Vasile Ernu în dialog cu Petru Negură

Petru Negură este unul dintre intelectualii ”noului val basarabean” care vine cu o perspectivă proaspătă, actuală și ne ajută să înțelegem mai bine o epocă foarte tulbure a unei Basarabii destul de necunoscute, în ciuda clișeelor care circulă în mainstreamul cultrual românesc. Cartea lui, ”Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă”  (L’Harmattan, 2009 / Editura Cartier 2014) este poate una dintre cele mai bune cărți în acest domeniu scrise după 89. Am avut o discuție lungă cu Petru Negură și vă prezint mai jos un fragment. Această serie de dialoguri face parte din noul meu proiect întitulat: „Intelighenția basarabeană azi”. (V.E.)

(interviu-fragment)

Am deseori o vagă senzaţie de déjà vu cînd privesc spre polemicile din RM. Adică temele din perioada perestroika legate de problema limbii, identităţii naţionale etc., care mi se păreau atunci reale şi autentice văd cum se repetă ciclic. Credeam atunci că am stabilit cine sîntem, ce vrem, că am recuperat problematica de sec. 19 şi că vom trage linia şi ne vom ocupa de cu totul alte probleme. Şi observ cum ele revin ciclic şi o luam de la capăt cu bătăliile simbolice în diversele ei variaţii: panglica tricolor vs. panglica sf. Gheorghe, 9 mai Ziua UE vs. 9 mai Ziua Victoriei, bătălii ale monumentelor etc. Ce se întîmplă cu noi? Cum depăşim această veşnică ciclicitate care ne mănîncă toate energiile, iar marile probleme de lîngă noi nici măcar nu le punem în discuţie decît tangenţial?

În 1988-89 moldovenii şi-au cerut drepturile „naţionale” – limbă, alfabet, identitate etc., limitate pe parcursul perioadei sovietice. Dar aşa cum se întîmplă de regulă în istoria modernă, cei oprimaţi, odată ajunşi la putere, se consideră legitimaţi să atenteze la drepturile la autodeterminare ale ale celor consideraţi odinioară opresori. În cazul nostru, după 1990, populaţia rusofonă a fost considerată moştenitoare a vechiului „opresor”. Totodată, modelul de stat naţional, pe care au dorit să-l construiască elitele intelectuale şi politice după 1991, după exemplul ţărilor baltice, nu s-a dovedit tocmai viabil nici pentru moldovenii românofoni, nici pentru minorităţile etno-lingvistice şi asta tocmai din motivul că identitatea naţională (românească) propusă de aceste elite nu era deloc o construcţie consensuală nici măcar pentru populaţia „băştinaşă”, dar cu atît mai puţin pentru „minorităţi”. Populaţia locală nu s-a regăsit în construcţia naţională propusă de intelectualii moldoveni după 1990, ceea ce nu i-a făcut pe aceşti „antreprenori etnopolitici” să renunţe la modelul lor de comunitate naţională, sau să caute căi de compromis cu alte modele locale (cel „moldovenist”, în special), ci dimpotrivă, au hotărît să persevereze în opera lor de „nation-building”. Acest proces, anevoios şi energofag, este departe de a se fi încheiat şi probabil că va mai dura un timp, dacă elitele noastre nu vor fi constrînse de o presiune urgentă de compromis cu cealaltă tabără identitară,  cînd se vor fi convins că propriul model de comunitate, înţeles în stare pură şi „puristă”, s-a dovedit deficient. Iar aceste modele de comunitate sînt deficiente pentru că sînt centrate pe etnie şi, din acest motiv, exclud din capul locului populaţia neromânofonă, destul de numeroasă. În plus, cum spuneam, aceste modele nu sînt consensuale şi inclusive, nici măcar pentru cetăţenii Republicii Moldova, care continuă să se considere moldoveni, români sau ruşi (etnici). Modelul etnonaţional nu s-a dovedit un model de comunitate eficient pe termen mediu (şi cel mai probabil nici pe termen lung). Această construcţie identitară mai are, pe de asupra, un puternic potenţial de a stîrni disensiuni şi controverse. Ambele tabere de „antreprenori etnopolitici” nu par dispuse să renunţe la ambiţiile de a deţine „monopolul asupra puterii simbolice legitime”.  Din acest motiv, în situaţii de crize politice şi de alte natură (şi la fiecare alegeri, o dată la patru ani), chestiunea identităţii naţionale revine în forţă în dezbaterile publice, mascînd probleme mult mai grave şi mai greu de rezolvat, de exemplu cele legate de dezvoltarea economică, de inegalităţi structurale şi de corupţie la nivel înalt. Ca să o spun mai brutal: atîta timp cît cele două tabere ale elitelor intelectuale se luptă cu înverşunare pe tărîm simbolic, „antreprenorii politici” delapidează patrimoniul public şi îşi transferă trofeele în offshore. Cum am mai spus-o şi cu alte ocazii, sînt adeptul unui model inclusiv de comunitate, confirmat şi legitimat printr-un „plebiscit de zi cu zi” al cetăţenilor (după o definiţie rămasă celebră a naţiunii de Ernest Renan), pe dorinţa lor de a locui împreună, dincolo de diferenţele etnice, lingvistice, culturale etc. – sursă de îmbogăţire mutuală, nu de divizare şi segregare.

