[label shape=”” type=””]  Platon Florin[/label]

„Noi mergem aşa, e un fel de căruţă, care, de fapt, stă pe loc, dar o întoarcem ba la Est, ba la Vest, dar căruţa stă pe loc, doar oiştea se întoarce. Și noi întoarcem oiştea spre Est şi strigăm că mergem la Est. Şi pe urmă o întoarcem spre Vest, ne facem că mânăm caii şi iarăşi strigăm că mergem la Vest, dar nu mergem nicăieri. Căruţa stă pe loc.”

 – Vitalie Sprânceană

 

Pe 28 Iunie, Moldova a ales din nou, în turul doi, în alegerile locale. Privind la ei, la alegători şi nu la candidaţi, e greu de imaginat o societate mai divizată şi mai radicalizată.

Lupta pentru putere în Moldova nu a însemnat, în toţi aceşti ani de după 1990, de când Moldova a ieşit din spaţiul sovietic, vreo victorie deosebită în calitatea vieţii moldovenilor, a traseului lor istoric sau măcar o clarificare a unui drum, a unei perspective unitare pentru destinul acestor oameni. Pe ruinele economiei centralizate, corupţia a prosperat după un model deja consacrat pentru statele din fostul sistem comunist. A fost cadoul Pandorei, primit din Occident odată cu economia pieţei libere şi a democraţiei televizate – libertatea şi „şansa” de a fi singur împotriva celorlalţi, de a-ţi împlini destinul în concurenţă cu ceilalţi, luînd pentru tine cât poţi mai mult, în baza noii virtuţi capitaliste de a-ţi realiza singur măsura şi limita propriilor putinţe şi libertăţi.

După 25 de ani de perfecţionare a acestui model triumfător, Moldova este un campion european al jafului şi corupţiei. Însă după 25 de ani în care un organism nu a putut să-şi  înlăture defectul, ajunge să-l asimileze şi să-şi producă mutaţii pentru adaptarea la noua natură. Ilan Shor, principalul suspect în jaful a 1 Miliard de dolari din băncile moldoveneşti, în arest la domiciliu, este ales primar, din primul tur, cu 62%. Un observator naiv ar titra surpriza moldovenilor la noile rezultate, însă pentru moldoveni nu e nicio surpriză. Mutaţia s-a produs de mult.

Şi cum să jefuieşti şi să controlezi mai bine un popor întreg, decât îndepărtîndu-i de adevăratele lor probleme. Întâi a fost Unirea, pe care o cântau toţi dar n-o vroia nimeni dintre politicieni – cum să mai furi, ce putere politică să mai ai, minimalizat în majoritatea românească cu alţi arbitrii ai corupţiei şi distribuţiei puterii. Când Unirea nu mai convingea pe nimeni, rămasă agăţată doar de limba vreunui preşedinte român la pescuit de voturi, a înflorit, cum altfel, Marea Integrare Europeană. Şi mare într-adevăr a fost jaful generalizat făcut sub umbra ei. Trăgînd din perfuzia europeană, unirea cu România părea acum un banc cu dacii şi romanii, iar moldovenii, hărăziţi la destinul european încă de pe vremea Hoardei de Aur, primeau acum trecere liberă în Europa, mai liberi chiar decât europenii lor fraţi români. Dar cum orice vis are un sfârşit, moldovenii s-au trezit năuci, cu buzunarele goale şi cu aceiaşi politicieni la fel de hămesiţi după banul public sau de oriunde ar da Dumnezeu să pice. În mare pană de idei, tăiaţi chiar de europeni de la perfuzia externă, politicienii moldoveni au redescoperit Rusia. Periată şi împrospătată, Rusia venea acum călare pe tanc să cucerească întreaga Europă, începînd itinerariul, cum altfel, cu Moldova, pavăza Europei şi a tot ce e frumos şi sclipitor. Şi au venit într-adevăr, dar nu pe tanc, ci pe afişele electorale, iar moldovenii îşi votau politicienii de parcă l-ar fi votat pe Putin.

