[label shape=”” type=””] Alexandru Lupușor [/label]

 

Reza Aslan „Zelotul. Viața și epoca lui Isus din Nazaret” (Cronică de carte)

Creștinismul, una dintre marile religii ale lumii, s-a constituit pe temeiul credinței în ființa divină și mesajul mesianic ale lui Isus Hristos. Or, absolutizarea faptelor credinței pare să aibă drept corelat ignorarea, aproape deplină, a evenimentelor istorice care ar fi marcat viața și epoca celui care a fost Isus din Nazaret. Recuperarea figurii istorice a lui Isus, reconstituirea faptelor vieții sale, ocultate odată cu instituirea textelor canonice ale creștinismului și elaborarea dogmatică a teologiei sale, constituie miza cercetărilor istorice întreprinse, de-a lungul a două decenii, de către istoricul religiilor Reza Aslan. Cercetătorul american de origine persană ne oferă în carte sa Zelotul. Viața și epoca lui Isus din Nazaret, apărută în limba română la editura Trei, o sinteză a acestor studii de istoria creștinismului,

Ambiția acestei cărți, exprimată explicit de către autorul său, este să arate că personajul istoric Isus, acel Isus din Nazaret, omul Isus, este la fel de convingător, carismatic și demn de slavă ca Isus Hristos, că Isus omul este de asemenea cineva în care merită să credem.

Două sînt sarcinile majore care ghideză demersul lui Aslan. În primul rînd, istoricul își propune să-l descopere pe Isus ca personaj istoric, să ne ofere o imagine cît mai plauzibilă a omului care a fost Isus din Nazaret. În acest sens, cercetarea istorică va trebui să identifice și să dea la o parte straturile teologice suprapuse de către evangheliști peste viața și faptele lui Isus. Urmînd cercetarea atentă a mărturiilor din textele vremii, precum și confruntarea acestora, pe cît posibil, cu realitățile istorice ale locului și timpului de atunci, pe care Aslan ni le prezintă în paginile cărții sale, ajungem să-l întîlnim pe Isus de dinaintea creștinismului. Refăcînd contextul politic, social și religios al epocii în care a trăit, istoricul religiilor ne conduce spre figura unui Isus mai puțin obișnuit pentru cei familiarizați cu interpretarea creștină a identității și misiunii sale. Isus ne apare aici în figura revoluționarului zelos implicat în mișcările de revoltă social-politică din Galileea și Iudeea de acum două mii de an, avînd drept scop întemeierea Împărăției lui Dumnezeu, adică a unei noi ordini politice, fapt care a determinat, în cele din urmă, arestarea și executarea sa de către romani.

Odată descoperită și documentată identitatea istorică și misiunea social-politică a lui Isus, Aslan își va îndrepta analizele istorice pentru a înțelege cum s-a produs transformarea lui Isus dintr-un evreu naționalist rebel interesat de schimbarea ordinii politice într-un lider spiritual pașnic, fără niciun interes față de orînduirile pămîntene. Altfel spus, conform celei de a doua sarcini, cercetarea istorică a lui Aslan se vede confruntată de următoarea întrebare: cum se face că Evangheliile ne vorbesc despre Isus Hristos și misiunea sa de Mîntuitor, și nu despre Isus omul și misiunea sa revoluționară?

Din punct de vedere metodologic, una din principalele probleme pe care o poate întîmpina un astfel de studiu o reprezintă sursele pe baza cărora poate fi documentată viața lui Isus ca personaj istoric. În afara scrierilor care alcătuiesc Noul Testament nu există aproape niciun indiciu despre omul care avea să influențeze atît de decisiv cursul istoriei omenești. Mai mult, evangheliile, fiind în esența lor mărturii de credință, bazate pe o argumentație teologică, nu pot fi luate drept relatări istorice despre viața omului Isus din Nazaret. În ceea ce ține de referințele nebiblice care vorbesc despre Isus, cele mai vechi aparțin istoricului evreu din secolul I, Flavius Iosephus. O altă sursă, avută în vedere de către Aslan în cercetarea sa, o constituie scripturile necanonice, majoritatea scrise în secolele al II-lea și al III-lea, acestea oferind o perspectivă mult diferită asupra vieții lui Isus față de cea din evangheliile canonice. Printre acestea se numără Evanghelia după Toma, Evanghelia după Filip, Cartea secretă a lui Ioan, Evanghelia după Maria Magdalena și o serie de scrieri gnostice descoperite în anul 1945 în nordul Egiptului. Pe baza acestor surse, istoricul Aslan constată că nu există decît două adevăruri istorice incontestabile despre Isus din Nazaret: primul este acela că Isus a fost un evreu care a condus o mişcare evreiască populară în Palestina la începutul secolului I, iar al doilea, că pentru acest motiv a fost crucificat de către romani.