Am citit un text al tău despre, hai să-i zicem, “ascensorul social” din perioada comunistă. E o temă care pe mine mă interesează foarte mult. Tu porneşti de la exemplul concret al tatălui tău ca un studiu de caz. Cum crezi că funcţionau aceste ascensoare socuale în RSSM şi cum s-au modificat ele în perioada postcomunistă?

În acel text la care faci referinţă („Ascensiune socială şi limite de aparat. Observaţii pe marginea poveştii vieţii unui intelectual moldovean din epoca sovietică tîrzie”, care poate fi citit şi pe blogul meu), am studiat traiectoria unui intelectual moldovean, în ocurenţă tatăl meu, care, provenit dintr-o familie săracă, educat la şcoala din sat, apoi la universitatea de la Bălţi, îşi face un doctorat la cea mai prestigioasă universitate din fostul imperiu sovietic (MGU) şi apoi ajunge deputat în ultimul Soviet suprem (organ legislativ) al RSSM şi primul Parlament al RM ales în februarie 1989 în condiţii de relativă libertate de exprimare şi pluralism politic. Este forul legislativ care, la 27 august 1991, a votat independenţa Republicii Moldova. Prin studiul biografic al acestui „caz”, analog cu cel al multor alţi intelectuali moldoveni educaţi şi socializaţi în sistemul sovietic, am încercat să desluşesc paradoxul angajării, în perioada perestroikăi, a unei părţi importante a intelectualilor din fosta republică sovietică împotriva orînduirii sistemului care, într-un fel, i-a format şi promovat. Povestea vieţii acestui om ne arată felul în care sistemul (de învăţămînt) sovietic a încurajat şi promovat un grup important de moldoveni de origini populare, dar la un moment dat le-a impus anumite „limite de aparat” în ascensiunea lor atunci şi dacă aceştia au fost bănuiţi de convingeri eterodoxe (în speţă, de „naţionalism”). Marginalizaţi în anumite etape ale carierei lor, aceşti intelectuali au devenit nişte disidenţi de nevoie, atunci cînd (sub conducerea lui Gorbaciov, în contextul politicii de glasnost’ / transparenţă) riscurile pentru exprimarea acestor luări de poziţie eterodoxe au devenit minime. Acest caz ne mai arată, între altele, erorile politicilor naţionale sovietice. Tentativa statului sovietic de a menţine un echilibru funcţional dintre, pe de o parte, politica de formare a elitelor naţionale şi, pe de altă parte, de limitare a naţionalismelor locale a fost percepută de către elitele intelectuale locale drept o constrîngere arbitrară şi nedreaptă, aceasta cu atît mai mult cu cît, în practică, în Republica moldovenească, ca şi în celelalte republici, aşa cum ştii, locuitorii rusofoni nu erau deloc încurajaţi să înveţe limba majorităţii băştinaşe, în timp ce localnicii erau obligaţi să înveţe limba rusă. Acest dezechilibru a dus la acumularea unor frustrări, legitime, care şi-au găsit exprimare în mişcările de emancipare naţională din epoca perestroikăi şi la articularea unor poziţii independentiste şi, mai tîrziu, unioniste.

A propos, eu cred că ceea ce s-a întîmplat în perioada sovietică în anii 60 este ceva fără precedent. A avut loc un salt calitativ greu de repetat şi asta se datorază în mare parte unui soi de “democratizare la bază” şi a investiţiei enorme în infrastructură şi educaţie. Adică accesul cît mai universal la un nou tip de infrastructură, urbanizare şi mai ales la educaţie în masă. Atunci începe să se formeze o masă critică de intelectuali (atenţie) moldoveni care acoperă mai toate sectoarele: de la agronomi la medici şi de la ingineri la diversele domenii artistice şi umaniste. De aici, zic eu, vine şi explozia cultural fără precedent în mai toate sectoarele: muzică, teatru, cinematografie, literatură etc. Pentru mine este cea mai importanmtă “renaştere culutrală” pe care a trăit-o Basarabia în sec XX care din păcate nu este nici studiată şi nici explicată. Tu cum o vezi?

