretează aceste cazuri cum vor. Acest lucru se întâmplă în condiţiile când nu avem o justiţe independentă, iar de cele mai multe ori judecătorii se conduc de interpretarea dată de către poliţişti sau procurori”, a mai spus apărătorul.”
Un sac de bani ce aparțineau Băncii de Economii au fost găsiți sub un pod în Chișinău. ”Un trecător a găsit, pe strada Albișoara din Chișinău, un sac plin cu bani. Bărbatul s-a grăbit să cheme poliția, atunci când a văzut conținutul sacului. Oamenii legii, sosiți la fața locului, au declarat că sacul cu bani aparține Băncii de Economii. Adrian Jovmir, ofiţer de presă DP Chişinău, a declarat pentru ZdG că sacul cu bani a căzut din automobilul care transporta banii Băncii de Economii. „La o cotitură de pe strada Albișoara sacul a căzut din automobil. Un trecător a văzut acest lucru și a anunțat polițiștii care se aflau în apropiere. Pe sac era inscripționat „Banca de Economii”. Banii au fost întorși băncii, fără a fi numărați, sacul fiind sigilat”, ne-a spus Jovmir.”
Libération titrează că 26 de profesori de la London School of Economics and Political Science se pronunţă contra politicii de austeritate urmărită de instituţiile financiare internaţionale şi UE în Grecia şi propun un plan de redresare economică, împiedicînd ieşirea Greciei din zona euro. Iată în ce constă, în mare, acest plan: „Les créditeurs doivent accepter un desserrement de l’austérité budgétaire en Grèce (…), 2) Bien que des progrès aient été réalisés, des réformes structurelles supplémentaires doivent être mises en œuvre (…), 3) L’économie grecque ne se redressera probablement pas tant qu’il restera un niveau élevé d’incertitude (…)”
O investigație efectuată în SUA a scos la iveală faptul că unii membri importanți ai Asociației Americane pentru Psihilogie (eng. APA) au consultat CIA în torturarea prizonierilor din țările arabe. În special, asociația profesională a psihologilor americani a asigurat CIA că lipsa abuzivă de somn a deținuților nu reprezintă un act de tortură.
Tatiana Eţco, la Europa Liberă, despre un proiect de fotografie realizat cu particiaprea persoanelor fără adăpost. O expoziţie a acestor fotografii a fost desfăşurată la Zpaţiu (Muzeul Zemstvei). „Stanislav, deși are vârsta onorabilă de 70 de ani, preferă să fie numit de toată lumea „Stas”, așa e mai aproape de firea lui de om liber și fără adăpost. În schimb, mereu adorat de pisicile pe care le are în grijă. De curând, el a descoperit cum este să vezi lumea prin obiectivul aparatului de fotografiat. Timp de 5 luni, a participat, împreună cu alte persoane fără adăpost, la un proiect inedit pentru R.Moldova, intitulat Ochii străzii. Fiecare din cei 38 de participanți a acceptat să imortalizeze momentele din viața zilnică, cele pe care le crede mai impresionante sau mai reprezentative. // Stas: „Fotografiile mele sunt despre felul in care eu trăiesc și despre cum eu iubesc natura și acest mic animăluț, care are și inimă și suflet. Înțelegi? Eu arăt cum este viața. Și asta-I tot. Și dispoziția omului care a realizat aceste imagini, ceea ce are el pe suflet. De ce să-ți chinui sufletul? Zâmbești de parcă totul ar fi bine, dar în realitate nu este așa, inima te presează, te doare. S-ar putea în cazul altor persoane să fie diferit, dar aici, te simți diferit/altfel când ești în așa situație, cum s-ar zice, când nu ai de ales.” // Proiectul Ochii străzii, care și-a propus să arate în imagini viața văzută de persoane fără adăpost, a fost inițiat de Alfonso Garcia, un tânăr spaniol cu studii în domeniul asistenței sociale, pasionat de fotografie, care a venit în Moldova să facă voluntariat în cadrul Fundației de binefacere Caritas Moldova. Alfonso spune că această idee nu este invenția sa, un proiect similar a fost realizat în Spania. Tânărul doar a venit cu inițiativa, a adus din Spania aparate de fotografiat, cele mai simple cu putință, adică de unică folosință, pe care le folosesc turiștii. După care a organizat instruirea participanților. Toți sunt beneficiari ai Căminului de noapte „Sfântul Ștefan” din Stăuceni și ai Centrului de găzduire și orientare pentru persoanele fără domiciliu stabil din Chișinău. Lui i-a revenit apoi sarcina să developeze peliculele și să organizeze expoziția.”
