ARTICOLE.

Duminica trecută, pe 14 iunie, în Moldova au avut loc alegeri locale. Rezultatele alegerilor pot fi găsite aici.

Nişte însemnări de Vasile Ernu pe blogul său la Adevărul despre alegerile din R. Moldova: „PSRM-ul lui Dodon i-a spulberat pe comunişti luîndu-le electoratul. Dar nu e neapărat o veste bună. Voronin era un bătrîn conservator liberal statalist şi moldovean convins. Dodon e un neoliberal conservator mai apropiat de Rusia. Lucrurile sînt mult mai complicate. //Cert este că în RM încă nu s-a născut subiectul politic: cetăţean. Iar presa mainstream & elita intelectuală o ţine cu discursul moralist uitînd că politica este despre putere şi interese. Iar tineretul urbancool din Chişinău a descoperti festivalurile: fac festival şi din mătrăgună. // Şi în concluzie pentru că RM este un spaţiu predominant rural, o mică metaforă a unui amic: „Patru lucruri au rămas stăpîne în sat: Deznădejdea, Alcoolul, Dumnezeu şi Moartea. Deznădejdea – traiul la nesfîrşit al trecutului, Alcoolul e pentru prezent, Dumnezeu e speranţa unui viitor, iar Moartea joacă de nevoie rolul realistului.“ NB: A se vedea pe agora.md evoluţia rezultatelor alegerilor în 2011 şi acum.

Natalia Morari, pe blogul său la Europa Liberă despre implicarea Academiei în campania electorală: „Țara, în care Academia de Științe se ocupă cu agitația electorală, dezbinând societatea pe criteriul etnic, nu prea are șanse. Suntem bolnavi, profund bolnavi – și cei care fac asemenea apeluri, și cei care le aplaudă. Aceasta se referă în egala măsură și la oamenii care strigă că tot ce este românesc înseamnă fascist – avem și din aceștia, din păcate.”

O reflecţie de Vitalie Vovc pe blogul său despre alegerile (prin definiţie) democratice şi paradoxurile acestora: „Ar trebui poate să vă deprindeţi cu gândul că fiecare din Domniile Voastre, statistic vorbind, nu sunteţi decât 1 / 2 800 000 (aprx.) şi votul fiecărui din voi nu poate avea o pondere mai mare decât atât. Câte procente a luat candidatul vostru? Pai cam tot atâta reprezentaţi Dumneavoastră şi opiniile Dumneavoastră în societate. Mai exact, din acei care au votat. Punct. Nu vă place? Există perioadă inter-electorală pentru a mobiliza mulţimi şi pentru a face „propagandă” cu „likbez”. Ceea ce, desigur, nu este nici într-un caz o obligaţie. Dar dacă nu întreprinzi nimic, atunci accepţi şi îţi asumi statutul minoritar. Cuminţel şi cu respect pentru ceilalţi… Dacă, însă, sunteţi luptători aprigi pentru nişte idei sau viziuni şi rămâneti în minoritate, încercaţi să înţelegeţi care sunt cauzele şi, dacă acţiunile Dumneavoastră (eventuale) pentru a modifica această stare de fapt nu-şi au rezultatul scontat, poate ar fi mai potrivit să vă modificaţi strategiile de acţiune?”

BBC a realizat un material despre Ilan Șor, oligarhul moldovean suspectat că ar fi implicat în furtul miliardului. Sinteze în limba română ale articolului pot fi citite pe site-ul Unimedia și Realitatea.md. Şor vine cu o replică pe o pagină de socializare, că adică el ar fi curat. Între timp, autorităţile din Scoţia, în care bănci a plecat cea mai mare parte a miliardului furat, se sesizează şi comentează pe marginea cazului (pe BBC şi, unimedia, în română).