Întregul sistem sovietic a fost clădit aidoma unui imens şantier, pentru că s-a construit o enormă infrastructură, fabrici şi uzine, clădiri de locuit etc., dar acest sistem sovietic a însemnat totodată şi o şcoală de proporţii uriaşe, care a format cetăţeni sovietici şi noi elite în baza unui contingent provenit, cel mai adesea, de la sate (cu atît mai mult cu cît, RSS Moldovenească, la sfîrşitul anilor 1950, era rurală în proporţii de 78%). Acelaşi lucru a avut loc, în proporţii diferite, peste tot în lume, cu precădere în secolul 20 – un proces desemnat prin conceptul generic de „modernizare”. Modernizarea sovietică a fost însă cu atît mai uimitoare cu cît a demarat pe o bază net diferită de cea existentă, de exemplu, în Europa occidentală. Societăţile occidentale erau pe larg urbanizate, şcolarizate şi industrializate deja în secolul 19. Proiectul de modernitate sovietică a fost edificat pe o bază largă de ruralitate şi subdezvoltare. În contextul învăţămîntului, acest vast proiect de modernizare poate fi definit şi printr-un aspect de democratizare, aşa cum spui şi tu, în măsura în care mase largi de origini populare au fost încurajate să îmbrăţişeze un proces de „mobilitate socială” ascendentă, studiind în şcoli, tehnikum-uri (colegii tehnice), universităţi şi apoi promovate la funcţii administrative. Această latură a atins cotele cele mai înalte în URSS. În contrast cu aceasta, în România interbelică, de exemplu, învăţămîntul public de masă a condus la o mobilitate socială de proporţii mult mai reduse. De exemplu, în Basarabia interbelică, la sfîrşitul anilor 1930, jumătate din toţi copiii de vîrstă şcolară nu frecventau şcoala, iar majoritatea celor care erau înrolaţi în ciclul de studii primare nu-l terminau, astfel încît o foarte mică minoritate (preponderent urbană) ajungea să facă studii liceale. La sfîrşitul anilor 1950, sistemele de studii superioare din SUA şi Europa occidentală erau încă foarte elitiste, spre deosebire de cel sovietic. În 1957, atunci cînd a fost lansat în cosmos primul satelit sovietic „Sputnik”, şi mai ales cînd, în 1961, primul om sovietic, Iurii Gagarin, a zburat în cosmos, americanilor nu le venea să creadă. Mulţi credeau că e o păcăleală propagandistică, uneltită de sovietici. În 1957, revista Time se întreba pe copertă: „Cum se face că ruşii au reuşit, iar americanii – nu?” Şi revista răspundea la această întrebare în paginile ei dînd cifre cu zecile şi sutele de mii de ingineri şi specialişti formaţi în URSS în ultimele decenii şi arătînd resursele enorme investite de autorităţile sovietice în învăţămînt, cu precădere în cel tehnic. Un salt similar a avut loc, în proporţii diferite, şi în alte domenii: industrie, agricultură, protecţie socială, cultură de masă  etc. În foarte multe privinţe, URSS a ajuns din urmă occidentul, iar pe alocuri l-a şi întrecut. Partea slabă a sistemului sovietic era însuşi motorul său: hipercentralizat, supra-ierarhizat, planificat în exces şi astfel greoi şi generator de erori de calcul însemnate. De exemplu, sistemul economic sovietic lăsa să se comită distorsiuni grave, semnalate de mulţi specialişti în epocă, în agregarea cererii cu oferta, ceea ce conducea periodic la crize de aprovizionare, nu doar la nivelul consumului de masă, dar şi la nivelul producţiei industriale. Pe plan ideologic, marea ratare a sistemului sovietic a fost incapacitatea sa de a construi comunismul, reprezentat ca un sistem perfect echitabil, bine asigurat din punct material şi social şi în care moneda de schimb trebuia să fie abolită. Un intelectual moldovean îmi mărturisea dezamăgirea pe care o resimţea în această privinţă: „În anii 1960 ni se spunea că în anii 1980 va fi comunism. Iar noi credeam asta [în contextul primelor cuceriri spaţiale şi al progresului socio-economic]. Am ajuns în anii 1980 şi stăteam la cozi după zahăr”.  Frustrările cauzate de deficienţele de aprovizionare se suprapuneau cu un grad avansat de rutinizare a ideologiei sovietice. La sfîrşitul anilor 1970, puţini mai luau în serios sloganurile comuniste, chiar şi printre comuniştii. Iar sistemul sovietic ajunsese să fie asociat de către cetăţenii de rînd cu figura lui Brejnev care, spre sfîrşitul guvernării sale, apărea periodic pe sticla televizorului asemeni unei păpuşe chinezeşti, balansînd uniform cu mîna dreaptă în semn de salut. Totuşi, pentru cei mai mulţi foşti cetăţeni sovietici care în anii 1990 au îngroşat rîndurile perdanţilor tranziţiei, acest sistem a însemnat, post factum, un soi de comunism de care nu erau conştienţi. O femeie care în anii 1970-1980 lucra tehniciană la studioul de cinema Moldova-film, iar în anii 2000 devenise persoană fără adăpost, îmi spunea într-un interviu: „Noi trăiam pe atunci în comunism, dar nici măcar nu ne dădeam seama”.  Pare ironic că termenul astăzi unanim acceptat, împrumutat după 1991 din sovietologia occidentală pentru a desemna epoca socialistă, era şi este în continuare cel de „comunism”.

