La editura Polirom a apărut Sectanţii, primul volum din Mică trilogie a marginalilor, în care vor mai apărea Bandiţii și Izgoi-Jidî. Lansarea va avea loc: Miercuri, 13 mai, la ora 19.00, la Terasa J’ai Bistrot (Calea Grivitei 55), din Bucureşti.

Sectantii-EGOgrafii-C1

Dragă Vasile Ernu, vii cu o nouă carte, cu un nume incitant: ”Sectanții. Mică trilogie a marginalilor”. De ce sectanţi și de ce marginali?

De mult timp mă gândesc să scriu ceva depsre marginali dintr-o perspectivă puțin diferită de cea întâlnită des pe la noi. Altfel de marginali. Mă pasionează marginalii și am lucrat destul de mult cu câteva grupuri. Am ”dormit într-un pat cu ei” ca să pot să-i înțeleg, să-i pricep. Mă interesează foarte mult să înțeleg societatea și istoria prin ochii lor. Totul arată altfel. Lumea văzută prin ochii lor arată radical diferit faţă de cea văzută prin ochii majoritarilor. Felul lor de organizare e diferit, tehnicile de supravețuire, care mă interesează în mod special sunt foarte diferite. Sunt chiar opuse tehnicilor grupurilor majoritare. E mai ceva ca în Matrix.

Practic trilogia mea va încerca să spună povestea a trei grupuri marginale. Primul volum se ocupă de sectanți. Al doilea de bandiți. Despre al treilea grup mai discutăm la anul: sunt niște grupuri mai speciale.

Primul volum deci e dedicat sectanților. Îi cunoști? Cine sînt ei?

Volumul cuprinde istoria de mai bine de 100 de ani a unei comunități religioase marginale și radicale din zona Bugeacului și Transnistriei. O comunitate care în decurs de 100 de ani locuiește sub diferite regimuri politice și diverse construcții statale: Rusia țaristă, Romania Mare, URSS, Republica Moldova sau Ucraina. Fără a părăsi zona, o zonă de periferie în continuă schimbare. Au cunoscut două regimuri devastatoare: fascismul și stalinismul, care, culmea, nu au reușit să-i distrugă, ci chiar i-au făcut mai puternici.

Și ei, această comunitate mică, au de dus o bătălie atât cu statul, Leviatanul sau Cezarul, cum îl numesc ei, cît și cu biserica ortodoxă majoritară care îi tratează și ea cu un alt tip de violență. Mai au de dus o bătălie și cu lumea laică modernă și cu toate formele moderne de hegemonie culturală și economică.

Bătăliile lor sunt foarte diferite de bătăliile grupului majoritar. Violența care se răsfrînge asupra lor este mult mai mare decât cea care se răsfrânge asupra grupului majoritar. Din această cauză ei sînt nevoiți să-și contruiască viața altfel, să aibă alte tehnici de supravețuire. Cum? Asta încerc să povestesc în carte.

04Tu ești „sectant”? Vorbești la persoana întîi, dai senzația că ești parte a acestor grupuri…

Următorul volum va fi despre bandiți. Chiar dacă va fi scrisă și construită total diferit de Sectanţii voi păstra acest aer familiar, din interior. Mă vei întreba şi atunci dacă nu cumva sunt bandit? Glumesc.

Acum revenind la „sectanţii mei”, chiar la începutul volumului am nişte note explicative. Explic mai întîi că termenul de „sectant” este numele dat de majoritari grupurilor religioase marginale. În spațiul ex-sovietic acesta a fost termenul dominant. Este ca un stigmat. În România există acest termen însă cel care este foarte cunoscut şi care a devenit popular este cel de „pocăit”. Eu îl folosesc neutru, doar ca un nume pentru a se înțelege despre cine e vorba.