The Financial Times scrie despre copiii moldoveni ce rămîn acasă cînd părinții lor pleacă la muncă peste hotare: ”I do not think that my mother will come back here,” he says, looking down at his hands. “I talk to her on Skype,” he continues. “When she can.” Cristian lives in Ruseştii Noi, a small, dusty village in rural Moldova, the poorest country in Europe. He is one of 40,000 Moldovan children who have been abandoned by parents leaving the country in search of jobs. According to a recent study by Unicef, the UN’s child rights organisation, 21 per cent of Moldovan children are missing at least one parent due to labour migration. Across the country, but predominantly in rural areas, families have been ripped apart by the lure of job prospects in Russia or Europe, leaving their offspring to grow up alone. The lucky ones are left with a solitary parent or grandparent. “I prepared breakfast for him one morning, and she was gone,” says Valentina Codreanu, Cristian’s 70-year-old grandmother, who has taken care of him since. The less fortunate are watched over by family friends or entrusted to older siblings. And the worst-off are left in the care of the state, sent to government-run boarding houses that western charities describe as akin to Victorian-era orphanages.”

Un reportaj pe Unimedia despre bătrînii din Moldova (şi Transnistria): „Situația economică dificilă din regiunea transnistreană a luat prin surprindere majoritatea populației. Pensionarii au de suferit cel mai mult. Având în vedere dificultățile economice din stânga Nistrului, din luna martie 2015 autorităţile plătesc doar 70% din pensie, restul urmând a fi achitat când situaţia economică se va îmbunătăţi. Mărimea medie a pensiei din regiunea transnistreană este în valaore de 606 ruble locale, echivalentul a 54 de dolari. De menționat este faptul că minimul de existență în stânga Nistrului este de 1100 de ruble. // Cu toate acestea, pentru a face față dificultăților pensionarii încearcă să identifice surse financiare suplimenatare. Mulţi încă mai lucrează, chiar dacă au ieșit la pensie. // Potrivit pensionarilor, unele activități îi ajută să treacă mai ușor peste problemele cu care se confruntă. În parcul din centrul orașului Râbniţa, în fiecare duminică, vârsnicii îşi dau întâlnire. Discută, dansează şi se bucură de viaţă.”

Sergiu Tofilat a monitorizat activitatea ANRE pentru anul 2014 și a prezentat rezultatele într-o notă analitică. ”Sectorul energetic se află într-o criză acută pentru că ANRE s-a dovedit a fi o instituţie nefuncţională pe parcursul ultimilor trei ani. Sectorul de livrare a energiei electrice se află într-o situaţie extrem de dificilă. Supraîndatorarea operatorilor pune în pericol securitatea energetică a statului.Pe de o parte, din cauza deprecierii monedei naţionale s-au majorat cu peste 50 la sută costurile de import a energiei, fapt ce crează o presiune financiară asupra operatorilor. Pe de altă parte, nu există transparenţă privitor la consumurile şi cheltuielile incluse în tarif, deoarece ANRE nu efectuează auditul operatorilor. Drept urmare, tarifele aprobate sunt nejustificat de mari şi prejudiciază consumatorii, inclusiv instituţiile publice.”

Economistul Paul Krugman se bucură de faptul că democrații americani au respins un proiect care prevedea cîteva amendamente cheie ce ar fi facilitat implementarea Tratatului TransPacific dar și de declarațiile hotărîte făcute de Hillary Clinton săptămîna trecută în campania electorală. E un semn, crede Krugman, că democrații americani în sfîrșit au început să se miște spre stînga după ce, ani de zile, au făcut multiple concesii dreptei pentru a nu fi percepuți drept radicali. ”At the same time, Democrats seem finally to have taken on board something political scientists have been telling us for years: adopting “centrist” positions in an attempt to attract swing voters is a mug’s game, because such voters don’t exist. Most supposed independents are in fact strongly aligned with one party or the other, and the handful who aren’t are mainly just confused. So you might as well take a stand for what you believe in. But the party’s change isn’t just about politics, it’s also about policy. On one side, the success of Obamacare and related policies — millions covered for substantially less than expected, surprisingly effective cost control for Medicare — have helped to inoculate the party against blanket assertions that government programs never work. And on the other side, the Davos Democrats who used to be a powerful force arguing against progressive policies have lost much of their credibility. (…) As I said, you can describe all of this as a move to the left, but there’s more to it than that — and it’s not at all symmetric to the Republican move right. Democrats are adopting ideas that work and rejecting ideas that don’t, whereas Republicans are doing the opposite. And no, I’m not being unfair. Obamacare, which was once a conservative idea, is working better than even supporters expected; so Democrats are committed to defending its achievements, while Republicans are more fanatical than ever in their efforts to destroy it. Modestly higher taxes on the wealthy haven’t hurt the economy, while promises that tax cuts will have magical effects have proved disastrously wrong; so Democrats have become more comfortable with a modest tax-and-spend agenda, while Republicans are more firmly in the grip of tax-cutting cranks than ever. And so on down the line.”