În ultima perioadă, de ambele părţi ale Prutului s-a vehiculat tot mai mult ideea Unirii. Evident că există mult balast prpagandistic de ambele părţi. Cît de realistă este o astfeld e idee? Ce susţinere populară are? O are sau nu o are şi de ce? Cum vezi tu proiectul de ţară numit RM?

Aşa cum am mai spus-o şi cu alte ocazii, ideea Unirii RM cu România nu mă deranjează în sine. Mi se pare că poate întruchipa un proiect legitim, atît timp cît acesta nu este unul de expresie exclusiv simbolică şi emoţională şi nu pierde din vedere componenta pragmatică şi realistă a unei asemenea întreprinderi. Spuneam mai sus că, de bine de rău, proiectul RM – deşi deficient în forma în care este astăzi – are un anumit potenţial de a coagula o comunitate, dincolo de poziţia politică, apartenenţa etno-lingvistică, vîrsta şi statutul social al cetăţenilor. Ideea unionistă nu are în acest moment un asemenea potenţial pentru că o mare parte a populaţiei RM este ostilă acestei idei. Observ că, mai recent, militanţii unionişti şi-au schimbat strategia, încercînd să-şi prezinte ideea prin argumente pragmatice (vezi afişele plasate peste tot de genul „Unirea este bunăstare” sau „Unirea este justiţie corectă” etc.). E adevărat că România a început recent să se înfăţişeze ca un model de guvernare pe unele aspecte (de exemplu, lupta cu corupţia). E un fenomen pe care îl consider bun. După mine, moldovenii ar trebui să încurajeze elitele locale să preia exemplul ţării surori, atunci cînd acesta este unul bun de urmat. Mulţi oameni, obosiţi probabil să mai spere într-un stat viabil la ei acasă, îşi îndreaptă aşteptările către statele vecine (România sau Rusia) sau la formaţiunile suprastatale – Uniunea Europeană şi Uniunea Vamală. Deşi poate fi înţeleasă, strategia unionistă mi se pare una greşită în fond şi cu potenţial de realizare minim. Ea exprimă mai degrabă, după mine, o tactică de evaziune, bazată pe constatarea unui eşec, a unei neputinţe colective (cea de a construi un stat funcţional în teritoriul RM). Problema e că nimeni nu ne aşteaptă, nici în România, nici în Rusia, nici în UE şi nici în UV, cu „temele nefăcute” la capitolul capacitate de guvernare pe diverse paliere, la care şi cetăţenii să pună umărul. Cine se îndoieşte de acest lucru să se uite la diferenţele enorme care persistă în Italia între zona de nord, prosperă, şi cea de sud, mai săracă, şi sentimentele de frustrare şi inechitate resimţite în mod diferit de ambele părţi. România abia acum a devenit spaţiul unor tentative de stat de drept şi a unei economii cît de cît eficiente. La ce bun i-ar trebui contribuabilului român să mai supra-investească într-un teritoriu cangrenat de sărăcie, incapacitate şi corupţie endemice? Doar de dragul unei fantasme de un secol jumătate vechime? Asemenea idealuri sună frumos la un miting, dar se transpun mai greu în practică, cu calculele şi facturile pe faţă. Pe de altă parte, majoritatea populaţiei Republicii Moldova rămîne rezervată unei asemenea perspective. O unificare prost făcută pregăteşte calea unui separatism înfloritor. Este nevoie ca RM – cei guvernanţi şi cei guvernaţi deopotrivă – să-şi ia în mîini cu hotărîre sarcina de a face un stat viabil, pentru a putea eventual atrage, în aval, entităţi centrifuge, cum este Transnistria şi, iată, Găgăuzia, iar în amonte să prezinte interes pentru state vecine sau formaţiuni supra-naţionale în eventualitatea unei apropieri sau, eventual, integrări. Iar apropo de integrare, pentru mulţi unionişti şi pro-europeni de la noi, unirea sau aderarea la UE este un panaceu şi un scop în sine. Din punctul meu de vedere, şi nu doar al meu, R. Moldova trebuie mai întîi să se pună pe picioare şi apoi să se integreze în UE, şi nu invers.

Eu merg mult pe la ţară şi în orăşelele mici atît din RO cît şi din RM. Ceea ce observ e că problemele oamenilor şi obsesiile elitelor sînt două lumi total diferite. În RM de exemplu nu am întîlnit la ţară  oameni care să fie frămîntaţi de „criză identitară”. Oamenii ştiu foarte bine cine sînt şi nu-i chinuie nici o nelinişte la acest capitol. Au ei alte probleme de viaţă şi de moarte. Dacă ajungi la Chsinău şi discuţi cu intelectualii locului atunci musai ajungi la problema „crizei identirare”. Spune-mi te rog: criza identităţii naţionale în Republica Moldova este o problemă a maselor sau o problemă a elitelor?

