[label shape=”” type=””] Gurminder K. Bhambra [/label]

 

Sociologia globală” a fost propusă ca o cale de a repara neglijarea anterioară a celor reprezentaţi ca „alţii” în  construcţiile „eurocentrice” dominante ale modernităţii în sociologie – precum şi ca o cale spre o sociologie reîntinerită pentru o epocă globală nouă. Această cale implică trei componente principale:
(1) trecerea la o paradigmă a modernităţilor multiple;
(2) apelul la o sociologie globală multiculturală;
(3) un argument în favoarea unei abordări globale cosmopolite. În timp ce aceste abordări aparent ţin cont de „restul lumii”, opinia mea este că fac acest lucru în condiţii nepotrivite.
Prin contrast, eu susţin abordarea „sociologiilor conectate”, construită pe criticile postcoloniale şi decoloniale ale eurocen-trismului, ca o cale mai bună de a înţelege un prezent global comun. Principala preocupare a „sociologiilor conectate” este de a regândi sociologia, punând istoriile despre deposedare, colonialism, sclavie şi luare în posesie în inima sociologiei istorice şi a disciplinei în general. Argumentul meu este că doar recunoscând semnificaţia „globalului colonial’ în constituirea sociologiei putem înţelege şi aborda prezentul postcolonial şi decolonial care ar trebui să fie terenul pentru o „sociologie globală” critică propriu-zisă.
Sociologia şi modernitatea sunt în mod curent reprezentate ca fiind co-constitutive, odată cu emergenţa lumii moderne – şi revoluţiile economică şi politică asociate ei – fiind nevoie de o formă nouă, „modernă” de explicaţie. Alături de această înţelegere, care atribuie Europei modernitatea, există ideea că restul lumii era extern faţă de aceste procese istorice ale lumii. Conexiunile şi procesele coloniale sunt înţelese ca fiind nesemnificative pentru modernitate în presupusele ei locaţii de origine, precum şi pentru suprimarea sau deformarea modernităţii oriunde în lume. În timp ce descrierile istorice ale acestor revoluţii – şi de aici, ale modernităţii înseşi – nu au rămas constante peste timp, cadrul istoriografic – al originilor autonome endogene şi al răspândirii globale ulterioare – în care aceste evenimente sunt situate, continuă. Aşa stau lucrurile, chiar şi acolo unde se face apel la o nouă „sociologie globală”.

> Modernităţi multiple

Modernităţile multiple, spre exemplu, au înlocuit teoria modernizării ca o paradigmă de cercetare distinctă în cadrul sociologiei istorice la sfârşitul anilor ’90. Teoria modernizării fusese deja supusă unor critici serioase de către abordările marxiste precum şi de către teoreticienii dependenţei şi subdezvoltării. Pledând pentru modernităţi multiple, cercetătorii au căutat să evite două erori: mai întâi, ideea că există o singură modernitate – cea occidentală, către care ar converge celelalte; şi doi, ideea că a privi de la Vest la Est constituie în mod necesar o formă de eurocentrism. Aceşti cercetători susţin că în timp ce ar fi eurocentric să se afirme ideea că există o singură modernitate, în speţă una care a fost deja realizată în Europa, teoriile modernităţilor multiple iau totuşi Europa ca punct de referinţă atunci când examinează modernităţile alternative. În acest fel, ele apără, efectiv, abordarea dominantă, sugerând că originile europene ale modernităţii reprezintă un „fapt” ce nu poate fi negat. Din contră, eu sugerez că exact acest „fapt” trebuie negat, odată ce interconexiunile globale sunt recunoscute şi înţelese adecvat.

> O ştiinţă socială indigenă

Argumente mai recente în favoarea unei „sociologii globale multiculturale” se inspiră din abordări anterioare ale subiectului „indigenizării” ştiinţelor sociale, făcând apel la dezvoltarea unor tradiţii sociale autonome sau alternative. Aceste argumente vechi în favoarea unei „sociologii globale” nu au influenţat întotdeauna dezbaterile sociologice dominante în Vest, dar au stârnit numeroase dezbateri, inclusiv aici, în Global Dialogue şi în predecesorii săi. Un punct-cheie în cadrul acestei dezbateri a fost apelul la dezvoltarea sau recuperarea unor tradiţii sociologice autonome care să fie inspirate de experienţele şi practicile locale şi regionale. Ca şi în cazul modernităţilor multiple, totuşi, se discută prea puţin despre ce anume ar trebui să ofere aceste tradiţii autonome unei sociologii globale. Dacă limitările abordărilor existente sunt văzute ca având originea în eşecul de a antrena şi cercetători sau gânditori de dincolo de Occident, atunci principala problemă este cea a marginalizării şi excluziunii. Soluţia este apelul la o egalitate prezumtivă, prin recunoaşterea diferenţei şi prin efortul de a repara „absenţa gânditorilor non-europeni” în cadrul disciplinei. Deşi aceasta este, cu siguranţă, o chestiune importantă şi care poate, într-adevăr, să permită crearea unei sociologii (mai) multiculturală în viitor, ea nu abordează construcţia disciplinară problematică a sociologiei în trecut sau ramificaţiile acestei construcţii în prezent.