Dat fiind că sursele care se referă nemijlocit la Isus din Nazaret nu sînt nicidecum suficiente pentru a reface identitatea și misiunea unui personaj istoric de acum două milenii, Aslan le confruntă cu informațiile istorice care ne-au parvenit despre epoca respectivă. În marea lor parte, acestea constau din numeroasele însemnări făcute de către romani și care, vrea să ne convingă Aslan, sînt indispensabile unui demers care își propune să afle mult mai reală despre Isus decît ceea ce putem cunoaște din evanghelii.

Lucrarea începe cu precizarea și clarificarea contextul politic, social și religios al Palestinei de la răscrucea dintre ultimul secol al vechii ere și primul secol al celei noi. Aflăm, în primul rînd, un ținut și o epocă marcată, pe de o parte, de ocupația romană, iar, pe de alta, de revoltele care mocneau și izbucneau periodic împotriva acesteia.

Ocupația romană a însemnat pentru țăranii, care reprezentau marea parte a populației și care își întrețineau viața prin munci agricole, înrăutățirea constantă a situației lor economice. Micile ferme de familie, care constituiau baza economiei rurale de secole întregi, începuseră a fi înghițite una cîte una de către moșiile aristocrațiilor locale care benificiau de avantajele oferite de noile monede romane. Pe lîngă taxele și zeciuiala pe care trebuia să le achite în continuare, țărănimea era acum obligată să plătească un tribut costisitor şi Romei. Asocierea cu aristocrațiile locale din teritoriile ocupate era o practică obișnuită a administrației Imperiului Roman, făcîndu-le să devină dependente de privilegiile și avantajele materiale pe care i le putea oferi. Ca urmare, prăpastia dintre populația sărăcită și nobilimea înstărită care conducea Ierusalimul a crescut și mai mult. Aliniindu-se clasei conducătoare, garantîndu-le interesele, Roma se asigura astfel că liderii locali vor oferi sprijin puterii imperiale. În Ierusalim, această clasă era reprezentată, în special, de nobilimea preoțească a Templului. Datorită funcției de colectare a taxelor și dărilor pe care i-a atribuit-o Roma, această preoțime, și mai ales arhiereul, erau văzuți de cea mai mare parte a populației ca o bandă de avari ahtiați după lux.

Sărăcia și pierderea micilor proprietăți funciare, i-au făcut pe cîțiva fermieri și proprietari dezrădăcinați să-și schimbe plugurile pe săbii și să le întoarcă contra celor pe care îi considerau responsabili de suferința lor. Adunîndu-i în jurul lor pe cei nemulțumiți, sărăciți, îndatorați și expropriați, asemenea unor Robin Hood, acești țărani îi jefuiau pe bogați și, ocazional, ofereau prada săracilor. În acest fel, acești țărani războinici ajung adevărați eroi, simboluri ale revoltei împotriva agresiunii romane, pe de o parte, și ale elitei evreiești trădătoare, pe de altă parte. Romanii obișnuiau să-i numească pe acești revoltați lestai, adică „bandiți, tîlhari” – termen aplicat, de regulă, oricărui insurgent care ridica arma împotriva Romei sau a colaboratorilor ei locali. Nu era vorba astfel de infractorii de rînd. Profitînd de așteptările apocaliptice, devenite tot mai răspîndite printre evreii palestinieni în urma invaziei romane, acești țărani războinici, susținuți de factori sociali (sărăcia) și politici (ocupația străină) ofereau de asemenea o legitimitate religioasă revoltei și rebeliunii lor, susținînd că acțiunile lor reprezintă pedeapsa lui Dumnezeu și nu sînt decît un preludiu al restaurării Împărăției lui Dumnezeu pe Pămînt. Anume acestei credințe religioase, capabile să alimenteze lupta socială și politică, i se spunea zel, iar cei care se angajau în luptă contra ocupației străine sau împotriva nedreptăților sociale, mînați de acest zel religios, erau numiți zeloți. Zelotismul ajunge, în scurt timp, un model de rezistență social-politică pentru numeroși insurgenți apocaliptici ai vremii, devenind totdată o alternativă a celor trei mari secte sau școli de gîndire care au influiențat cel mai mult mentalitatea evreiască a vremii: fariseii, saducheii și esenienii.