Autorităţile municipale de la Vilnius vor înlătura, după o perioadă de dezbateri, statuiele realist-socialiste de pe Podul Verde din capitala lituaniană (a se vedea o notă în această privinţă în The Baltic Times). Această decizie marchează o ştergere aproape definitivă a oricăror urme ale trecutului sovietic din spaţiul public al capitalei, în urma unei epurări sistematice în acest sens după 1991. Amintim că actuala capitală a Lituanuiei a fost recuperată de la polonezi şi „lituanizată” de sovietici în 1939/40, prin politici memoriale duse de sovietici în spaţiul public urban şi prin transmutări de populaţie. (A se vedea articolul lui Theodore R. Weeks, „Remembering and Forgetting: Creating a Soviet Lithuanian Capital. Vilnius 1944–1949”, în Journal of Baltic Studies (39:4, 517-533 – şi o notă de PN la acest articol).
The Guardian povestește istoria lui Christopher Catrambone, un milionar american care a decis, pe bani proprii, să echipeze un vas ce ar salva imigranți africani care încearcă să ajungă în Europa. ”The first call came through after four days, on 30 August. The Moas team quickly found itself involved in the simultaneous rescue of two migrant boats, including a wooden fishing vessel with 350 people – many of them families from Syria – that was slowly sinking. By the end of the rescue, water was flooding onto the main deck of the fishing boat, and many of the migrants were in the sea. So many small children were rescued that the Phoenix almost ran out of baby formula. “That was a shock for most of the crew,” Catrambone recalled. “We were a bit overwhelmed with the thought that this was really happening. These children and mothers were at the hands of the sea, at the hands of death.” The Phoenix rescued 1,462 people in 10 weeks and helped a further 1,500 onto Italian navy vessels. (There were also lulls when the crew fished for bluefin tuna.) The Phoenix operates in international waters that start just 12 nautical miles from the shores of Libya – now one of the world’s most violent places, where two separate governments have only tenuous control over their territories. An American consultant hired to advise on security fretted that the ship’s unarmed crew was too close to Libyan waters, but Catrambone decided he was overreacting – after long periods working in Iraq and Afghanistan (and a narrow brush with death during a missile strike in Israel), Catrambone felt he knew how to calibrate risk; the success of his own business, he says, is based in part on the tendency of others to exaggerate danger. “We are not afraid to go where others are [afraid],” he told me. “We don’t need a military convoy to take us.”
Miercurea Deschisă reprezintă un program de discuții pe teme culturale, economice și politice organizat de Școala Economică din Moskova. Toate edițiile pot fi privite pe canalul youtube al evenimentului.
Pablo Iglesias, liderul partidului PODEMOS (Spania) povestește istoria succesului mișcării: ”Assuming that, under determinant conditions, it is possible to generate discursively a popular identity that can be politicized along electoral lines, then in Spain, in the context of the incipient regime crisis produced by the Eurozone disaster, those conditions seemed to be met. The task, then, was to aggregate the new demands generated by the crisis around a mediatic leadership, capable of dichotomizing the political space. Given these factors, our hypothesis is not difficult to understand. In Spain, the spectre of an organic crisis was generating the conditions for the articulation of a dichotomizing discourse, capable of building the 15-M’s new ideological constructs into a popular subject, in opposition to the elites. For the founders of Podemos, this was not a novel hypothesis; we had begun to sketch it out in our initial reflections on the 15-M movement. Our thinking drew on a particular set of political experiences—Latin America’s ‘gained decade’—and a specific model for political communication: our television programme, La Tuerka [The Screw]. Analysis of the developments in Latin America offered us new theoretical tools for interpreting the reality of the Spanish crisis, within the context of the Eurozone periphery; from 2011, we began to talk about the ‘latinamericanization’ of Southern Europe as opening a new structure of political opportunity. This populist possibility was theorized most specifically by Íñigo Errejón, drawing on the work of Ernesto Laclau. The second key to this hypothesis was La Tuerka. From the start, within our modest means, we understood La Tuerka as a ‘party’. People no longer engage politically through parties, we thought, but through the media. La Tuerka and our second programme, Fort Apache, were the ‘parties’ through which we would wage our political struggle on the most fundamental terrain of ideological production: television. La Tuerka became our preparatory school, teaching us how to intervene most effectively on mainstream television talk shows. It also trained us for the consultancy work in political communication that we developed, which in turn gave us experience in planning electoral campaigns and advising spokespeople and political leaders. Thanks to La Tuerka and the training it gave us, we learned how to produce television ‘slots’—and how to think politically within the medium of TV.”
CĂRŢI.