> Sociologia cosmopolită

Aş vrea acum să mă îndrept pe scurt către a treia abordare identificată mai sus, ideea unui universalism nou, centrat pe o sociologie global-cosmopolită. Cosmopolitismul, în acest context, este prezentat ca un imperativ normativ, în care o viziune despre viitorul cosmopolit ar putea modela politica prezentului. Acesta, în schimb, este completat de eforturile de a reconstrui sociologia printr-o paradigmă cosmopolită bazată pe incluziunea globală potenţială. Problema incluziunii rămâne „potenţială”, totuşi, aşa cum pentru cei mai mulţi teoreticieni ai cosmopolitismului ea rămâne dependentă de includerea „lor” în condiţiile „noastre”. Universalismul este considerat necesar pentru a evita relativismul cunoaşterii locale, inclusiv pe acela al sociologiei occidentale, dar nu există nicio discuţie despre felul în care cosmopolitismul ar trebui să fie întrebuinţat ca o perspectivă pentru a considera conexiunile cosmopolite ca fiind absente în istoriile disciplinare standard. Recunoaşterea acestor istorii ne-ar permite să regândim conceptele şi categoriile sociologice pornind de la recunoaşterea importanţei celuilalt, mai degrabă decât de la a-l vedea pe celălalt ca pe o problemă de integrat.

Toate abordările discutate mai sus conceptualizează globalul printr-o abordare cumulativă, care celebrează o pluralitate contemporană a culturilor şi vocilor fără a se ocupa de rădăcinile (şi căile) prezentei configuraţii a globului. Toate cele trei consideră globalul ca fiind constituit prin conexiuni contemporane între ceea ce se prezintă drept contexte civilizaţionale anterior separate istoric – în loc de a recunoaşte că istoriile colonialismului şi sclaviei sunt centrale pentru dezvoltarea „globalului”. Abordând „globalul” doar ca pe un fenomen recent, reconstrucţia sociologică pe care aceste abordări o încurajează este de aplicat viitoarelor încercări, presupunând că interpretările trecute şi înţelegerea conceptuală erau adecvate. Eu consider că această teorie menţine ierarhiile existente ale disciplinei. A face doar un apel ca voci de la periferie să intre în dezbateri cu centrul implică faptul că sociologia ar putea fi diferită în viitor, dar că eşuează în a recunoaşte că pentru ca aceasta să se întâmple, este nevoie ca sociologia să se raporteze diferit şi faţă de propriul ei trecut (precum şi faţă de trecuturile pe care le consideră importante pentru înţelegerea disciplinei).

> Sociologii conectate

Perspectiva „sociologiilor conectate”, cu care doresc să închei, începe prin a recunoaşte că evenimentele sunt constituite de procese întotdeauna mai largi decât selecţiile pe care le facem. Ea recunoaşte o pluralitate de interpretări şi selecţii posibile, nu ca pe o „descriere” a evenimentelor şi proceselor, ci ca pe o oportunitate de a reconsidera ceea ce credeam că ştim deja. Diferitele sociologii ce au nevoie de conectare sunt ele însele situate în timp şi spaţiu, inclusiv în timpul şi spaţiul colonialismului, imperiului şi postcolonialismului. Aceste noi sociologii vor apărea frecvent ca discordante şi provocatoare şi poate că vor întâlni rezistenţă pe această bază (o rezistenţă făcută mai uşoară de stratificarea geo-spaţială a academiei). Consecinţa diferitelor perspective, totuşi, trebuie să fie deschiderea către examinarea evenimentelor şi proceselor aşa cum sunt ele diferit înţelese, în lumina acestui angajament. Altfel spus, interacţionarea cu voci diferite trebuie să ne ducă dincolo de simplul pluralism pentru a face diferenţa faţă de ceea ce se credea iniţial; nu în sensul că ajungem să gândim cu toţii la fel, ci să gândim diferit faţă de cum am gândit înainte de această interacţiune a noastră.

