ARTICOLE.

Marian Şura-Mura, în Ziarul de Gardă despre tăcerea cîtorva personalităţi din RM, între alţii Vlad Plahotniuc şi Nicolae Timofti, asupra cazului devalizării băncilor: „Deci, tăcutul cel mai mieluţ este Vlad Plahotniuc. Moldova clocoteşte, caută miliardul, caută vinovatul, caută urma banilor, iar domnul Vlad, cunoscut maestru al atacurilor de tot soiul asupra băncilor, tace mâlc. Căutăm pe www.plahotniuc.md semne de atitudine politică. Ultima sa operă plasată pe această pagină datează cu 18 noiembrie 2014. Acea ultimă postare pe blog este de fapt un articol publicat într-o revistă europeană, în care Plahotniuc vorbeşte cu tot patosul posibil despre integrarea europeană a R.Moldova. La momentul publicării acestui articol, miliardul de la Banca de Economii tocmai zvâcnea de pe un cont pe altul, dintrun off-shore în altul. Dar vicepreşedintele PD ce avea cu asta? Se ocupa, ca un politician sadea, de explicarea integrării europene (…). //Din lista marilor tăcuţi nu a fost niciodată devansat Nicolae Timofti. Deunăzi, a fost iar întrebat de către jurnalişti, unde e miliardul şi ce face Preşedinţia ca să găsească vinovaţii. Preşedintele Timofti a tăcut întâi, apoi a zis franc: „Eu acum am altceva de făcut”. Jurnaliştilor ar trebui chiar să le fie ruşine, cum au îndrăznit să spargă liniştea prezidenţială?”

Victor Moşneaga, pe Ziarul de Gardă despre condamnarea fostului ministru al finanţelor, V. Negruţă: „Condamnarea lui Veaceslav Negruţă a provocat diverse reacţii. Unii l-au apărat, declarându-se contrariaţi de sentinţă, în timp ce alţii au salutat decizia instanţei. De ce a fost, totuşi, condamnat ex-ministrul? Chiar a doua zi după emiterea sentinţei, pe site-ul Judecătoriei Râşcani a fost publicată motivarea deciziei. Acolo găsim multe din argumentele expuse deja de ZdG, în două articole publicate încă în vara anului 2012, atunci când acest caz devenea public. Condamnarea lui Negruţă are la bază, aşa cum se ştie, executarea de către Ministerul Finanţelor (MF), condus pe atunci de Negruţă, a unei hotărâri a Curţii de Apel (CA) Chişinău, prin care Pantelei Sandulachi, deputat în primul Parlament, pe atunci membru al PLDM, partid care l-a propus pe Negruţă la funcţia de ministru, primea 400 de mii de euro despăgubiri de la stat pentru că „ar fi fost tras la răspundere penală ilegal şi pentru că procesul penal iniţiat pe numele său a depăşit limitele rezonabile de examinare a unor astfel de cauze”.

Pe investigatii.md, un interviu cu „Daniel Morar, ex-procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA) din România și actual judecător la Curtea Constituțională, a declarat în cadrul unui interviu pentru portalul Anticorupție că în Republica Moldova lupta cu marea corupție ar trebui „să-nceapă de undeva”. Fostul șef al DNA a mai spus în context că statele care au avut performanţă în domeniul Anticorupţie sunt statele care şi-au lăsat magistraţii să-şi facă treaba fără implicarea politicului care „are întotdeauna propriile interese şi tentaţia de a intra în treburile Justiţiei”. Daniel Morar, supranumit „spaima corupților din România”, a venit la Chişinău ca să vorbească despre cum a ajuns DNA la performanţe de invidiat, în cadrul evenimentului TEDxChisinau: Crossroads. // „Trebuie să se adopte legi care să le asigure o independenţă reală. În toată lumea civilizată există o dispută dacă procurorul ar trebui să fie sau nu magistrat. În mare parte, aşa se întâmplă în ţările latine – Franţa, Portugalia, Spania, Italia. În nord, procurorul este fie un agent al Executivului, fie are un statut special, dar nu magistrat. Ideal este să fie magistrat, pentru că magistratul beneficiază de toată independenţa necesară. Nu poate fi schimbat, mutat, sancţionat de către factorul politic sau de către Executiv. Respectiv, separarea puterilor în stat, pe care o statuează constituţiile moderne, trebuie să funcţioneze. Dacă faci legile corespunzătoare pentru magistraţi, le oferi toată independenţa de care au nevoie să şi-o asume. De aici încolo depinde doar de ei, şi trecem la al treilea pas. // Care ar fi al treilea pas? // Să fie curajoşi, oneşti – o condiţie sine qua non, şi să fie conştienţi de ceea ce au de făcut, de faptul că nu sunt acolo să servească interesele unuia sau altuia, ci să facă justiţie.”