Un peisaj mioritic a cuprins întreaga Moldovă. Cetăţenii aliniaţi stau cuminţi la cozi. În faţa lor o cameră cu o cutie în mijloc. E “mulgătoarea”. Fiecare cetăţean intră cuminte în camera dedicată şi îşi predă votul. E similar mulsului oilor, doar că are loc mai rar, iar singura virtute solicitată zilnic, de acum până la următorul muls, rămâne doar obedienţa, eventual şi ignoranţa.

Zglobii, plini de speranţe şi pasiuni, cetăţenii chiar cred că votul lor contează. Alţii par mai apatici şi nu vin la muls, sunt mai preţiosi cu votul lor, însă pentru stăpâni nu contează, votul nu schimbă nimic, ceea ce se extrage astăzi sunt doar obedienţa şi speranţele.

În Chişinău, când asculţi discursul electoral, poţi crede cu siguranţă că sunt şanse reale ca Putin să ajungă primar acolo. Este încă incert dacă domnia sa poate fi şi preşedinte în Rusia în acelaşi timp sau trebuie să-şi depună demisia acolo pentru a veni să slujească pe cetăţenii din Chişinău. De partea cealaltă, singura dorinţă este să nu ajungă Putin primar, cu atâta înverşunare că nu mai conteză meritele sau defectele contracandidatului, atât timp cât nu e Putin.

Este ca şi când Zidul Berlinului ar fi acum în Chişinău. În timp ce în centru se filma dărâmarea lui, politicienii asudau pe la margini la mutarea lui. Produs de import, Zidul nu e o invenţie rusească sau germană, ci tocmai din patria democraţiei, Grecia – cum poţi avea prosperitate şi mândrie locală decât construind un gard peste care să arunci un stigmat al barbarismului, periferiei şi duşmanului permanent. Acum Zidul e în Chişinău, astfel de ziduri nu se dărâmă, se mută, se împing. Mai la nord, Zidul trece prin Ucraina trasînd o rană sângeroasă. În sud, Zidul e mai mic şi oscilant, dar rănile lăsate sunt la fel de mari. Cocoţaţi la baionetă pe zid, moldovenii îl împing dintr-o parte în alta, iar imposibilitatea de a-l împinge mai în est, cum au făcut Românii, îi condamnă pe moldoveni la o divizare crescîndă.

Societatea moldovenească e greu de înţeles din afară, poate greu şi din `năutrul ei, fără o detaşare de găsirea vreunui adevăr. O certitudine însă rămâne divizarea ei, accentuată constant după ieşirea din umbrela sovietică. O identitate românească este greu de imaginat pentru această ţară a moldovenilor. Obligaţi să-şi desemneze o identitate în spaţiul sovietic, sub presiunea influenţei culturale ruseşti, locuitorii şi-au construit identitatea moldovenească ca un bastion, reacţionară şi mândră. Ca nişte naufragiaţi care nu mai speră în salvare, imaginea identităţii româneşti a fost ocultată tocmai pentru a avea puterea de a rezista cultural în noua formulă identitară, un echilibru stabil pentru toate etniile adunate sub această umbrelă.

Căutînd miza divizării de astăzi o putem găsi într-un mecanism circular patentat tot din antichitate şi folosit cu eficienţă de către Occident în toate demersurile colonialiste pentru diminuarea eventualelor rezistenţe. În prima etapă se susţine coruperea clasei conducătoare şi inducerea unei competiţii în spoliere şi beneficii, prin încurajarea taberelor una împotriva celeilalte. Într-un stat ieşit dintr-o economie centralizată, piaţa liberă e o cursă contra cronometru pentru acapararea a cât mai mult din proprietatea până atunci comună. Cum sângele capitalului sunt datoriile, urmează împrumuturile, privatizările, falimentul şi alte împrumuturi. Deja noul stat e asimilat, iar perpetuarea unei clase politice corupte asigură că nimic nu va schimba starea de fapt.