Am scris acum ceva timp un scurt eseu în care spuneam că aşa-zisa „criza identitară” a populaţiei din RM este o invenţie a elitelor moldovene, fiind prezentată ca o condiţie necesară unui anumit proiect naţional. Aşa cum ai constatat şi tu, iar sondajele o confirmă (vezi sondajele comandate de IPP), oamenii sînt preocupaţi de sărăcie, corupţie, boli, mai nou de război, dar nimeni nu a semnalat că ar fi îngrijorat de vreo pretinsă „criză identitară”. În mod clar, aceasta e o problemă a elitelor, nu a maselor. Mai mult decît atît, populaţia din RM se simte în general OK cu această identitate dobîndită, construită sau moştenită pe care o împărtăşeşte, fără voie. După mine, problema e puţin în altă parte şi anume că majoritatea locuitorilor şi cetăţenilor RM nu au încă o identitate suficient de puternică care să-i unească dincolo de apartenţele lor etno-lingvistice (moldoveni/români, ruşi, ucraineni, găgăuzi etc.). Cred totuşi că identitatea moldovenească (spre deosebire de cea românească) ar putea deveni o idenitate civică, inclusivă în raport cu toate componentele etnice, lingvistice, sociale ale cetăţenilor Republicii Moldova. O asemenea construcţie este pe cale de elaborare şi ea funcţionează deja la anumite nivele şi în anumite contexte. De exemplu, unii compatrioţi rusofoni îmi spuneau că, odată plecaţi în străinătate (în Rusia), adoptau identitatea de moldovean, definită ca locuitor şi cetăţean al Republicii Moldova. Totodată, unii colegi rusofoni îmi mărturiseau sentimentul de excluziune pe care îl resimt atunci cînd identitatea de moldovean este atribuită, în RM, doar pe criteriu etnic. Unii colegi îmi spun că „ruşii” sau „găgăuzii” înşişi nu se recunosc ca moldoveni (în sens civic). Şi nu e deloc de mirare, în condiţiile în care ei la şcoală învaţă Istoria românilor, o naraţiune istorică din care aceste „minorităţi” nu apar decît, eventual, în calitate de „duşmani” şi „venetici”. Identificarea strict pe criteriu etnic este segregatoare în cadrul unui proiect de ţară în care convieţuiesc mai multe grupuri etno-lingvistice, cum este RM. Prin urmare, în viziunea mea, moldovenii ar trebui să se concentreze pe un model de comunitate care să-i unească în interior, nu să-i dezbine.

Acum ajungem cumva şi la volumul tău, la origine teza ta de doctorat, editată mai întîi în Franţa şi abia după aceea în limba română: „Ni héros, ni traîtres. Les ecrivains moldaves face au pouvoir sovietique sous Staline”, L’Harmattan, 2009 / Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă , Editura Cartier 2014. Îmi place sintagma asta: Nici eroi, nici trădători. De ce a fost nevoie şi de o inginerie itentitară pe lîngă cea socială? De fapt care a fost funcţia scriitorilor în această inginerie identitară?