Ideea de comunitate politică ca ordine politică naţională, spre exemplu, a fost esenţială pentru auto-înţelegerea europeană şi pentru sociologia istorică europeană. Multe state europene erau în egală măsură state imperiale şi state-naţiune – adeseori înainte sau în timpul transformării lor în state naţiune – şi astfel comunitatea politică a statului a fost întotdeauna mult mai largă şi mai stratificată decât se recunoaşte de obicei. În timp ce comunitatea politică a Imperiului Britanic, spre exemplu, a fost, istoric, o comunitate multiculturală, această înţelegere rar intră în discursul politic contemporan – unde graniţele comunităţii politice sunt imaginate ca fiind echivalente cu graniţele teritoriale ale statului, înţeles ca stat naţional. Trecând sub tăcere trecutul colonial, prezentul postcolonial al Europei (şi al Occidentului) este evitat. Repercusiunile politice ale unei astfel de înţelegeri selective pot fi în mod clar văzute în dezbaterile despre migraţie, care strică cele mai multe din alegerile naţionale în Europa.

Alegerile marchează o perioadă de negociere a termenilor contractelor politice care ţin oamenii împreună. În timp ce aceste contracte implică în mod invariabil negocierea condiţiilor prezente, ele se petrec în contextul unor naraţiuni istorice particulare privind apartenenţa: prin definiţie, „migranţii” sunt excluşi din istoria statelor, înţelese în termeni naţionali. Fiind excluşi din istoria
comunităţii politice, „migranţii” sunt de asemenea excluşi de la drepturi în cadrul cetăţii şi li se cere tot mai mult să o părăsească. Dacă, totuşi, înţelegem istoriile statelor-naţiune ca fiind mai cuprinzătoare decât suma activităţilor unor locuitori presupuşi „indigeni”, atunci reducerea arbitrară a istoriei la graniţele naţionale contemporane în mod clar identifică, greşit, indivizii asociaţi unor istorii mai expansive ca fiind migranţi, în loc de a-i vedea, mai corect, ca cetăţeni. Migraţia este parte integrantă a naraţiunii despre identitatea naţională şi europeană; a înţelege migraţia ca fiind atât esenţială cât şi constitutivă pentru istoriile statelor înseamnă a înţelege că migranţii sunt şi ei, istoric, cetăţeni şi nu doar potenţiali cetăţeni-în-aşteptare.

Prin urmare, o abordare a „sociologiilor conectate” presupune să se pornească de la acea perspectivă asupra lumii care situează individul în cadrul proceselor care facilitează emergenţa acestei lumi. Pornind de la situarea în lume, în mod necesar pornim de la o istorie care leagă această situare de lume, identificând şi explicând conexiunile care fac ca înţelegerile să fie mereu mai expansive decât identităţile sau evenimentele pe care caută să le explice. Cele mai comune abordări pentru o sociologie globală discutate mai sus ocolesc problema istoriei globalului, considerând ca semnificative doar acele conexiuni despre care se crede că au adus modernitatea europeană în alte societăţi. Prin contrast, o abordare a „sociologiilor conectate” presupune să situăm Europa în cadrul unor procese mai largi, să ne ocupăm de căile prin care Europa a creat colonialismul şi apoi a beneficiat de pe urma moştenirii colonialismului şi sclaviei şi să examinăm ce are nevoie să înveţe Europa de la cei pe care i-a deposedat pentru a aborda problemele cu care ne confruntăm în mod curent.

Abordarea „sociologiilor conectate” ţinteşte către munca de care e nevoie pentru a îndeplini promisiunea unei imaginaţii sociologice revigorate, aflată în slujba justiţiei sociale într-o lume globală.

Gurminder K. Bhambra este un reprezentant important al sociologiei postcolonialiste. Ea abordează parohialismul sociologiei arătând în ce fel experienţa şi contribuţiile colonizaţilor au fost şterse din istorie. Recenta sa carte, Connected Sociologies (2014) elaborează argumentele prezentate aici – critica abordărilor eurocentrice ale globalizării care ascund caracterul central al „celorlalţi” non-europeni în construirea lumii aşa cum o cunoaştem astăzi. Ea a scris despre marginalizarea sociologiei afro-americane din nucleul disciplinei în SUA şi despre felul în care noţiunile contemporane de cetăţenie nu ţin cont de substratul ei istoric, şi anume de legăturile ei strânse cu colonialismul şi sclavia. Este editor al unei incitante noi serii de cărţi, Theory for a Global Age.

————————————

Articolul a apărut în nr. 5 (2) al buletinul Societății Internaționale de Sociologie Global Dialogue.

 sursă imagine de fundal.