[label shape=”” type=””] Lupul sur [/label]

 

Săptămâna trecută pe Facebook s-a discutat mult și emotiv despre egalitate. Despre faptul că nu contează dacă ești un învingător sau un perdant, dacă ești împărat sau proletar. S-a pornit de la exemplul unei femei, fostă soție a unui demnitar într-o țară obscură, care a ajuns să fie bonă la Paris, dar continuă să aibă ”clasă”. Și s-a ajuns până într-acolo, că participanții la discuție au negat realitatea și ierarhiile existente. Nu există oameni care se nasc pentru tron, și alții care se nasc pentru a fi argați, au afirmat comentatorii moldoveni la numai o săptămână de la nașterea în Marea Britanie a prințesei Charlotte, poți avea urcușuri și coborâșuri, iar orice cădere poate fi un nou început.

Oricât de mult am vrea să credem în acest enunț, el este adevărat doar pentru anumiți oameni și în anumite circumstanțe favorabile. Chiar dacă am vrea să închidem ochii ca să nu vedem realitatea, un copil născut într-o familie săracă, într-o țară din lumea a treia, cel mai probabil va fi plafonat de condiția sa socială. Un copil sărac din China, bunăoară, va ajunge în cel mai bun caz să fie angajat la una din fabricile care produc marfă pentru marile corporații ca Nike sau Apple. Iar căderea lui ar putea să nu producă nici un fel de reinventare a sinelui.

Dacă ești, ești – au afirmat unii internauți, dând de înțeles că un om demn, vertical, nu poate fi răpus de vitregiile sorții, că rămâne același indiferent de circumstanțe. Așa să fie oare? Și oare asta este întrebarea care trebuie să ne preocupe cu adevărat, că cineva a fost și a trecut testul, iar altcineva nu l-a trecut și, deci, n-a fost?

Importanța lifturilor sociale

Cea mai mare inegalitate este să pretinzi că lucrurile inegale sunt egale, spunea Aristotel. În țările care nu pretind că inegalitățile nu există, un copil care se naște cu un handicap oarecare poate deveni un Stephen Hawking. Lifturile sociale compensează un start inegal. Într-o societate trebuie să existe asemenea lifturi, pentru că altfel nemulțumirea ar fi prea mare, iar violențele ar fi inevitabile. Oamenii trebuie să aibă o speranță.

În America această speranță este exprimată prin acel vis american, acel Yes you can, chiar dacă întotdeauna au existat și generații de sacrificiu. Al treilea val de emigrație în SUA, bunăoară, au fost evreii, care erau în mare parte vânzători, electricieni, șoferi de taxi, agenți imobiliari. Copiii lor au folosit lifturile sociale existente și au devenit avocați sau doctori. Chiar și actualul președinte Barack Obama s-a născut într-o familie săracă, la fel ca și soția lui Michelle Obama, a cărei străbunică a fost sclavă. Lifturile sociale funcționează și în cazul miilor de copii de culoare, care, fiind acceptați la școli de top (ca parte a acțiunilor afirmative), în câțiva ani îi ajung din urmă pe cei care au avut un start mai bun.

Acolo unde guvernele sunt responsabile în fața cetățenilor proprii, ele au grijă ca acești cetățeni să învețe, să aibă locuri de muncă și beneficii sociale, iar unele țări ca Elveția sau Emiratele Arabe oferă și un salariu de cetățean, adică o sumă de bani pe care o primești pur și simplu pentru că te-ai născut acolo.

Firește, aceste țări însă nu-și asumă deloc responsabilitatea pentru necetățeni. Ca rezultat, Europa are o comunitate musulmană neliniștită, iar America este demografic cucerită tot mai mult de mexicani. Și în principiu, asta este nota de plată pe care aceste țări trebuie să o achite, plata pentru cinism. Angajatorii locali nu s-au gândit și nici nu se gândesc la cât de etic este să angajezi imigranți fără acte la munci necalificate, contra unei remunerări mai mici și fără beneficii sociale.