Dar proiectele de inginerie socială realizate în epoca sovietică au avut întotdeauna şi o componentă identitară. Aşa-zisa „revoluţie culturală” – sintagmă leninistă, resemantizată de Stalin în contextul primului cincinal (1928-1932/33) – îşi propunea, prin şcoală şi alte aşezăminte culturale, să inculce cetăţenilor sovietici, în speţă celor care nu reprezentau fostele elite „burgheze”, o conştiinţă de clasă, de apartenenţă la clasa muncitoare. Faţă de ipostazele politică, economică şi socială, ipostaza „culturală” a revoluţiei bolşevice era mai echivocă. Or, „cultura” în „limbajul bolşevic” însemna atît cultura înaltă (kul’tura) cît şi cultura vieţii cotidiene (bît, kul’turnost’). Acestea trebuiau înzestrate cu un caracter de clasă, socialist (opus culturii şi stilurilor de viaţă burgheze). Regimul bolşevic a inventat şi a atribuit identităţi de clasă, de exemplu, aceea de muncitor (rabochii) sau, în zona rurală, de batrak (sărac), seredniak (mijlocaş) şi kulak (chiabur). Aşa cum atribuirea unei etichete sau a unui stigmat de clasă îţi putea hotărî destinul, cazurile de impostură erau inevitabile. Este curios că regimul bolşevic nu şi-a propus de la bun început să construiască o identitate sovietică. Acest obiectiv apare mai tîrziu, spre sfîrşitul anilor 30 şi mai ales odată cu Marele Război pentru Apărarea Patriei (Al Doilea Război Mondial). Pînă atunci, „omul nou” sovietic era înzestrat mai curînd cu trăsături de clasă: arhetipul muncitorului, al cărui misiune era de a duce la bun sfîrşit revoluţia, ca operă de emancipare socială, şi – în funcţie de interesele sovietice de expansiune – de a o răspîndi cît mai departe în lume. Tot în a doua jumătate a anilor 30 şi mai ales după război, „poporului rus” i se atribuie, de fapt, în discursul oficial (dar, evident, nu şi de drept) un rol hegemonic în proiectul de edificare a socialismului. Construcţia identităţii sovietice a mers mînă-n-mînă cu consolidarea unui soi de naţionalism rus oficial. În anii 1920 şi la începutul anilor 1930, autorităţile sovietice au fost însă mai degrabă preocupate să dea formă şi conţinut unui şir lung de naţionalităţi, după un calapod de parcă tras la indigo dintr-un manual european de naţionalism, prin crearea unor limbi literare standard, grafii (cel mai adesea în baza alfabetului latin) acolo unde acestea nu existau, prin elaborarea unor patrimonii culturale şi apoi difuzarea acestora prin instituţii finanţate şi patronate de stat: şcoli, edituri, teatre, uniuni literare etc., angajînd o armată întreagă de savanţi, scriitori, artişti, pedagogi, propagandişti etc. Puterea sovietică a luat foarte tare în serios dimensiunea culturală a revoluţiei pe care dorea să o înfăptuiască. Scriitorilor li s-a atribuit un rol de frunte în această maşinărie revoluţionară. Ei nu erau consideraţi doar „ingineri ai sufletelor umane”, ci şi arhitecţi ai conştiinţelor colective, ca să spunem aşa. Pentru un observator din afară, poate părea incredibil cît de mult se implicau conducătorii sovietici în procesul de geneză a operelor literare. Stalin însuşi nu rareori participa la discuţii cu scriitorii ruşi şi de alte naţionalităţi, le citea manuscrisele şi nu se jena să intervină cu critici şi sugestii pe marginea lor, uneori sunîndu-i la telefon în fapt de noapte atunci cînd nu-i plăcea ceva sau ţinea cu tot dinadinsul să-i sfătuiască. Este interesant, totodată, că mulţi scriitori luau în serios această părere a partidului asupra propriilor opere. Am fost fascinat să văd într-un jurnal intim inedit al unui scriitor din Moldova, cu şcoală şi tradiţie literară interbelică, cîte emoţii îşi făcea în legătură cu lectura pe care o va face „partidul” ultimei sale opere înainte de publicare. Această supraveghere a creaţiei literare din partea liderilor de partid, interiorizată în diverse forme de autocontrol şi autocenzură, a diminuat simţitor după moartea lui Stalin, deşi aceasta a continuat şi după destalinizare. Totuşi, odată cu începutul anilor 1950 apar premisele unui public literar restrîns, format din scriitori şi oameni relativ cultivaţi, care veneau cu coduri de lectură şi cu un orizont de aşteptare specific, care depăşea de departe calapodul realist-socialist. Începînd cu acea perioadă, literatura şi publicul ei s-a diversificat şi s-a stratificat progresiv. Rolul ideologic şi educativ a fost rezervat mai curînd operelor destinate programelor şcolare şi literaturii de conjunctură. Totodată, se face loc unui spaţiu de manevră, de joc între registrul oficios şi cel strict literar, făcînd posibilă apariţia unor opere hibride: ideologice după conţinut, dar literare ca formă/substanţă. Totuşi, scriitorul a continuat să fie investit cu o misiune profetică, chiar şi în epoca sovietică tîrzie. Drept dovadă uşurinţa cu care scriitorii şi-au asumat rolul de tribun al poporului, în contextul „mişcării naţionale” de la sfîrşitul anilor 1980. Numai că, în mod ironic, această ieşire a scriitorilor moldoveni în cetate a fost una mai curînd nefastă pentru ei, întrucît „vremurile noi” anunţate de aceştia au adus celor mai mulţi moldoveni sărăcie lucie şi decepţii în lanţ.

Ceea ce ne lipseşte vizibil este o istorie socială şi economică a perioadei comuniste. Ce îmi place mult la cartea ta este faptul că  încearcă o analiză socială a istoriei literaturii şi nu doar. Aş vrea să înţeleg succint dacă se poate unde sînt rupturile şi tensiunile centrale ale acestei istorii zbucimate începînd cu anii 40-50, continuînd cu „dezgeţul” şi terminînd cu „renaşterea” din perestroika. Cum ai sintetiza-o tu?