Datele și interpretările de care se conduce Aslan în cercetarea sa, îl fac să-l descopere pe Isus ca fiind anume unul dintre liderii mișcării de revoltă socială și eliberare națională a evreilor, unul care a știut să îmbine rebeliunea socială cu zelul religios într-o singură forță revoluționară, facînd din rezistența împotriva Romei contropitoare și aristocrației locale asupritoare o datorie religioasă pentru toți evreii.

Născut în Nazaret, o localitate mică și săracă de pe colinile joase ale Galileii, alcătuită din țărani, artizani și zilieri, în cea mai mare parte analfabeți, Isus și-ar fi petrecut copilăria învățînd meseria tatălui și fraților săi. Aceasta i-ar fi permis să ia parte la grandiosul proiect al lui Irod Antipa de reconstruire a celui mai important oraș din Galileea, Sepphoris, ars de către romani pînă la temelii, ca pedeapsă pentru susținerea pe care locuitorii săi i-au acordat-o rebelului Iuda Galileeanul, faptele căruia nu aveau cum să nu ajungă la cunoștința lui Isus. Muncind pe șantierile Sepphorisului, Isus ar fi avut posibilitatea să vadă prăpastia tot mai mare dintre cei absurd de bogați și săracii care munceau pentru a le întreține nivelul ridicat de trai.

Un moment decisiv pentru ceea ce avea să devină Isus îl constituie întîlnirea sa cu Ioan Botezătorul. Chiar dacă nu ne sînt cunoscute condițiile în care Isus îl întîlnește pe Ioan, precum și cine era sau de unde provenea acesta, ceea ce pare sigur, avînd și confirmarea în evanghelii, e faptul că Isus și-a început misionariatul anume după întîlnirea în Iudeea cu Ioan Botezătorul. Predicînd un mesaj apocaliptic, acesta chema evreii la el pentru a le oferi o nouă șansă de salvare, o șansă la o nouă viață, una care să nu aibă nimic de-a a face cu Templul și detestabila clasă preoțească. Această șansă era botezul. Înainte de întîlnirea sa cu Ioan, Isus era un țăran anonim și muncitor, plătit cu ziua în Galileea. Prin botezul lui Ioan, Isus devine parte a noii și răscumpăratei națiuni evreiești. Fiind, la început, unul dintre discipolii lui Ioan, după întemnițarea acestuia de către Antipa, Isus va predica el însuși despre Împărăția Cerurilor și iminenta judecată a lui Dumnezeu. Totuși, așa cum constată Aslan, mesajul lui Isus va fi mult mai revoluționar, concepția sa despre Împărăția lui Dumnezeu mult mai radicală, iar conștiința propiei identități și misiuni mult mai clar definită decît și-ar fi imaginat predecesorul său vreodată. Explicația pe care istoricul o găsește pentru acest fapt are în vedere anume comuniunea de opinie a lui Isus cu zeloții asupra domniei lui Dumnezeu care necesita nu doar o transformare directă în sensul justiției și al dreptății, ci și o răsturnare completă a actualului sistem politic, religios și economic.

