„Toţi rămânem, într-o oarecare măsură, homo sovieticus”

Interviu de Vasile Ernu cu Maria Kuvşinova

 

Scriitorul Vasile Ernu discută despre filmul rus cu criticul de film Maria Kuvşinova, autoarea cărţii „Balabanov”. Ea va fi prezentă la Târgul de carte Gaudeamus, unde Rusia este ţară invitată (19-23 noiembrie), şi va ţine două prelegeri cu acest prilej: „Cinematografia din diversele regiuni ale Rusiei” și „Specificul ecranizării literaturii ruse clasice”.

Totodată, Maria Kuvșinova va fi invitata specială a unui eveniment dedicat filmului rus, la ArCuB, unde va fi proiectată ultima peliculă a renumitului regizor rus Alexei Balabanov, Și eu/ Ia toje haciu. Programul, aici: Seara Alexei Balabanov și dezbateri despre filmul rus, la ArCuB.

Maria Kuvșinova, născută în 1978, a studiat jurnalismul la Universitatea de Stat din Moscova și a fost redactor-șef al revistelor din Rusia Premiere, Empire, InStyle. În prezent, este redactor-șef adjunct al revistei Seans.

Vasile Ernu: Hai să începem cu amintiri din copilărie. Pe tine ce te-a marcat din cinematografia sovietică? Eu am avut câteva perioade, dar am fost fan mai degrabă al lui Gherman decît al lui Tarkovski, cu toate că m-am uitat ca un nebun o perioadă şi la el. Dar mai ales Huţiev, Avernbach… Ah, mulţi îmi vin în cap. Bun, tu cu ce ai rămas de acolo? Mai rămâne ceva în picioare din acea epocă cinematografică?

Maria Kuvșinova: Când am început să cresc, pe la finele anilor 1980, şi mai ales în anii 1990, eram obişnuiţi să nu iubim filmele sovietice. Ba chiar erau dispreţuite, negate.  După o perioadă lungă de izolare, au apărut o mulţime de lucruri noi, o varietate ameţitoare. Atunci, cu toţii ne uitam în mod special la filmele americane şi europene. Pentru noi, „filmul sovietic” era filmul de la televiziune şi nici prin cap nu-mi trecea să mă interesez de ele, să le tratez ca pe nişte „opere de artă”.  Ele erau mai degrabă un element al limbii, un izvor de calambur şi citate. Acele filme erau mai degrabă un soi de cod general care ne unea pe noi, toţi cetăţenii sovietici.

Dar îmi amintesc bine acea senzaţie, acel sentiment din copilarie: părinţii cred că eu dorm, eu însă văd prin uşa întredeschisă scene din filmele lui Abdraşitov sau Mindadze. Peliculele lor, începând cu Vânătoarea de vulpi (1980), transmit în  totalitate acel sentiment al epocii, care se destrăma şi se năruia în jurul nostru. Mai târziu, cînd Mindadze a debutat ca regizor în noul film rus, înainte fiind scenarist, mie mi se pare că a fost  cam singurul regizor cu experienţă sovietică care a reuşit şi în noile vremuri ale tranziţiei să spună ceva important.

Pentru mine, Mindadze  este cel care uneşte marea ruptură a anilor 90 ce a avut loc în societate şi în cinematografie. Apropo, el lucrează cu operatorul Oleg Mutu şi a filmat cu el recent un film despre catastrofa de la Cernobîl (Într-o sâmbătă) unde ni se povesteşte viaţa oamenilor din chiar zilele de dinaintea catastrofei nucleare. Filmul lui trimite şi la filmul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Cumva, indirect, Mindadze este legat şi de filmul românesc.

Da, îmi place Minadze, de amicul Oleg Mutu, nu mai zic… Bun.  Aş prefera să începem cumva dinspre anii 90, după destrămarea URSS-ului. Putem vorbi despre nişte elemente specifice ale filmului rusesc post-sovietic? Ce s-a întîmplat important în perioada post-sovietică în cinematografia rusă?