Realitatea Economică nr. 512 (poate fi descărcată aici), de Adrian Lupuşor şi Alexandru Fală, publicaţie editată de Expert-Grup: „Conform unui raport al FMI, datoria publică a Republicii Moldova va crește exponențial în 2015 și va reprezenta 48% în raport cu PIB-ul țării. // Transformarea în valori mobiliare a garanțiilor de stat, asociate împrumutului din parte BNM în favoarea celor 3 bănci problematice, va fi principala cauză ce va determina „explozia” datoriei publice. Creșterea semnificativă a datoriei publice reprezintă un risc major pentru economia națională. Sporirea gradului de îndatorare va determina creșterea cheltuielilor ce țin de deservirea datoriei și concomitent va deveni mult mai dificil de obținut finanțări externe. În acest context, statul va fi impus să promoveze politici fiscale-bugetare mai severe pentru a putea acoperi cheltuielile publice. Totuși o posibilă creștere cu ritmuri mai mari decât sporirea cheltuielilor asociate deservirii obligațiunilor va reduce povara datoriei publice asupra economiei. În această ordine de idei, Guvernul este obligat să realizeze cât mai urgent și într-o manieră autentică reformele necesare pentru a asigura o creștere economică robustă.”

Vitalie Sprînceană, pe blogul său despre anti-protestul preoţilor faţă de marşul LGBT din 17 mai: „Nu-s neapărat unicul care se miră: de ce exploziile astea uriașe de emoție de indignare, dorință de pedepsi prin violență fizică unele fapte și comportamente percepute a fi ”anormale” se întîmplă  doar cu ocazia marșurilor LGBT? // De ce nu vedem preoți care ar mobiliza turma lor pentru un protest la fel de vehement în fața Băncii Naționale, CNA și Procuraturii, instituțiile care au trecut cu vederea jaful de peste 1 miliard de dolari din sistemul bancar? // O fi din cauza că ”ura față de homosexuali” oferă tuturor, de la coafor la fost deputat, un drept de a vorbi cu majusculă (adică pretențios, paternalist și patetic) despre ”valorile mari”: familie, națiune, credință, morală, Dumnezeu.// Cînd prin efortul unor organizații precum Biserica ortodoxă sau în discursul public ”homosexualitatea” e construită ca fiind amenințarea absolută, marele păcat față de care celelalte păcate sunt insignifiante, fiecare ”luptător cu homosexualitatea” crede că el participă la o luptă apocaliptică de proporții cosmice (de care depinde, nici mai mult, nici mai puțin decît soarta omenirii!) în care fiecare șovăială, oricît de mică, ar fi decisivă și în care atitudinea față de inamic trebuie să fie intransigentă în fiecare moment.”

Laure Delcour, pe Open Democracy despre viitorul Parteneriatului Estic: „Clearly, the EU has to take better account of regional realities in its policies. This is especially important at a time when Russia is increasingly pushing associated countries toward fragmentation by using breakaway regions and conflict zones as pressure points. In light of these developments, the EU should not focus its policies solely on legal approximation with its acquis, as this focus is at odds with partner countries’ most urgent security needs; it should also pay increased attention to state-building in the region. The grants promised at the Riga summit to support state-building in Ukraine, as well as the deployment of an advisory mission (EUAM) on civilian security sector reform in the country, are welcome signals in this respect. Overall, the Eastern Partnership should be given a higher political profile, with strong leadership by the High Representative.”