Cristina Hermeziu, pe blogul său pe Adevărul, despre Emil Cioran, Norman Manea şi Luca Piţu (care ne-a părăsit zilele trecute): „Se împlinesc 20 de ani de la moartea lui Cioran, pe 20 iunie 1995, la Paris. 20 de ani de când a părăsit „Coasta Senei”, ar fi spus Luca Piţu, intelectual ieşean de o erudiţie spectaculoasă şi fără trîmbiţe, în răspăr cu toate conformismele, de care ne-am despărţit zilele trecute, de tot. Luca Piţu l-a vizitat pe Cioran, împreună cu Sorin Antohi, în 1991 şi din bîrfele lor benigne şi fermecătoare, în franceză, Polirom a publicat în 2009 un volum. Cei trei au bîrfit despre geniul verbal şi „zeflemitorul” Petre Ţuţea, despre cum a leşinat Sorana Ţopa când a părăsit-o Mircea Eliade, despre Nicu Steinhardt şi „toţi tipii ăştia [care] au făcut puşcărie”, după cum se înfiora sincer şi cumva detaşat Cioran, în mansarda din rue de l’Odéon. Mansarda din rue de l’Odéon va fi fost, zeci şi zeci de ani de exil, un fel de „triaj” între România şi Franţa, dar Cioran nu s-a mai întors niciodată pe Coasta Boacii natale, în ţara de origine. Când s-a stabilit definitiv în Franţa, în 1941, Cioran avea 30 de ani şi deja cinci cărţi scrise în română. Cioran va scrie zece cărţi în franceză: le-a şlefuit limba pînă când francezii au exclamat, în l’Express, în 1986: „Le plus grand prosateur français est roumain.”

Katharina Raabe scrie un articol lung-lung despre literatura est-europeană după 1989: ”If we look at the literature it becomes apparent that this division has merely been shifted; that with the emergence of individual literatures out of the uniform greyness of the socialist landscape, the contours of old Mitteleuropa are showing through on the new map. It becomes clear, too, that the only literary centre remaining in the East is Russia. One of the challenges of the postcommunist era has been the need to get to know not only the new political realities in the nations that emerged from the fog but also their historical and cultural situation. Travelling, intercultural exchange and building and developing relationships depended, however, on the existence of a sound basis of understanding, communication and translation. Writing a common European history, which after the fall of the Wall suddenly seemed achievable, could not be done without a common memory. How else could a common history come into being?  Books and libraries have a special role to play here. The literature of the twentieth century has shown itself equal to the task of describing even the breakdown of civilization that was Auschwitz and Kolyma. But until 1989 this literature was insufficiently known, and its reception forms part of the description of the literary process that has occurred since 1989. So too does the study of the texts that have inscribed themselves into the emerging grand narrative of the end of communism – an end accompanied by the rise of a national and post-national Europe.”