Noua clasă politică interconectată prin numeroasele spolieri făcute de multe ori împreună, se autoperpetuează prin aceiaşi oameni sub formule politice variabile. Asimilată de mult şi fără resurse deosebite, Republica Moldova nu mai reprezenta de mult vreun interes economic pentru stăpânii capitalului. Însă tocmai acest dezinteres pentru economia acestei ţări a permis ca multe afaceri locale să se îndrepte spre est şi mulţi moldoveni să-şi caute de muncă tot în est, mai familiari şi mai bine primiţi pe pieţele respective. Încrezători în avansarea rapidă şi de neoprit a economiei de piaţă îmbrăcată în staniolul democraţiei televizate, Vesticii nu au anticipat rezistenţa la schimbare a moldovenilor.

Cu o dimensiune circulară, comparativ cu liniaritatea temporală a Vestului, moldovenii evită schimbarea ştiind parcă, undeva în adâncul fiinţei lor, că aceasta e pur conjuncturală şi străină de realităţile lor. Chiar şi după cursurile intensive în valorile Vestului, cu steguleţe, fonduri şi ONG’uri, chiar şi după mica revoluţie portocalie din Aprilie 2009, moldovenii nu s-au schimbat mult. Comuniştii lui Voronin au dat un pas înapoi lăsînd partidele pro-europene la putere, care au continuat spolierea Moldovei.

Lipsiţi de performanţe şi realizări reale pentru Moldova, politicienii pro-europeni au început să facă apel din ce in ce mai des, la discursul pro-european construit în opoziţie cu un pericol rusesc în expectativă, discurs demagogic ce generează divizarea şi radicalizarea societăţii moldoveneşti. Moldovenii rămân să suporte incompetenţa, corupţia şi hoţia în numele integrării europene, ceea ce conduce şi la scăderea drastică a încrederii în partidele pro-europene, în alegerile din Decembrie 2014.

Cercul vicios e deja pornit, incapabili de o schimbare profundă şi reală, lipsiţi de merite, politicienii pro-europeni perseverează şi accentuează pe singura carte pe care o au – pericolul rusesc. Împinşi într-o raportare în opoziţie vest vs. est, moldovenii se radicalizează şi, în timp ce Partidul Comuniştilor şi Voronin plătesc preţul electoral pentru moderaţie şi încep să scadă, partide cu mesaje radicale şi clar pro-ruse cresc în susţinerea electorală ca un efect direct al discursului pro-europenilor.

Din seria miracolelor electorale europene, precum Podemos, partide apărute peste noapte şi cu creştere rapidă şi imprevizibilă, Moldova produce şi ea pe Renato Usatîi. Cu circa 8% estimat în alegerile parlamentare din Decembrie 2014, partidul acestuia, Partidul Patria este scos din alegeri cu câteva zile înainte de scrutin, motivîndu-se nereguli neprobate şi fără sentinţe definitive în justiţie. „Nici măcar Voronin nu a îndrăznit aşa abuz”, sunt primele comentarii, iar moldovenii deziluzionaţi de pro-europeni se distanţează şi mai mult de aceştia şi sunt recuperaţi pentru moment de Partidul Socialiştilor, al lui Igor Dodon, omul pe ale cărui afişe electorale zâmbeşte chiar Putin.

Renato Usatîi este un actor electoral unic. În spirala urii şi dezbinării propagată de pro-europeni şi pro-ruşi, Usatîi oferă un refugiu de aparentă normalitate, model susţinut prin exemplu personal, omul-partid. Cu cât conflictul ideologic se acutizează, cu atât creşte numărul susţinătorilor lui Usatîi, într-un mecanism pe care l-am numit „plasa de voturi”, un fel de pescar în aval de apele tulburi ale competitorilor opozanţi. Ferit de obligaţia compromisurilor de partid, de alianţă, rude sau finanţatori, Usatîi are toate şansele să joace cartea politică cinstit şi în interesul cetăţenilor, oricât de banal ar suna, şi n-ar avea nevoie de nimic mai mult pentru a ajunge să domine teatrul electoral din Moldova. Cu un partid nou, numit simplu şi neutru Partidul Nostru, Usatîi a câştigat deja, după turul doi al alegerilor locale, cele mai multe primării în centre raionale[1], 10, urmat abia de PD cu 7 şi PLDM cu 4. Şi ca un rezultat la discursul partidelor pro-europene, nordul Moldovei, cu două excepţii, a votat în bloc la primăriile centrale, cu Partidul Socialiştilor şi cu Partidul Nostru, ultimul adjudecîndu-şi şi Regiunea Autonomă Găgăuzia.