James George Jatras (manager of the Eastern Partnership Initiative of the American Institute in Ukraine, is a former U.S. diplomat), în Forbes, despre criza financiară din RM: „The reality is that BEM’s losses are the result of consistent plundering over 20 years or more. The absurdity of officials’ accusations against investors would be amusing if not for the rot this episode exposes at the core of what many deem a leading candidate country for EU integration. Indeed, not too long ago, Moldova was considered (accurately or not) well ahead of other countries like Ukraine and Georgia precisely in the area of rule of law and regulatory (including financial) reform to meet European standards. That image is now a shambles and, in the description of one well-informed analyst in Poland, amounts to an exercise in “Euro-imitation”: „From the perspective of the parties currently in power in Moldova, European integration is interesting as an idea which makes it possible to attract the pro-European electorate. It is also considered a source of aid funds and loans. However, the real dimension of European integration, involving modernising the country by way of implementing necessary reforms, is not favourable for the coalition leaders because it poses a threat to their business dealings. This is why, despite five years of rule by a coalition composed of pro-European parties which from the beginning announced their intention to modernise Moldova in the Western style, the country has not been subject to any structural reconstruction concerning how the state institutions operate. Huge aid funds worth hundreds of millions of euros granted by the EU as part of support for reform programmes did not help much. For example, attempts at limiting the scale of ever-present, endemic corruption permeating all spheres of life in Moldova – from the judiciary through the financial sector to the schooling system and healthcare – have proved unsuccessful.” // (…) What normal investors will come to a country where first they are offered for sale illiquid assets officially and falsely certified to be sound, then are deprived of them, and then are blamed for their illiquidity?”

Un interviu la Europa Liberă de Oana Serafim cu Armand Goşu despre proiectul unirii: „La București putem vorbi mai degrabă de un interes scăzut pentru Republica Moldova în ultimul an, un sentiment de dezamăgire față de ultimele evoluțiile politice de la Chișinău.// Bucureștenii și în general opinia publică din România dacă este atentă la ceva din Est este atentă, în primul rând, la ce se întâmplă în Ucraina și asta vine și pe fundalul unei creșteri a temerii de Rusia. Este o teamă față de orice vine din Est și o amalgamare, într-un fel, în mintea omului simplu între moldovean, ucrainean și rus. // E de pomină faptul că la București cel puțin, cam toți moldovenii sunt numiți ruși – de la cei care vând în piețe până la funcționarii de origine din Republica Moldova, care sunt angajați în Ministerul de Externe sau în alte ministere din România – toți sunt numiți ruși. // Mai e și o altă problemă aici – când vorbim despre Moldova, în România e vorba și de imaginea proastă, în general, a celor care provin în Republica Moldova, imagine care s-a perpetuat, aș spune eu, în mod nedrept, dar care se datorează și presei de la București care aleargă după lucruri senzaționale.// Dar există și un discurs rațional, aș spune, practicat de analiștii care pun în discuție contextul mai mare al Estului unde, evident, polul central e Rusia și faptul că, în cazul unei unificări, totuși Republica Moldova ar aduce în granițele României mai mult de un milion ruși și ucraineni, de populație rusofonă care ar putea fi utilizată mai apoi de Putin sau de cineva de la Kremlin pentru a destabiliza România, cum s-a întâmplat și în Ucraina.// Deci, mai degrabă este vorba de reținere privind acest proiect unionist, în cazul în care el este discutat. Dar, repet, e discutat foarte puțin, extrem de puțină lume părând interesată de ce s-a întâmplat în ultimele zile la Chișinău”.

Un interviu cu Lucian Boia pe contributors.ro despre ultima sa carte, Cum s-a romanizat Romania: „Natiunea este o creatie moderna si unii sunt foarte sensibili sau chiar se revolta cand aud asemenea afirmatii care sunt pur si simplu de bun simt. Am spus clar Stefan cel Mare nu era roman, in sensul ca nu se considera el roman. Identitatea pe care si-o asuma el era aceea de moldovean. Recent a fost o discutie, unii n-au prea vrut sa inteleaga acest lucru, am fost intrebat la o emisiune: daca nu se considera roman, ce limba considera el ca vorbeste? Eu nu stiu daca Stefan cel Mare avea si preocupari de lingvist, ca sa se gandeasca profund asupra limbii pe care o vorbea. Daca vrem sa ne jucam putin, sa intram in pielea lui Stefan cel Mare, este evident ca el considera ca vorbeste moldoveneste, nu romaneste. De altfel, chiar mai tarziu, doua secole dupa Stefan cel Mare, Grigore Ureche, care stia mai multe decat Stefan cel Mare, facuse studiile in Polonia, invatase latineste, stia ca romanii sunt de origine latina, ca toti au origine comuna, dar asta nu-l impiedica sa vorbeasca in cronica lui despre limba moldoveneasca. Limba pe care o vorbeste Grigore Ureche este limba moldoveneasca, el stiind ca ca este foarte asemanatoare, sau chiar aceeasi cu limba vorbita de ceilalti romani, dar ii spune in continuare moldoveneasca. Identitatea nu este ceva picat din cer. Identitatea ti-o asumi si ti-o afirmi. Moldova isi are propria ei identitate in raport cu Tara Romaneasca si cu ceilalti romani pana in secolul al XIX-lea. Si la 1859, cand s-a facut Unirea, patriotii moldoveni care au vrut cu tot dinadinsul si au facut Unirea, au creat alaturi de munteni Romania, ei isi spun moldoveni in continuare. Daca ne uitam pe textele de la 1859, nu-si spun romani, isi spun moldoveni. Identitatea lor era de moldoveni. Asta nu inseamna ca nu sunt romani. Din punctul nostru de vedere toti acestia vorbeau romaneste, dar asta e un punct de vedere al nostru de ordin lingvistic, de ordin stiintific. Dar din punct de vedere al identitatii pe care oamenii si-o asumau, era o identitate moldoveneasca si in ceea ce priveste statalitatea, si-n ceea ce priveste limba, si-n ceea ce priveste cultura.”