 Un fost kamikaze, Hisashi Tezuka, își amintește, pentru AP, recrutarea, antrenamentul și pregătirea sa pentru misiune: ”The pilots filed into the room and were presented with a form that asked if they wanted to be kamikaze. It was multiple-choice, and there were three answers: „I passionately wish to join,” ”I wish to join,” and „I don’t wish to join.”This was 1945. Many were university students who had been previously exempt from service, but now Japan was running out of troops. Hisashi Tezuka recalls that a few of his colleagues quickly wrote their replies and strutted away. But he and most of the others stayed for what felt like hours, unable to decide. He did not know then if anyone had dared to refuse. He learned later that the few who did were simply told to pick the right answer. Tezuka so wanted to be honest to his feelings he crossed out the second choice and wrote his own answer: „I will join. (…) Tezuka survived only because Emperor Hirohito announced Japan’s surrender on a radio broadcast, just as he was on a train headed to take off on his kamikaze attack. „I had been all set to die,” he says. „My mind went absolutely blank.”

Un interviu cu regizorul suedez Roy Anderson:”Сны. Когда я начинал свою карьеру, я почти не работал со снами. Но постепенно я понял, что сон — это очень важно, поскольку во сне человек полностью освобождается, становится абсолютно свободным. Как у Бунюэля.”

Malise Ruthven scrie despre utilizarea tehnologiilor informaționale de către grupurile teroriste ISIS: ”The jihadists of ISIS may be terrorists—to use an imprecise, catch-all term—but as Atwan explains, they are both well paid and disciplined, and the atrocities they commit and upload on the Internet are part of a coherent strategy: Crucifixions, beheadings, the hearts of rape victims cut out and placed upon their chests, mass executions, homosexuals being pushed from high buildings, severed heads impaled on railings or brandished by grinning “jihadist” children—who have latterly taken to shooting prisoners in the head themselves—these gruesome images of brutal violence are carefully packaged and distributed via Islamic State’s media department. As each new atrocity outdoes the last, front-page headlines across the world’s media are guaranteed. Far from being an undisciplined orgy of sadism, ISIS terror is a systematically applied policy that follows the ideas put forward in jihadist literature, notably in an online tract, The Management of Savagery, by the al-Qaeda ideologue Abu Bakr Naji. This treatise, posted in 2004 and widely cited by jihadists, is both a rationale for violence and a blueprint for the Caliphate. It draws heavily on the writings of Taqi al-Din ibn Taymiyyah (1263–1328), the medieval theologian who inspired the Arabian Wahhabi movement and is highly regarded by Islamists for holding rulers to account in the practice of true religion.”

Nişte cercetători francezi au demonstrat, în Sciences & Avenir, că recoltele sunt mai bune atunci când plante diferite sunt amestecate și au un fond genetic divers. Adică, exact opusul a ceea ce se ştie în agricultură de mai bine de 60 de ani: „Pendant un an, nous avons cultivé sur 120 mini-parcelles de 1,2 m sur 1,3 cinq espèces fourragères (luzerne, trèfle blanc, ray-grass, dactyle, fétuque), explique Cyrille Violle. Des parcelles ont accueilli une seule plante en monoculture, d’autres les 5 en polyculture, et nous avons également fait varier la diversité génétique, certaines parcelles n’abritant qu’un seul type, d’autres cinq ou dix génotypes”. Certaines parcelles ont été irriguées d’autres pas, pour vérifier le comportement des plantes en situation de sécheresse. // Un an et demi plus tard, les chercheurs ont récolté, pesé et comparé la production en matière sèche de chacune des parcelles. Les résultats qui viennent d’être publiés dans la revue Nature plants montrent sans ambiguïté que les polycultures ont eu en moyenne un rendement meilleur que les monocultures, surtout en condition de sécheresse. En irrigation, les parcelles en plantes mélangées ont présenté un rendement supérieur de 200 grammes par m2, soit 2 tonnes par hectare. En situation de sécheresse, la différence est de 8 tonnes par hectare ! La biodiversité génétique apporte un second enseignement. Les parcelles contenant dix génotypes différents pour une seule espèce, au lieu d’un seul, ont présenté une meilleure stabilité de rendement d’une année sur l’autre.” Am putea extrapola acest principiu, preluînd metafora agriculturii elaborată de Zygmunt Bauman („gardening state”), şi continuată de James C. Scott (în Seeing Like a State), că societăţile amestecate sînt mai roditoare, şi poate mai fericite, decît cele (în mod artificial) omogene. Cîte zeci de ani vor trece ca să ne dăm seama. Sau să aşteptăm cercetătorii francezi să ne-o spună? (PN)