Ne imaginăm adeseori cursul istoriei în funcţie de cezurile schimbărilor politice, de la o guvernare la alta. În istoria sovietică, identificăm de obicei cîteva perioade: anii NEP-ului (1922-1928), în care la conducere s-au aflat Lenin, iar apoi „moştenitorii” săi (Stalin, Troţkii, Zinoviev şi alţii); epoca Stalin – numită stalinism – , împărţită eventual între un stalinism timpuriu şi unul tîrziu, asociată cu indutrializarea şi colectivizarea forţată şi cu represiunile de masă; epoca Hruşciov, cu aparenţa ei de „dezgheţ” şi „destalinizare”; epoca Brejnev, asociată cu o perioadă de consolidare şi „restalinizare” moale a sistemului sovietic, şi, în sfîrşit (trecînd peste guvernările, efemere, ale lui Cernenko şi Gromîko), epoca Gorbaciov, numită perestroika, caracterizată printr-o liberalizare şi democratizare fără precedent a societăţii sovietice. O asemenea periodizare, deşi eficientă în linii mari, supradimensionează factorul politic, important fără îndoială, dar insuficient pentru a înţelege schimbarea, permeabilitatea dintre epocile respective, care se datorează în mare măsură, aşa cum încerc să o arăt în cartea mea pe un studiu de caz specific, unor dinamici mai curînd sociale şi culturale, decît strict politice. De exemplu, arăt în această lucrare că dezgheţul şi destalinizarea de la mijlocul anilor 1950 în URSS (şi în RSSM, în particular) au fost pregătite de nişte premise care apar înaintea morţii dictatorului, în 1953. În cazul pe care îl studiez, „dezgheţul” din anii 1950 apare ca o consecinţă a unui proces multilateral, cu factori multipli: 1) eşecul taberei scriitorilor „transnistreni”, mai bine dotaţi cu capital politic, în lupta lor pentru hegemonie cu scriitorii basarabeni, mai înzestraţi în plan literar (în treacăt fie spus, în această confruntare simbolică şi birocratică, basarabenii au fost susţinuţi de reprezentanţii Uniunii scriitorilorilor de la Moscova), 2) delegitimarea conducerii Institutului de Limbă, Literatură şi Istorie, reponsabil cu politica lingvistică şi culturală, în urma publicării articolului lui Stalin, în 1950, „Despre marxism în lingvisică” (articol care îl discreditează pe N.I. Marr, considerat pînă atunci părinte fondator al lingvisticii sovietice) şi, nu în ultimul rînd, 3) întinerirea instituţiei scriitorilor prina primirea unor noi membri, care aduc un model nou de a înţelege relaţiile dintre scriitori şi, la alt nivel, dintre scriitori şi puterea, dincolo de tensiunile interne care au măcinat mediul scriitorilor după război (în aşa numită perioadă jdanovistă).  Moartea lui Stalin nu face decît să grăbească, în Moldova sovietică şi în toată URSS, un „dezgheţ” ale cărui premise erau deja coapte. Totuşi, sistemul nu se „dezgheaţă” pînă la capăt. Iar „destalinizarea” proclamată de Hruşciov la cel de al 20-lea Congres al PCUS este urmată în scurt timp de o „restalinizare” – e drept, mai moale – pe toate planurile. Nu se revine cu totul la modelul de guvernare stalinist. Dar sistemul sovietic nu devine, nici sub Hruşciov, cu atît mai puţin sub Brejnev, o democraţie reală, aşa cum s-a autoproclamat. Totuşi, odată cu perestroika lui Gorbaciov, pe care unii au numit-o „cel de al doilea dezgheţ”, sistemul sovietic cunoaşte o formă de guvernare apropiată, după mai mulţi parametri, de democraţiile occidentale. Către 1989-1990, Partidul Comunist încetează să mai deţină monopolul deplin în viaţa politică a ţării, odată cu apariţia unor mişcări politice alternative (cum sînt mişcările „pentru susţinerea restructurării”, apărute, cu variaţii locale, în majoritatea republicilor sovietice şi care au participat la alegerile locale şi centrale din 1989 şi 1990). Şi iată că, atunci cînd URSS pare să fi devenit o democraţie autentică, sistemul se prăbuşeşte.

Tu observi că în RM apar nişte situaţii paradoxale unde în „conflictele generaţionale” apar şi nişte „conflicte politice” sau cumva se suprapun? În ce constă acest paradox, aceste conflicte generaţionale şi politice?