Jori Lewis, în Aeon Magazine, despre persistenţa stigmatului sclaviei în Senegal: „Black Americans do not feel shame about slavery; they feel anger or sadness or any number of other emotions. The shame is for others; it is the collective shame of the US. Slavery is our history, but it is not who we are. In Senegal, the stigma of being a descendant of a slave still holds strong. For people of slave origin, their history is an open secret, one that is often difficult to speak out loud. (…) The relationships between the families of former slaves and former masters play out in a delicate, complex dance. Sometimes there is discrimination, subjugation and dependence for the families of former slaves. Sometimes there is interdependence and an extended sense of kinship, as with cousins.// ‘The question is often what the stigma is,’ said Martin Klein, a professor emeritus of African studies at the University of Toronto, who has spent a good part of his career studying the traces of slavery in West Africa. He said that the stigma can be subtle and hard for outsiders to understand. It is not like apartheid or Jim Crow here. (…)The French abolished slavery in their colonies in 1848, yet for many years that edict did not apply to most of what would become West Africa, but only to a few specific places that had long been held by the French. An additional decree abolishing slavery that would apply to all of French West Africa was passed in 1905. But enforcement was uneven at best, as we can see from the story of Ndianka Youssoupha. Some people did not claim their freedom, a freedom that already belonged to them, until decades after the abolition.”

Un fotoreportaj în Le Monde, de Adéa Guillot şi Myrto Papadopoulos, care au însoţit emigranţi din Siria şi Afganistan, trecînd ilegal în UE prin Grecia.

Despre arta feministă în Belarus, Ucraina, Rusia în Open Democracy: „Feminist art in Belarus, Russia, and Ukraine is a way of life, but those who engage in it often must master an art of survival. Although more and more male and female artists are addressing gender questions in their work, such a topic is not accorded the prestige and status of more conventional artistic mores, particularly when it positions itself as feminist.”

Ilija Trojanow  despre explozia de tehnologii de supraveghere în era internet: The relations between individuals and institutions are currently undergoing fundamental change. Old-fashioned phenomena like „trust” or „reciprocity” are a thing of the past. In times of total surveillance, there are only digital underlings who, in addition to being subject to thorough investigation in real time, may also have their actions anticipated by algorithmic oracles. There is no longer any reason to convince or integrate citizens. Keeping them under surveillance will suffice. Those in power have only to see to it that every person, every object and every machine is part of the same network. In other words: the only relevant freedom is the free flow of information, the complete transparency of data. Fortunately, the leading information companies have already taken care of this. The bottom line is that Facebook and Google are functions of state control. If you refuse to do your digital service, you are guilty by implication; you are liable to be subjected to preventative measures. In The New Digital Age, which he co-authored with Jared Cohen, the former CEO of Google, Eric Schmidt, asserts this new reality in surprisingly blunt terms: „To be sure, there will be people who resist adopting and using technology, people who want nothing to do with virtual profiles, online data systems or smart phones. Yet a government might suspect that people who opt out completely have something to hide and thus are more likely to break laws, and as a counterterrorism measure, that government will build the kind of ‘hidden people’ registry we described earlier. If you don’t have any registered social-networking profiles or mobile subscriptions, and on-line references to you are unusually hard to find, you might be considered a candidate for such a registry. You might also be subjected to a strict set of new regulations that includes rigorous airport screening or travel restrictions.” Thinking this through just one step further, it becomes evident that someone who refuses to be observed is a terrorist.”

Sursă imagine.