PDM, marele câştigător al alegerilor locale din Moldova, cu 287 de primării câştigate la nivelul ţării, a mers pe un discurs similar de echilibru, pe probleme economice şi sociale. Spre deosebire însă de Usatîi, rezultatele PDM nu sunt subiectul niciunui miracol, ci mai degrabă al unei bune organizări de partid în teritoriu, ce intră în cu totul altă zonă de analiză electorală.  [2]

centre raionale

Chişinăul a votat răul cel mai mic, cum declară mulţi chiar din susţinătorii câştigătorului, Dorin Chirtoacă. Primar deja de două mandate, acesta nu s-a dovedit un administrator bun sau măcar onest. Contracandidata din partea PSRM, Zinaida Greceanîi a ales un discurs bazat pe problemele oraşului, soluţii şi pe critica numeroaselor greşeli şi ilegalităţi făcute de Chirtoacă la primărie. Aceasta a ales să-şi păstreze aceeaşi strategie de dicurs şi pentru turul doi, deşi a avut variante alternative care răspundeau strategiei agresive a contracandidatului Dorin Chirtoaca. Onestă sau doar oportunistă, strategia acesteia s-a dovedit eronată pentru un electorat care a ales în majoritate să voteze pur propagandistic, nu atât pentru calităţile de administrator ale lui Dorin Chirtoacă, cât împotriva unui candidat asociat cu politici pro-est şi cu populaţia din Moldova ce aderă la o identitate estică.

Cu circa 13% etnici ruşi în Chişinău, Zinaida Greceanîi a avut în final 46% susţinere, deci nu un vot etnic. Cu 36 285 de voturi în plus în turul doi, faţă de primul tur, Greceanîi depăşeşte cumulul întregului electorat de stânga din primul tur (PCRM + PN), 26 388, dacă ar fi să ne imaginăm că au votat în bloc toţi în favoarea ei. Rezultă că noii alegători pentru Greceanîi au venit din tabăra pro-europeană sau din electoratul mobilizat în turul doi. Cu o creştere slabă a participării, de la 47,54% la 48,79% nu cred că se poate vorbi de o mobilizare în turul doi. Votul pentru Chirtoacă nu rezolvă şi nu are nimic de-a face cu administraţia Chişinăului, ci e doar un manifest, un vot emblematic pentru lupta internă în care se zbate Moldova sfâşiată între propaganda atlantică şi cea estică, într-o lipsă totală a unui vector de interes şi de raportare internă.

E sentinţa morţii democraţiei în Moldova. În perioada dintre cele două tururi de scrutin, personalităţi publice, susţinători ai lui Chirtoacă au ieşit la rampă stigmatizînd victoria taberei adverse ca o ocupaţie străină a Moldovei. Site-ul Academiei de Științe a Moldovei scria – „Victoria Zinaidei Greceanâi în ziua de 28 iunie ar fi a doua venire a ruşilor.”[3] Pe 28 Iunie 1940, moldovenii erau anunţaţi de către administraţia românească asupra cedării Moldovei către URSS, aranjament perfectat tocmai de aliaţii europeni ai României de atunci. Pe 28 Iunie 2015, la 75 de ani după, moldovenii primesc al doilea ultimatum. Oricine votează împotriva politicienilor „pro-europeni”, împotriva dictatului de integrare vestică, va fi considerat pro-rus, duşman gata să aducă, prin mijloace încă neştiute, tancurile şi ocupaţia rusească. Apar sintagmele – „spaima de numărul mare de vorbitori de limbă rusă”, „steagul PSRM pe primăria Chişinăului”, „Mâna Rusiei”, „trimisul Moscovei”. Toţi cetăţenii cu o opinie mai sceptică sau contrară propagandei atlantice, toţi cei care poate chiar cred în viziunile politice ale stângii moldoveneşti, cei care văd pentru Moldova o identitate mai largă sau diferită de cea românească, sunt toţi împinşi, fără voia lor, într-o poziţie radicală de inamici. Cred că dacă Renato Usatîi ar fi candidat în Chişinău, putea câştiga detaşat.