Un reporter al „Jurnalului Naţional” s-a internat incognito la Institutul Naţional de Endocrinologie „C. I. Parhon” ca să afle mai multe despre obezitate şi să scrie despre această maladie globală şi despre victimel ei. O săptămână în pavilionul obezilor, în infernul celulei adipoase. Această experienţă a reporterului, el însuşi obez, s-a materializat într-o mărturie crudă, nemiloasă, despre „sinucigaşii sătui”, cum sunt numiţi obezii (…): „Femeia se consola că există totuşi unele mai grase decât ea. Cum ar fi tânăra aceea din Craiova, de 240 de kile. Au scos-o cu pompierii din locuinţă ca s-o ducă la maternitate să nască. Zicea doamna Aurica: „Eu nu pot să pricep cum, Doamne, iartă-mă, a rămas fata aia gravidă. A fost ori Terente, ori Sfântul Duh!” Şi şi-a făcut o cruce mare pe piept, de pe un deal pe altul, să fie iertată.// Tovarăşa mea de suferinţă mi-a mai spus că presa greşeşte. Prezintă numai excepţiile: elefanta  din Craiova, mamutul de 350 de kile din Bucureşti. Şi în felul ăsta se ignoră marea masă a obezilor. Cei mulţi. Adevărata problemă.// Nu ştia că sunt ziarist. Ăsta e avantajul de a nu apărea la televizor. Am primit drept în ficat reproşul. Am simţit că am pus la loc instantaneu câteva sute de grame.” (…) Am aflat de la o infirmieră că fata aceea a început să se îngraşe aşa după ce i-a murit mama. A mâncat inconştient, de supărare. Compulsiv, cum ar zice domnişoara Alexandra. Obezitatea pândeşte în orice întâmplare din viaţa noastră. Se ascunde ca diavolul în amănunte. Dacă nu eşti atent, îşi strecoară un tentacul în tine, ca în filmele cu invadatori extratereştri, şi începe să pompeze.”

Pentru cine are de gînd să se odihnească pe litoralul românesc şi nu e hotărît în privinţa staţiunii, scurte însemnări de călătorie de-a lungul litoralului de Vlad & Vlad, pe casajurnalistului.ro. Iată o mostră de însemnare de pe litoral: „După harababura și lipsa de sens din Costinești, am regăsit calmul și liniștea în stațiunea Olimp.// Ne place aici, am dat de copaci înalți, o mini-pădure, străduțe umbrite, clădiri interesante și câte ceva din farmecul vremurilor trecute. // Deși multe hoteluri sunt încă închise și câteva au ajuns în paragină, am asistat aseară la un spectacol incendiar cu femei-pasăre, dansatoare din buric și șlagăre vechi într-un loc buluc de lume. // Dacă aș rezuma Olimpul în câteva cuvinte ăstea ar fi: frapieră, chelner la costum, formație live, umbră, briză, ciorbă de sturion.”

CĂRŢI.