Chiar dacă aceste grupuri există şi azi într-o formă sau alta, mult schimbate după anii 90, eu nu le dau numele exact. Le păstrez un anonimat. Eroii la care mă refer nu trebuie „identificaţi” nominal. La fel procedez cu pozele care mai degrabă dau un aer, o atmosferă acelor grupuri. Nu e o „ilustrare”. Încerc să fac mai degrabă un ”portret robot”, un ”prototip” al unor grupuri religioase marginale bine definite istoric, geografic și cu o genealogie destul de clară.

Ce ştim însă sigur e că aceste grupuri au rădăcini foarte clare şi fac un cocktail specific. Sunt un amestec din trei componente și tradiții puternice.

La ce tradiții te referi? Unde își au ele originea?

Mai întîi avem tradiţia rascolnicilor ruşi, cei care s-au rupt şi s-au răzvrătit împotriva bisericii ortodoxe ruse. Aici avem mai multe secte, curente religioase marginale, ieşite din grupul majoritar pravos­lavnic ca formă de revoltă faţă de reforma religioasă introdusă de Patriarhul Nikon al Moscovei în secolul al XVII‑lea. Nikon al Moscovei (1652‑1658) a propus în esenţă „reformarea slujbelor şi textelor slavone, cu sco­pul de a le alinia la practicile greceşti contemporane, diferite de cele vechi, primite de ruşi de la Sf. Vladimir din Kiev (anul 988 d.Hr)“. Scopul era mai degrabă unul politic: transformarea Moscovei în cea de‑a III‑a Romă. Rascolnicii refuză radical, chiar şi cu preţul vieţii, accep­tarea noilor dogme, rămânând „de rit vechi“. Mulți dintre ei din cauza prigoanei s-au refugiat la gurile Dunării. De aici avem și lipovenii. Pentru comunitatea mea, molocanii sunt poate cei mai importanți. Din păcate în România nu am avut fenomene asemînătoare în mediul ortodox.

Mai avem o tradiţie puternică în Basarabia care influenţează aceste grupuri despre care scriu eu: evreii mesianici. Să nu uităm că la început de sec. XX, zona urbană era controlată administrativ de ruși iar urban, de la business la meşteşuguri şi de la muzică la meserii liberale, în mare parte de evrei. Moldovenii dominau doar zona rurală. Evreii mesianici sunt un grup religios apărut în rîndul evreilor urbani, dar extins şi la membrii altor confesiuni şi etnii, care com­bină tradiţia iudaică şi credinţa creştină, încercînd să refacă creştinismul primar. În Imperiul Rus, iniţiato­rul şi promotorul acestui curent este Iosif Davidovici Rabinovici, un evreu născut în gubernia Basarabia, la Rezina, şi care a locuit la Chişinău. Avea să devină cel mai important evreu mesianic al secolului al XIX‑lea. El a fost unul dintre ”patriarhii” comunității despre care scriu.

Şi nu în ultimul rând îi avem prezenţi pe coloniştii germani din Basarabia, cei care erau protestanţi iar în peisajul local păreau nişte „sectanţi radicali”. Erau priviţi ca nişte străini din alte lumi.

Sectanţii mei din Bugeac combină foarte bine cele trei tradiţii şi produc un anumit tip de comunitate folosind practicile şi tipul de organizare a celor trei grupuri religioase.

În ceea ce mă privește, da, sunt crescut şi educat în acest tip de comunitate, deci cunosc intim acest model social, politic şi cultural. Am copilărit lângă acești bătrâni cu barbă care îmi spuneau poveşti nu cu Ştefan cel Mare și Lenin, ci cu Avraam, Isac și Iacov. Am învățat muzică la greu. Ştiu ce înseamnă să fii oaia neagră a societăţii, să stai la periferie, în subterană etc. Sunt familiar cu toate tehnicile lor de supravieţuire. Ai mei au fost foarte implicaţi în aceste mişcări şi am cunoscut tot ce se putea cunoaşte în domeniu de la Vladivostok la Tallinn şi de la Taşkent, la Odesa, Bişkek, Omsk sau Erevan. Indirect, cartea este şi o saga de familie pentru că e vorba de patru generații ale familiei și comunității. Însă cartea mea nu e despre mine, ci despre această comunitate. Și mă interesează mai puțin partea teologică și religioasă a poveștii. Ea e doar subînțeleasă.