Distanţarea dintre elitele moldoveneşti, lideri de opinie şi intelectuali faţă de realitatea de la nivelul oamenilor este evidentă în stupoarea cu care constată şi judecă opţiunile politice care nu se conformează idealului lor. Victoriile lui Ilan Shor şi Renato Usatîi sunt imposibil de perceput în mintea intelectualităţii moldoveneşti altfel decât ignoranţa populaţiei locale căzută victimă a propagandei ruseşti şi a agenturii sale, „ruşinea Bălţului şi a Orheiului”[4]. aruncînd astfel şi mai mult dispreţ şi ostracizare pe cetăţenii diferiţi în opţiunile lor electorale de opţiunea centrală, dictată de elite. Această excluziune şi dispreţ nu fac decât să adâncească divizarea crescîndă din societatea moldovenescă.

Prinşi într-o demagogie fabricată doar cu scop electoral şi pentru a ascunde lipsa unor programe şi soluţii reale din partea partidelor politice, Moldova a votat pe 28 Iunie ideologic pentru accentuarea divizării şi radicalizării actuale. Fobia antirusească şi anatema europeană rămân instrumentele de control ce servesc clasei politice corupte, în perpetuarea jafului cotidian. O ţară sfâşiată din interior, fără voinţa unui destin unitar, Moldova are un viitor sumbru în faţă.

Acum, după sute de ani, poate începem să înţelegem înclinaţiile aparent suicidale ale ciobănaşului mioritic. Resemnat în faţa jocurilor „geopolitice” şi „economice” ale confraţilor săi de alianţă, ciobănaşul mioritic a ales detaşarea şi sustragerea din temporalitatea unui astfel de accident conjunctural. E o înţelepciune pe care ne e greu să o mai înţelegem astăzi, când fugim după „libertate” şi „prosperitate”, pentru că cel ce urmează modele, condiţional vine în urma lor, şi cât timp o să mai ştii oare diferenţa între a urma şi a fi mânat…

P.S. – O prognoză: PDM îşi va canibaliza singurii duşmani, adică partenerii săi tradiţionali, pro-europenii. Ar putea să lase timpul să lucreze în favoarea sa, dar este atipic pentru Plahotniuc. Desigur, căderea PLDM şi PL le va “aparţine” în totalitate, în special intransigenţei şi neadaptării la realităţi. PSRM se va distanţa cât mai mult de PCRM din a cărui prăbuşire se hrăneşte, lăsînd PCRM o singură alegere, aceea de a se reinventa sau de a dispărea. Marele jucător plin de surprize va rămâne Renato Usatîi, spaima intelectualităţii pro-europene, cu toate şansele de partea sa, mai ales că a demonstrat curaj şi perseverenţă, revenind în alegerile locale, după incidentul din Decembrie 2014. Cât despre banii Moscovei şi ai cancelariilor europene, injectaţi pentru un candidat sau altul, cred că moldovenii se pot bucura de ei, ca investiţii în ţară, spre deosebire de banii oligarhilor locali. Moldova are un viitor sumbru şi schimbarea ei va ţine întotdeauna nu de viziunea şi voinţa moldovenilor de a evada din temporalitatea lor circulară şi fatalitatea mioritică, cât de valurile schimbării din afară, ce au mai trecut de atâtea ori peste ei.

[1] http://agora.md/stiri/10429/harta-cine-a-castigat-primariile-din-centrele-raionale-dupa-alegerile-locale

[2] http://agora.md/stiri/10429/harta-cine-a-castigat-primariile-din-centrele-raionale-dupa-alegerile-locale

[3] http://www.europalibera.org/archive/natalia-morari/latest/2269/16459.html

[4] http://deschide.md/ro/news/editorial/16329/Alexandru-Vakulovski–Turul-doi-%C5%9Fi-jum%C4%83tatea-POHUI.htm#