Deja, cred eu, putem împărţi perioada post-sovietică în trei părţi. Prima: perioada anilor 90, în care asistăm la prăbuşirea unei întregi generaţii de regizori care au făcut studiile în perioada târzie a Uniunii Sovietice.  Şi atunci se făceau filme, cu toate că sistemul sovietic se năruise. Aceste filme nu erau văzute aproape de nimeni: nu funcţiona nimic, nici o reţea, nici o formă de distribuție etc. Producţia lor nu a devenit factor cultural.  Multe dintre aceste filme sunt redescoperite acum şi ele ne uimesc prin totala lipsă a cenzurii şi redactării. Sunt nişte filme de o totală libertate de exprimare care, deseori, au un efect mai degrabă negativ.  Însă o astfel de diversitate nu a existat niciodată în filmul nostru. Singurul regizor care s-a impus şi a rezistat acestei perioade este Alexei Balabanov, decedat anul trecut, şi care, în ciuda greutăţilor vremii, a filmat permanent şi a produs un film care a ajuns la un public larg, în ciuda lipsei infrastructurii.

A doua perioadă a filmului postsovietic sunt anii 2000:  regizori care au fost educaţi la finele anilor 80, începutul anilor 90. Aici îi avem şi pe Boris Hlebnikov, şi pe Alexei Popogrebski şi pe Nikolai Homeriki. Erau vremurile când realitatea încă nu se lăsa filmată, descrisă, scăpa camerei de filmare. Era perioada în care „spaţiul post-sovietic” nu era încă formatat şi suficient de bine reflectat, gândit şi înţeles. Aceşti regizori-autori au fost deseori numiţi „noii tăcuţi”, „noii muţi” pentru că ei filmau nişte pelicule foarte încete, aproape lipsite de dialoguri, presărate deseori cu elemente ale absurdului. În ciuda faptului că filmele acestei generaţii au fost premiate la festivaluri, ele nu au avut un succes la public, chiar dacă ajungeau la el prin diverse forme de piratare. Tot în acestă perioadă au început să apară primele blockbustere, scoase pe banii statului, dar care nu prea aduceau venit din vânzări.

Şi, în final, ultima perioadă: anii 2010, perioadă care a început recent. În cinematografie au venit oameni care au rădăcini în generaţia „noilor tăcuţi”,  în experimentul teatrului contemporan şi deseori trecând prin şcoala nouă rusească de documentaristică, care după anii 2000 a devenit un fenomen mult mai interesant decât „filmul artistic”. Regizorii noi, precum Gay Germanika sau Natalia Meschianinova, se raportează mult mai liber la relitate, iar în filmele lor vezi multă încredere şi energie, prezentând nişte eroi uşor de recunoscut şi care vorbesc o limbă vie, reală. În această ultimă perioadă încep să apară şi filme comerciale de un real succes, cum ar fi Amar, filmate de regizori de formaţie nouă, într-o estetică actuală.

Crezi că apare o ruptură dură între cinematografia sovietică şi cea rusă postcomunistă? Sau există un anumit tip de continuitate?

Dacă e să vorbim de o transmitere a tradiţiei, a şcolii, atunci ea s-a păstrat în profesia de operator. Şcoala sovietică de operatorie era foarte puternică şi acest lucru se păstrează şi în şcoala rusă.  În orice caz, în anii 2000 au filmat oameni traumatizaţi atât de experienţa sovietică cât şi de experienţa distrugerii sovieticului. Toţi rămânem, într-o oarecare măsură, homo sovieticus şi în acest sens există o continuitate. Ar trebui spus că, spre deosebire de regizorii români, ei aproape că nu s-au ocupat de reflecţia asupra acestei epoci. Cele mai importante filme despre exerienţa sovietică şi postsovietică le-a filmat totuşi Alexei  Balabanov: Kargo 200, Fratele, Jmurki. Mai avem figura lui Mindadze, cunoscutul dramaturg şi regizor de film despre care vorbeam mai sus…

Dacă ar fi să-mi faci un soi de top al preferinţelor din cinematografia rusă post-sovietică, care ar fi regizorii şi filmele pe care ni le-ai recomanda? Ce ar trebui să vadă un cinefil român din cinematografia din ultimii 20 de ani, pentru a putea lua pulsul cinematografiei ruse contemporane? Un top 10 sau mai mult.

Alexei Balabanov – Fratele, Kargo 200. Valeria Gay Ghermanika – Toţi vor muri, iar eu voi rămâne. Boris Hlebnikov – Salvarea nebună. Alexei Mizghiriov – Buben, baraban. Alexei Fedorcenko –  Primii pe lună. Alexandr Mindadze – Într-o sîmbătă.  Natalia Mescianinova – Combinatul Speranţa. Oksana Bîkova – Încă un an. Alexandr Sokurov – Moloh. Liubovi Arkus – Anton e alături. Serghei Loban – Chapiteau Show. Alexandr Valedinsky – Geograful care a băut globul. Andrei Zviaghinţev – Elena.