Aflăm în continuarea acestei investigații istorice că Isus, preluînd rolul și mesajul lui Ioan, se întoarce în Galileea. Nereușind să dobîndească prea mulți adepți în Nazaret („Niciun proroc nu este bine primit în patria sa”), Isus se îndreaptă spre Capernaum, un loc ideal pentru a-și începe misionariatul, deoarece populația de aici a resimțit mult mai acut schimbările economice nefaste produse sub conducerea lui Antipa. Chiar dacă nu s-a adresat numai săracilor, mesajul lui Isus era formulat ca o provocare directă la adresa celor bogați și puternici, fie ei romani sau coloboratori ai Templului. Naționalismul iudeu și atitudinea anticlericală sînt alte caracteristici definitorii ale misionariatului lui Isus. Conjungînd avertismentele apocaliptice, care nu erau ceva nou în Palestina secolului I, cu apeluri la rebeliune socială și rezistență politică, mesajul lui Isus era, mai presus de orice, făgăduința unei eliberări iminente de sub puterea străină și din servitute, promisiunea unei noi vieți și a unei noi ordini mondiale, radical nouă, în care cei umili moștenesc Pămîntul, bolnavii sînt vindecați, cei slabi devin puternici, cei flămînzi sînt hrăniți, iar cei săraci se îmbogățesc. Pentru istoricul Aslan, implicațiile învățămintelor lui Isus sînt limpezi: Împărăția lui Dumnezeu urmează să se instaureze pe Pămînt, readucînd gloria lui Israel, ceea ce nu poate avea loc fără distrugerea ordinii prezente, fără anihilarea actualilor conducători. Anume acest mesaj apocaliptic și revoluționar, mai degrabă decît acțiunile sale miraculoase, care și ele nu erau, în interpretarea istoricului, decît o modalitate de a transmite evreilor mesajul său, l-au făcut pe Isus temut de către guvernatorii romani, nobilimea preoțească și aristocrația bogată evreiască.

În plus, fapt care îi pare lui Aslan lipsit de îndoieli, Isus avea o imagine clară a propriului rol în Împărăția lui Dumnezeu. Rolul lui Isus nu era doar cel de a predica și de a aduce prin acțiunile sale mesianice și tămăduitoare Împărăția lui Dumnezeu, ci, în mod hotărîtor, de a conduce această împărăție în numele lui Dumnezeu, de a fi cel prin care se instaurează efectiv noua ordine a lumii. Fiind în plan simbolic personficarea Împărăției lui Dumnezeu, în plan politic aceasta trebuia să echivaleze cu ocuparea efectivă a tronului lui Dumnezeu în Împărăția sa, instaurată pe Pămînt. De vreme ce Împărăția lui Dumnezeu urma să reprezinte răsturnarea ordinii actuale în care săracii se îmbogățesc, iar cei umili devin puternici, regele acestei împărății nu putea fi decît cel care întrupează noua ordine social-politică inversată, un rege-țăran, un rege care a venit să slujească, nu să fie slujit.

Concluzia la care ajunge Aslan cu privire la identitatea și misiunea lui Isus e destul de explicită. La fel ca și alți mesia de dinaintea sa sau de după el, Isus nu-și întemeia revendicările regale pe putere sau bogăție. Singura armă pe care o avea era cea folosită de toți ceilalți mesia apăruți înaintea sau după el, aceeași armă folosită de rebelii și tîlharii care, în cele din urmă, aveau să alunge Imperiul Roman din cetatea lui Dumnezeu – e zelul îndreptat spre distrugerea ordinii prezente și răsturnarea de la putere a uzurpatorilor romani care au cucerit Palestina și impostorilor evrei care au ocupat Templul.

În timp ce pentru ucenicii săi Isus era mesia cel promis și moștenitor al regatului lui David, autoritățile romane îl vor considera uzurpator al titlului de Rege al Iudeilor, iar preoții Templului drept un blasfemitor al cultului iudaic. În schimb, Isus însuși prefera să-și spună Fiul Omului. Dezvoltînd o adevărată hermeneutică a semnificațiilor posibile ale acestei expresii, așa cum apare în scrierile biblice, Aslan află filiația dintre identitatea pe care și-o asumă Isus și paradigma vechiului mesia davidian – regele care va domni peste Pămînt în numele lui Dumnezeu și care va aduna cele douăsprezece triburi ale lui Israel pentru a reface vechea măreție a națiunii israelite, ceea ce, în plus, justifică și alegerea celor doisprezece apostoli care urmau să desăvărșească această lucrare politică și mesianică.