Relaţia dintre generaţii este puternic marcată de politic şi mai ales de schimbările politice radicale (cum sînt cele de la 1918 în România şi URSS). Atît în Basarabia interbelică cît şi în RASSM (Transnistria sovietică), după 1918, o veche generaţie de scriitori, formată în vechiul regim, se angajează, cu o loialitate ce pare ireproşabilă, la instaurarea noului regim. După un deceniu, apare însă o nouă generaţie de literaţi, formaţi în întregime în noul sistem, dar, de remarcat, de dascălii şi mentorii proveniţi formaţi în vechiul sistem de învăţămînt. Atît în Basarabia interbelică cît şi în Transnistria sovietică, noul regim îi avantajează pe cei tineri şi îi face vulnerabili pe cei vîrstnici. În Basarabia, intelectualii „seniori”, deşi formaţi în universităţile fostului imperiu, se declară, după 1918, unionişti de dată veche şi patrioţi ireductibili. De cealaltă parte, tinerii scriitori basarabeni, afirmaţi în anii 1930, se proclamă regionalişti intransigenţi. Conflictul dintre generaţii se anunţă necruţător. Cu toate acestea, conflictul aparent ascunde în fapt o colaborare fructuoasă dintre vîrstnici şi tineri şi o succesiune de generaţii pînă la urmă armonioasă. În Transnistria sovietică, în schimb, presiunea politicului transformă schimbul de generaţii într-o reglare de conturi în care vîrsta (şi, implicit, educaţia) ţine loc de capital politic. Astfel, Marea Teroare din 1937-38 a luat înfăţişarea, în sînul mediului scriitorilor din RASSM, unui conflict de generaţii instituţionalizat dus pînă în capătul consecinţelor sale. După război, şi mai ales după 1950, apare o nouă generaţie de scriitori, formaţi în noul sistem de învăţămînt, cu lacune culturale semnificative, dar dornici de a învăţa de la colegii lor mai mari, şcoliţi în licee şi universităţi româneşti. Relaţia dintre generaţiile de scriitori nu mai este una bazată pe conflict, competiţie şi dorinţă de putere. Şi asta se întîmplă, în primul rînd din motivul flexibilizării intervenţiei statului în treburile literare, de partea unuia sau altui grup. Prin urmare, scriitorii au fost nevoiţi să se bizuie pe propriile resurse şi capacităţi literare şi sociale pentru a-şi face drum spre recunoaştere. Atunci cînd nu s-au ignorat cu desăvîrşire, lucru deseori întîlnit în aceste situaţii, scriitorii vechi şi noi au avut ce lua unii de la alţii. Cei vîrstnici erau mai tari în materie de cultură literară, pe cînd cei tineri s-au afirmat prin îndrăzneală şi creativitate. Mă gîndesc la prietenia dintre Andrei Lupan şi Ion Druţă, primul fost ilegalist şi mult timp preşedinte al Uniunii Scriitorilor, al doilea un tînăr prozator de factură rustică şi neumblat pe la adunări de partid (a se vedea cartea lui I. Druţă, Lupaniada). Ambii au avut însă ce învăţa unul de la altul, în ciuda sau poate graţie diferenţelor inerente contextelor diferite în care s-au socializat. Conflictul generaţional a reapărut după schimbările revoluţionare de la 1990. Disputa se duce de atunci încoace între aşa-zişii post-modernişti şi tradiţionalişti, cu un lanţ de trăsături inerente, de altfel interşanjabile.

Teza centrală a cărţii tale se învîrte, dacă bine am înţeles, în jurul temei: Scriitorii moldoveni faţă în faţă cu puterea: nici „eroi”, nici „trădători”. Care este esenţa acestui nici-nici, care e istoria lui?

Într-adevăr, povestea acestui nici-nici reprezintă o imagine sintetică în cartea mea. În plan teoretic, această imagine este o invitaţie de a se deplasa atenţia spre alte categorii de înţelegere decît cele cu care sîntem obişnuiţi a discerne relaţia dintre intelectuali şi putere într-o epocă autoritară (totalitară). Într-un interviu cu Baca Deleanu (traducătoare literară, văduva scriitorului Liviu Deleanu), cu care am cultivat o prietenie de care îmi aduc aminte şi acum cu tandreţe, mi-a mărturisit că „Dacă îţi va spune cineva [dintre scriitori] că a fost erou pe vremea ceea, să nu-l crezi”. Mi-a spus-o într-un context în care, jenată, trebuia să-mi recunoască lipsa de îndrăzneală a soţului ei, L. Deleanu, în raport cu puterea în acei ani postbelici. Ceea ce a vrut să-mi spună Baca Deleanu, este că toţi intelectualii – mai cu seamă scriitorii – au fost forţaţi să negocieze şi să facă compromisuri, într-un fel sau altul, cu instanţele puterii. Ajutat de lectura documentelor de arhivă şi a interviurilor, am înţeles că acest raţionament este valabil şi în ceea ce priveşte categoria opusă celei de „erou” – „trădătorul”.  Este evident că unii scriitori, mai ambiţioşi să acumuleze resurse literare şi politice, au fost mai tentaţi să atingă un grad mai mare de proximitate cu puterea. Dar în această relaţie dintre scriitori şi putere, raporturile (şi raporturile de forţă) au avut un caracter mutual, bazat pe un schimb în care ambele părţi îşi proiectau temerile şi interesele. Totuşi, cei care se aflau în relaţii mai strînse cu puterea îşi puteau permite adeseori luxul de a negocia mai dur anumite chestiuni legate de literatură, de limba literară şi de patrimoniul literar. Dimpotrivă, scriitori care au evitat contactul cu puterea, au avut o capacitate redusă de a influenţa anumite schimbări, într-un sens sau altul.

 

Interviul a mai apărut pe CriticAtac.

 

Fotografie: Andrei Lupan, Bogdan Istru, Ion Canna (din cartea lui Petru Negură).