Dan Neumann, pe blogul său, face o recenzie a cărţii Robert Branner, The Economics of Global Turbulence. The Advanced Capitalist Economies from Long Boom to Long Downturn, 1945-2005 (Verso, 2006) despre declinul economic în SUA după 1970 în raport cu alte economii occidentale: „De ce a intrat într-un lung declin, cel puțin până în prezent, comparativ cu generația 1950-1973, economia Statelor Unite? Robert Brenner respinge din capul locului opinia conform căreia economia a intrat în declin din pricina costurilor ridicate de producție, în speță salariile mari ale angajaților care mâncau din profituri, protejați de sindicate puternice. În medie, angajații americani nu au dus-o niciodată mai bine ca înainte de 1973, iar atunci când economia suferă prima recesiune veritabilă de după 1945, salariile lor vor intra la apă, numărul concendierilor va lua o direcție verticală, anumite industrii dispar sau se relocalizează în afara Statelor Unite, fără ca organizațiile sindicale să protesteze sau să lupte cu proprietarii companiilor unde lucrau. Dimpotrivă, demonstrează Brenner, forța de muncă sindicalizată a atins recorduri negative prin asociere cu deceniile anterioare odată cu venirea la putere a președintelui republican Ronald Reagan. Numărul grevelor anuale va plonja fără drept de apel. Anii 1990 vor accentua acest trend descendent, pentru ca la începutul anilor 2000 organizatiile sindicale din America să se fi transformat într-o butaforie nereprezentativă pentru nimeni. Nici ajutoarele de la stat abundente nu constituiau o piedică în calea relansării economiei americane pe ruta ascendenta de până în 1973 având în vedere că, spre deosebire de Europa Occidentală, Statele Unite nu posedă un veritabil stat al bunastarii (welfare state). // Analiza economistului Robert Brenner înclină într-o altă direcție: în vreme ce anii 1950-1960 au fost prodigioși pentru economia americană, atât sub aspectul dezvoltării fără precedent a consumului pieței interne, cât și sub cel al investițiilor străine americane, odată cu jumătatea anilor 1960, două economii ruinate în 1945, dar salvate de capitalul american, cea a Germaniei Federale și cea a Japoniei, recuperează terenul pierdut, duc politici mercantiliste, în sensul de apăsare pe pedala exporturilor și a acumulărilor de capital fix, mai ales tehnologii, uriașe, a unor balanțe comericale pozitive, punînd astfel în dificultate poziția de hegemon a Statelor Unite în comerțul internațional postbelic. Pentru Robert Brenner, concurența capitalistă internațională și incapacitatea de a îi face față va provoca declinul Statelor Unite după 1970.”

FILME.
C’eravamo tanto amati (rom. Cât de mult ne-am iubit, regizat de Ettore Scola, 1974). Istoria vieții a trei prieteni – Antonio, Gianni și Nicola – care se îndrăgostesc, rînd pe rînd, de aceeași femeie. Deși tustrei pornesc de la un punct inițial – detașamentul de partizani ce luptă contra naziștilor – viețile lor se despart radical: unul se căsătorește cu fiica unui nobil bogat, altul muncește într-un spital, al treilea e un intelectual isteric care și-a lepădat familia și s-a certat cu toată lumea. (V.S.)

Un  documentar bulgar, Чия е тази песен? (Al cui este acest cîntec?, regizat de Adela Peeva, 2003) în care regizoarea aude întîmplător, într-o cafenea din Istanbul, o melodie ce i se pare cunoscută – îi amintește de un cîntec bulgar. Ulterior, cîțiva prieteni turci îi confirmă că acest cîntec e turcesc. Alți prieteni albanezi, greci și reprezentanți ai altor popoare din Balcani o asigură că e vorba de un cîntec respectiv albanez, grec sau bosniat/croat/serb. Filmul povestește călătoria regizoarei pe urmele cîntecului pentru a-i stabili originile – o călătorie care include istoria regiunii, straturi suprapuse de memorie colectivă, sensuri diferite și moduri diferite de adaptare a melodiilor la necesitățile vremii. (V.S.)

AFIŞ.

CINEMATOGRAFUL POLITICMaladia Puterii a Treia, un film de Zuzana Piussi, 2011, 52’, 23 iunie 2015, ora 21:30, la APARTAMENT DESCHIS, str. București 68/1, Chișinău: „Un documentar politic despre găurile negre din sistemul judiciar slovac şi despre starea legii în Slovacia. Filmul care oferă o perspectivă din culisele sistemului judiciar slovac are de asemenea valoarea unui eseu despre o formă de putere foarte ciudată care se radiază pe sine pentru a adopta apoi un nou nume – justiţie.” Intrare liberă.

Fotografie de Pablo Chignard.