Tot ceea ce a făcut și spus Isus de cînd și-a început misionariatul – atacuri la adresa aristocrației locale, sfidarea autorității bisericești, condamnarea ocupației romane, chemarea la rezistență și revoltă socială și politică, precum și pretențile de autoritate regală – au determinat, în cele din urmă, arestarea, judecarea și crucificarea sa. Aceste ultime trei epizoade ale vieții lui Isus sînt și ele grăitoare, în opinia lui Aslan, în favoare identității și misiunii istorice a lui Isus. Istoricul ne atrage atenția asupra următorului fapt: deși autoritățile evreiești sînt cele care l-au arestat pe Isus, considerîndu-l un pericol pentru controlul lor asupra Templului și o amenințare pentru ordinea socială din Ierusalim, autoritățile romane vor fi cele care îl vor condamna la moarte pentru ambițiile sale regale. Astfel, Isus nu este omorît prin lapidare, pedeapsă pe care o aplicau evreii pentru blasfemie, ci este crucificat, aceasta fiind pedeapsa romană pentru fapte subversive.

Un alt moment relatat de evanghelii, pe care îl analizează lucrarea de față, se referă la învierea din morți a lui Isus. Importanța acestui moment este determinată nu doar de faptul învierii în sine, ci, mai cu seamă, de faptul că învierea servește drept confirmare a statutului de mesia al lui Isus, ceea ce, observă istoricul Aslan, e o afirmație fără precedent în istoria evreiască. O credință într-un mesia care să moară și să reînvie nu există în iudaism, ea nu apare în nicio profeție. Evreii de pe vremea lui Isus nu aveau niciun fel de noțiune a unui mesia care suferă și moare. Ei erau în așteptarea unui mesia care învinge și trăiește. Simplu spus, pentru evrei, un mesia crucificat era o contradicție în termeni. Dat fiind că niciuna dintre promisiunile făcute de către Isus – de a răsturna sistemul existent și de a institui o nouă ordine social-politică în care cei săraci și umili urmau să schimbe locul cu cei bogați și puternici, de a reconstitui cele douăsprezece triburi ale lui Israel, de a le elibera de ocupația romană și de a domni peste ele în numele lui Dumnezeu – nu s-au îndeplinit, unicul fapt care putea susține în continuare statutul de mesia al lui Isus, invalidat, în conformitate cu legea iudaică, de însuși faptul crucificării, era învierea sa din morți.

Relatările din evanghelii despre înviere, constată Aslan, au fost create tocmai în acest scop: să arate că Isus nu a murit cu adevărat, că moartea lui n-a fost decît preludiul evoluției sale spirituale. Pentru istoricul Aslan, aceste texte, fiind scrise după șase decenii de la crucificare, nu sînt destinate să fie relatări ale unor evenimente istorice, ci mai curînd, concepute în calitate de contraargumente atent construite față de toate obiecțiile referitoare la identitatea și misiunea lui Isus.

Pentru Aslan este evident că mesajul lui Isus a suportat o transformare radicală după moartea acestuia. O cauză a acestei transformări se află în faptul că practic fiecare cuvînt scris despre Isus din Nazaret, inclusiv toate consemnările evanghelice ale lui Matei, Marcu, Luca, Ioan, precum și cele ale lui Pavel, aparțineau unor oamenii care nu-l cunoscuseră efectiv pe Isus cînd era în viață. În schimb, cei care l-au cunoscut pe Isus, cei care l-au urmat în Ierusalim ca rege al acestuia și l-au ajutat să purifice Templul în numele lui Dumnezeu – au jucat un rol surpinzător de mic în definirea mișcării pe care Isus avea să o inspire. Mai mult, apostolii, cei care trebuiau să răspîndească mesajul lui Isus, au fost drastic limitați de propria lor incapacitate de a formula și expune teologic noua credință, fiind, în fond, neștiutori de carte.

Sarcina de a defini mesajul lui Isus a revenit, în deceniile care au urmat, unei serii de evrei din Diasporă – instruiți, urbanizați, cunoscători ai limbii grecești, acestea constituind principalele vehicule pentru expansiunea noii credințe. Acest fapt, constată Aslan, a determinat transformarea lui Isus dintr-un revoluționar zelot într-un semizeu romanizat, dintr-un om care încercase fără succes să-i elibereze pe evrei de sub ocupația romană și opresiunea propriei elite, într-un predicator pacifist și într-o făptură celestă dezinteresată de chestiunile lumești.