Țările donatoare de forță de muncă

Dacă cetățenii țărilor bogate, din lumea întâia, sunt ca niște bolovani obișnuiți, șlefuiți până devin pietre prețioase, cei din lumea a treia pot fi comparați cu niște diamante, pe care un meșteșugar le bagă în caldarâm. India, China, Mexic, da, și Moldova este una din aceste țări care exportă forță de muncă. Un profesionist dintr-o asemenea țară poate fi nevoit să accepte o ocupație mai puțin calificată, dar care se plătește mai bine în Occident.

Continuă acest om să fie? Poate, doar într-un anumit sens. Pentru că dacă să privim lucrurile în esență, el a fost jefuit și de propria sa identitate, cea care îl făcea să fie ceea ce era. Pentru că locul nostru social este parte din identitatea noastră. Cu cât mai mult efort, timp, dragoste și dedicație investești într-o meserie, cu atât mai mult ea devine parte din tine, ceva, fără de care nu te mai simți tu. Până și un chirurg care după mulți ani lasă bisturiul, pentru că începe să-i tremure mâna, suferă că nu mai poate opera și nu mai poate spune ”eu sunt chirurg”, chiar dacă începe a preda la catedră, păstrându-și astfel statutul social. Cu atât mai dureroasă este această renunțare la meserie din disperare. Când accepți să mergi în jos. Pentru că ceea ce iubești și poți să faci cel mai bine nu te mai poate hrăni pe tine și pe copiii tăi, în țara ta.

Același lucru este valabil și pentru alți profesioniști: învățători, ingineri, traducători ș.a.m.d. Practic, acești oameni se sacrifică (în sensul larg al cuvântului) pentru familiile lor.

Iluzii în loc de oportunități

Într-o societate justă, oamenii care se sacrifică pentru binele altor oameni, sau care au suferit pe nedrept, sau care sunt pur și simplu dezavantajați social sunt recompensați. Și nu doar simbolic, ci și prin diverse privilegii și lifturi sociale. De exemplu, veteranii din SUA au diverse burse care le permit să studieze gratis. Copiii celor care nu au studii universitare au niște facilități la admitere. Există asemenea facilități și pentru anumite grupuri etnice și rasiale. Astfel, statul oferă oamenilor șansa de a se reinventa.

Acolo unde nu există preocuparea pentru o justiție socială, oamenii sunt hrăniți cu iluzii. Și pentru că în afară de asta nu primesc nimic altceva, această iluzie capătă niște proporții catastrofale. Este un mecanism psihologic compensatoriu: negarea realității.

Oamenii neagă ierarhia. Oamenii neagă importanța claselor sociale și a inegalităților, existența nedreptății și abuzurilor. Asta este povestea despre fata cea frumoasă, harnică, și bună la inimă, care este întotdeauna răsplătită până la urmă, și devine eventual regină.

Iar istoria despre soția de ministru care continuă să aibă clasă și după ce a devenit bonă la Paris mi-a amintit de o altă poveste. Cea despre Margarita, femeia mândră, care a jucat cu demnitate rolul unei regine butaforice, și pe care însuși Satan a învățat-o să nu ceară niciodată nimic, mai ales celor care au puterea. Un scenariu cu un deznodământ care convine numeroșilor satani și șarlatani, de la care am fi îndreptățiți să cerem mai mult decât povești, nu-i așa?

Și discuția pe care trebuie s-o purtăm nu este despre lucruri subiective cum este clasa, fericirea, sau demnitatea omului mic în circumstanțe nefavorabile. Și nici despre ocupații demne și ocupații umile. Este indiscutabil și faptul, că pe oamenii apropiați îi iubim și îi acceptăm în orice ocupație.

Trebuie însă să discutăm despre opurtunități. Despre echitate. Și drepturi.

Care trebuie cerute, chiar dacă cea care o face nu va arăta ca o femeie ”care are clasă”.

 

Acest articol a apărut, într-o versiune diferită, pe blogul Lupanarul.

 

Sursă imagine.