Un interviu la Europa Liberă cu Iulian Ciocan despre ultima sa carte, Iar dimineaţa vor veni ruşii, Polirom, 2015: „Europa Liberă: Deci, astăzi mai mulţi scriitori descriu viitorul în culori foarte sumbre. Mă refer, de exemplu, şi la Lukianenko de la ruşi sau la Sorokin. Când spui că va fi rău şi mai rău nu greşeşti, mai curând greşeşti atunci când spui că va fi bine. // Iulian Ciocan: „Poţi să greşeşti şi atunci când spui că e rău şi să fie bine. Şi atunci tu să greşeşti ca autor.” // Europa Liberă: Dar nu vă simţiţi obligat să-i daţi omului o speranţă? // Iulian Ciocan: „Ea există în romanele mele, speranţa aceasta, chiar şi în romanul acesta apocaliptic, dar este una individuală şi ţine cumva de lumea lăuntrică a personajelor. Adică, de dragoste, de relaţia pe care o au cu un apropiat. Aici poate exista zona de fericire.” // Europa Liberă: Deci, acolo e colacul de salvare? // Iulian Ciocan: „Da. Socialul pe care se mişcă personajele, socialul care ne înconjoară este foarte dramatic. El este dramatic şi în plan ficţional, şi în plan real. Deci, dacă ne uităm foarte bine la realitatea înconjurătoare social-politică, vom constata că ea este foarte dramatică şi foarte periculoasă.”
Mirel Bănică, în 22, despre cartea lui Vasile Ernu, Sectanţii, Polirom, 2015: „După cum aflăm chiar din primele pagini, V.E. spune povestea unei secte fondate de un negustor din Transilvania în regiunea Bugeacului basarabean, la cumpăna dintre secolele XIX și XX. Bugeacul, acest veritabil melting pot de populații, religii, stiluri de viață. Evenimentul fondator al conversiunii îndepărtatului strămoș, pe lângă contactele cu rușii rascolnici și molocani, coloniști germani și elvețieni cu forme radicale de protestantism și enigmaticii evrei mesianici, a fost constituit de gestul extrem al unei comunități de bezpopovți (fără preot), o ramură a mai vechilor rascolnici. Aceasta refuză net un recensământ țarist și aleg nici mai mult, nici mai puțin decât să se îngroape de vii în mormântul săpat chiar de ei. O mică paranteză foarte personală: în perioada în care pregăteam teza de doctorat, frecventam intens presa religioasă interbelică. În ea se găseau numeroase astfel de relatări din „necunoscuta“ și excentrica Basarabie, care tocmai se adăugase României Mari. Astfel de gesturi provocau stupoare, milă, incapacitate totală de a înțelege. Plus sentimentul de mulțumire că „noi“, ceilalți, de dincolo de Prut, nu cunoaștem astfel de excese.”
Am citit, cu întîrziere, Sex & Perestroika, de Constantin Cheianu (Cartier, 2009). E un roman – operă eminamente sincretică – memorii, eseu politico-istoric, proză erotică –, în care diverse registre de scriitură se împleticesc şi se completează pentru a ţese o tramă a epocii sovietice tîrzii a RSSM (anii 1980 pînă la independenţă) şi epoca tranziţiei, pînă la 2009, dintr-o perspectivă personală, cea a unui intelectual moldovean de „generaţie medie” (născut în anii 1960). În ciuda unor rezerve de moment, provocate de unele alegeri stilistice sau consideraţii sociale / istorice / politice ale autorului, cartea se citeşte cu uşurinţă şi plăcere. Romanul este compus din două părţi, redactate la 10 ani distanţă una de alta (în 1999 şi 2009). Prima este axată pe amintirile naratorului, scrise în stil (auto)ironic, pe cînd a doua parte vine cu amintiri, presărate cu digresiuni erotice şi cu reflecţii cu caracter istorico-politic. Romanul lui Cheianu reuşeşte să seducă, chiar dacă nu trezeşte de fiecare dată simpatia şi asentimentul cititorului – eventual acesta fiind şi el martor şi actor al epocii şi evenimentelor descrise. Dar e o operă care îşi asumă parţialitatea şi subiectivitatea, păstrînd în acest fel un caracter dialogic. (Voi reveni în curînd cu o cronică mai desfăşurată a cărţii – PN).
Serguei Alex. Oushakine. The Patriotism of Despair, Nation, War, and Loss in Russia (Cornell University Press, 2009). Antropologul rus Serguei Oushakine (Сергей Ушакин) a investigat modul în care locuitorii unui oraș rus oarecare (e vorba de Barnaul, regiunea Altai) construiesc discursuri ce le permit să absoarbă șocul tranziției rusești haotice. Oushakine găsește că toate aceste narațiuni asamblează împreună un patriotism al disperării în care traumele produse de transformările socio-economico-politice în Rusia post-sovietică sunt revalorificate pentru a produce sensuri noi. Acest patriotism al disperării generează nu doar reacții defensive (protejează micile comunități – veteranii războiului cecen, mamele soldaților căzuți în Cecenia, activiștii politici locali) ci și servește drept punct de pornire (și cărămidă de construcție) pentru noi forme de solidaritate și comunitate. (V.S.)