Unul din factorii determinanți ai acestei transformări îl reprezintă, în opinia lui Aslan, trauma produsă de revolta evreiască din 66 e.n. Ca urmare a înăbușirii dure a acesteia și a prigonirilor nemiloase la care au fost supuși evreii de către romani, autorii evangheliilor, risipiți prin Imperiul Roman, s-au văzut nevoiți să se distanțeze de mișcarea evreiască de independență și, astfel, să reinterpreteze mesajul revoluționar și naționalist al lui Isus, precum și identitatea sa ca Fiu regesc al Omului, să șteargă din povestea lui Isus, cît mai mult posibil, orice aluzie la radicalism sau violență, revoluție sau zelotism și să adapteze cuvintele și acțiunile sale noii situații politice în care se aflau.

Aflăm totodată că această transformare nu s-a produs fără dificultăți. Creștinismul ca religie globală, așa cum o cunoaștem astăzi, avea să rezulte din confruntarea a două tabere care au propus două interpretări distincte și concurente privind viața și mesajul lui Isus: una condusă de Iacov, fratele lui Isus și, după cum atestă dovezile istorice, liderul incontestabil al mișcării de rezistență pe care Isus a lăsat-o în urmă, iar cealaltă promovată de Pavel, fostul fariseu, cel care avea să devină cel mai influent interpret al mesajului lui Isus ca fiu al lui Dumnezeu, dar care va fi complet nepreocupat de tot ce a putut spune sau nu personajul istoric Isus. Cel ce iese învingător din această confruntare e Pavel, fiindcă acesta, constată Aslan, a rezolvat marea dilemă a discipolilor legată de reconcilirea morții pe cruce a lui Isus, ceea ce era un fapt rușinos și descalificant pentru cineva ce pretinde să fi fost mesia, cu așteptările mesianice ale evreilor. Pavel a respins, pur și simplu aceste așteptări și l-a transformat pe Isus într-o ființă complet nouă, ce pare în întregime propria lui creație – Hristos – și care ar fi fost absolut de nerecunoscut pentru persoana de la care susține că pleacă – Nazariteanul.

Anume Pavel ni se arată a fi cel care înlocuiește, în mod decisiv, felul în care Isus se considera pe sine rege și mesia cu o nouă paradigmă a unui mesia sub forma fiului lui Dumnezeu al cărui „împărăție” nu era din această lume, marcînd, prin aceasta, ruptura decisivă față de iudaism și oferind fundament teologic noii religii a lui Hristos. Transformarea nazariteanului dintr-un evreu naționalist feroce și revoluționar zelos într-un predicator pacifist al iubirii și iertării, într-o ființă divină, cosmică, atemporală, preexistentă lumii în care s-a întrupat ca fiu al lui Dumnezeu, care prin moartea și învierea sa nu ar fi urmărit decît refacerea spirituală a omenirii în întregul ei, poate suna familiar creștinilor contemporani, dar pentru adepții evrei ai lui Isus, ne asigură Aslan, ar fi fost de-a dreptul bizară. Cu atît mai mult, o arată cercetarea de față, o astfel de interpretare nu are nici o acoperire în vreuna dintre scrierile despre Isus contemporane cu Pavel. În cele din urmă, Hristosul din creația lui Pavel l-a substituit complet pe Isus, personajul istoric, iar secta evreiască întemeiată de un grup de galileeni rurali s-a transformat, prin eliminarea aspectelor naționaliste și revoluționare din mesajul lui Isus, într-o religie universală. În acest fel, așa cum spune Aslan la finalul lucrării sale „memoria zelotului revoluționar care mergea prin Galileea strîngînd o armată de discipoli, cu scopul de a institui Împărăția lui Dumnezeu pe Pămînt, amintirea predicatorului fascinant care sfida autoritatea preoțimii de la Templul din Ierusalim, imaginea naționalistului evreu radical care a provocat ocupația romană și a dat greș, s-au pierdut aproape complet pentru istorie.”

 

Sursă imagine.