Bun, în mare mă regăsesc şi eu în ele, cu toate că mai am câteva preferinţe. Să revenim. Tu vorbeşti  mult despre „filmul regional”, cel din diverse zone ale Rusiei. Să înţeleg că fenomenele mai interesante în cinematografie se află undeva în fundul Siberiei şi nu în capitală, cum am fost obişnuiţi?

Din păcate, nu. În regiuni nu se filmează atât de multe filme câte am dori. Cea mai interesantă regiune cinematografică este Iakutia: o republică enormă între Siberia şi Orientul Îndepărtat, care, pe de o parte, aparţine culturii arctice (se află într-o zonă veşnic îngheţată), iar pe de altă parte aparţine lumii turce, limba lor este turcică. În această republică s-a întâmplat ceea ce nu s-a întâmplat în cinematografia rusă în ansamblul său: a apărut o cinematografie locală vie şi profitabilă. Aici apar peste 20 de filme anual, produse de firme private, fără sprijinul statului. Ele apar, se vând, circulă în cinematografele locale şi aduc profit. Un adevărat business cinematografic.

În general, ele sunt filme de gen: horror, care se bazează pe eposul local naţional, comedii, thrillere. Au început însă să apară şi regizori-autori, cum ar fi  tânărul de 28 de ani Mihail Lukacevski, care a participat cu al său videoart la Bienala de artă contemporană de la Moscova şi are două filme de lungmetraj. Ultimul, Zi albă (2014), poate fi numit o parabolă politică. Interesant este că şi acest film deloc comercial şi-a scos cheltuielile, doar din circuitul în cinematografele locale.

Acest boom are şi anumite explicaţii: o cultură puternică, nişte oameni foarte creativi, iar camera este pentru ei un instrument de creaţie la îndemână. În marea lor parte ei învaţă la Moscova şi Petersburg, unde au şansa la o bună educaţie, însă actorii, din cauza trăsăturilor asiatice, aproape că nu au şansa să rămână în teatrele centrale şi în cinematografia federală. Ei sunt nevoiţi să se întoarcă acasă şi să facă ceva acolo. Din păcate însă, încercările de a face film în alte regiuni sunt puţine şi neconvingătoare. Sunt foarte mulţi tineri talentaţi, dar cei mai buni, ca de obicei, pleacă în capitale.

Tu eşti o specialistă în Balabanov, un regizor-cult care ne-a părăsit recent. Şi eu sunt un fan Balabanov. I-am văzut toate filmele, îmi place foarte mult ce face. Care crezi tu că este rolul lui în cinematografia rusă? Mie mi se pare că are un rol foarte important…

Balabanov a fost un personaj. Eu l-am cunoscut doar ca jurnalist, îi luam interviuri, însă acum, după dispariţia lui, văd cât de mult ne lipseşte. Balabanov este unicul regizor postsovietic  pe care-l luau în serios toate păturile sociale, iar un astfel de fenomen se întâmplă foarte rar, mai ales că societatea rusă de astăzi este total atomizată, putem spune că e împărţită în „caste”.  Iar el spunea mereu adevărurile incomode şi în filme şi în interviuri. Cu toate că el este foarte vizionat, citit, comentat, procesul analizei acestui fenomen este abia la început şi de aceea lansăm acest volum, „Balabanov”.

În cinematografia românească, din câte îmi dau seama, cele mai mari probleme sunt legate de bani şi infrasctructura care a fost distrusă şi nu a fost refăcută decât cu excepţia cîtorva oraşe mari. Care sunt problemele mari cu care se confruntă cinematografia rusă?

La noi e aceeaşi situaţie, plus o mare piraterie. Există o luptă pe faţă pentru bugetul statului şi o apatie care a cuprins toată societatea rusă. Parcă totul a murit.

La final, ce ne spui despre filmul românesc. Ai o părere despre el?

Ce aș putea spune? Pentru mine filmul românesc este unul dintre cele mai importante fenomene cinematografice ale anilor 2000. Noi le vedem şi iubim filmul românesc. Suntem chiar invidioşi, pentru că filmul vostru a făcut o muncă atât de importantă în procesul de regândire a vieţii sociale actuale. Eu mă aflu permanent în dialog cu filmele lui Cristi Puiu, Cristi Mungiu şi Cornel Porumboiu. Foarte des îmi aduc aminte de ele…

Interviu preluat de pe filmreporter.ro cu acordul autorului.

Sursă imagine de fundal.