FILME.
The Wire (2002-2008). N-am văzut serialul cînd rula pe ecranele americane din mai multe motive (în 2002, cînd a fost difuzat primul sezon, eram student în Sofia, Bulgaria, și nu aveam decît un aparat de radio – calculator mi-am cumpărat abia prin 2006 și de atunci am acces constant la net) așa că serialul a trecut pe lîngă mine. Costi Rogozanu, un camarad de idei, l-a menționat de cîteva ori, pe urmă un alt prieten și într-un final, cînd orașul Baltimore a fost prins într-o revoltă a comunității de culoare după asasinarea lui Freddie Gray iar creatorul serialului, David Simon, a vorbit critic față de poliția din Baltimore în cîteva interviuri și intervenții, multă lume din mediul meu (mai ales prietenii americani) a început să-l ofere ca pe un manual obligatoriu pentru a înțelege ce se întîmplă în Baltimore (și cam în orice oraș american).
Am văzut pînă acum primele două sezoane.
Sezonul 1 povestește interacțiunea dintre poliție, traficanții de droguri și locuitorii dintr-un cartier segregat (îi putem zice fără probleme Ghetto). Filmul reușește (cred eu) să ofere o imagine destul de balansată și destul de realistă a vieții din ghetto: trafic de droguri, sărăcie lucie, rețele elaborate de trafic de droguri care ”creează locuri de muncă și economie locală” în cartier, polițiști care își folosesc în mod arbitrar armele și prerogativele, încercările unor oameni de a ieși din acest mediu deprimat (și periculos) – unii bandiți vor să iasă din zona ilegală și să treacă în lumea ”afacerilor normale”, la fel și unii tineri încearcă să iasă din mașinăria sistemului de trafic de droguri în care se moare foarte ușor…
Sezonul 2 mi-a plăcut mai puțin – abordează problema deindustrializării orașului Baltimore și afacerile criminale ale unui lider sindical local. Povestea – care adună laolaltă ruși, turci, polonezi, evrei – e prea puțin plauzibilă și cam forțată pe alocuri pentru ”show” dar e din nou justă: despre felul în care deindustrializarea masivă a SUA a creat o nouă generație de săraci: foștii muncitori.
Mă apuc să mă uit și la celelalte. (V.S.)
Organizatorii festivalului de film documentar ”Cronograf” au pornit o caravană cinematografică prin satele Moldovei. ”Cronograf tur” va cuprinde localităţile Anenii Noi, Soroca, Sîngerei, Nisporeni, satul Sărata Veche din raionul Făleşti, Hîrtopul Mare (Criuleni), Măcăreşti (Ungheni), Petrunea (Glodeni), Ţarigrad (Drochia), Ţaul (Donduşeni), Bardar (Ialoveni), Tvardiţa (Taraclia), Cania (Cantemir), Chetrosu (Drochia), Săiţi (Căuşeni).”
ANUNȚURI.
Institutul Goethe (Institutul Cultural German) susține proiecte din domeniul culturii și artei contemporane în spații alternative în localitățile urbane din Republica Moldova.
Localitățile urbane, fiind încă în procesul de transformare, întâmpină mai multe obstacole. Multe construcții, clădiri și spații din mediul urban și-au pierdut destinația inițială. Institutul Goethe își propune să sprijine artiștii și actorii scenei culturale în căutarea unor spații potrivite pentru lansarea unor proiecte culturale și artistice contemporane, inovative și originale. Proiectul ”Spații Artistice Alternative – KunsTräume” este în cea de a doua repriză. În 2014, în cadrul KunsTräume, au fost lansate 8 spații alternative din Rep. Moldova. (https://www.facebook.com/events/1509469165977757/ )
Prin proiectul KunsTräume, spațiile alternative din localitățile urbane ar putea să devină accesibile pentru societatea civilă și artiștii ar avea posibilitatea să le atribuie un nou sens prin diverse intervenții artistico-culturale.
Vă invităm să aplicați cu idei de proiecte legate de un spațiu specific în Chișinău, Tiraspol, Bender, Bălți, Cahul, Ungheni, Soroca sau/și în alte orașe și localități.
See more at: http://civic.md/grants/29057-kunstraeume-2-spatii-artistice-alternative-in-moldova-kunstraeume-2.html
imagine de fundal: Papa Francis primește un dar de la Evo Moralez, președintele Boliviei.