11Ce le este specific celor trei grupuri? Ce-i definește în mod special?

Dacă aș simplifica mult aș spune așa. Pe rascolnici îi definește în primul rând buntul. Buntul este acel tip de revoltă, de protest, de nesupunere din care se va naște și se va dezvolta cea mai puternică formă de revoltă specific rusească. Eu cred că aici, în această ruptură își are originea spiritul protestatar rusesc, aproape anarhic, despre care s-a scris atâta și care a devenit emblematic. Tehnica lor de organizare socială, politică și economică este însă foarte asemănătoare cu cea a protestanților din spațiul occidental. Pentru a arăta și demonstra că sunt ”aleșii”, cei ”adevărați”, ei au oferit o comunitate model, radical opusă celei majoritare, printr-o etică a muncii și a comportamentului cotidian foarte severă şi legalistă. Într-o perioadă foarte scurtă aveau să devină ”evreii” Rusiei, pentru că ei controlau o mare parte a finanțelor, sau ”protestanții” spațiului rus, din cauza felului lor de a se raporta la educație, organizare și etică puritană. Însă nu au reușit pentru că puterea avea să aibă grijă de asta, iar ei nu au putut să construiască o masă critică care să producă o ”cucerire a puterii” așa cum s-a întîmplat într-o mare parte a spațiului occidental cu protestanții care luptau împotriva catolicilor.

Evreii mesianici însă mi se par că sunt puternici printr-un soi de radicalitate totală. Ei practic refac cumva traseul creștinismului primar. Ei luptă cu toți, iar pe ei îi prigonesc toți. Până și evreii. Tehnica lor se bazează, cred eu, pe ruptura radicală, pe diferențierea radicală, pe refuzul total de a colabora cu ”această lume”. Ei sunt ”oamenii din subterană”, ”creștinii din catacombe”. Ei pornesc de la o premiză radicală: noi și Dumnezeu construim majoritatea și de aceea trebuie să schimbam radical lumea. Noi nu colaborăm cu ea. Ea trebuie distrusă și refăcută din nou. Istoria occidentului ne arată că această tehnică a învins până la urmă. Majoritarii au fost cuceriți în final de o mână de ”nebuni radicali” care le-au schimbat fundamental viața și societatea. Poate de asta ei sunt puțin mai exaltați, au un soi de mistică raţională și au un tip de logică foarte stranie, paradoxală, pasională. Astăzi sunt foarte greu de înțeles. Mișcările revoluționare radicale de la finele sec. 19 au foarte mult din acest tip de demers și din tehnicile lor de rezistență și luptă.

05Al treilea grup, cel al protestanților coloniști germani, e puternic printr-un soi de organizare exemplară și legalism puritan. În spațiul pravoslavnic, și mai ales în cel de periferie unde totul curge în toate direcțiile, legea și ordinea nu sunt punctul forte. Sau, mă rog, aici funcționează alt tip de lege și ordine. În anumite doze, legea și ordinea au puteri magice și pot face minuni. Sectanții la care mă refer combină cele trei componente destul de bine.

Cum arată viaţa lor obişnuită? Ce le este specific comunităţilor despre care scrii?

Sunt cîteva puncte forte pe care ei le dezvoltă şi reuşesc să le transforme într-un soi de ritual-instituţie. Educaţia este primul lucru. Educaţia lor are două direcţii foarte importante. Prima este bazată pe studiul, lectura şi interpetarea textelor din Biblie. Ei ştiu foarte bine să citească şi să comenteze textele biblice. De mici învaţă asta şi orice enoriaş ştie să facă asta indiferent de gradul de educaţie. La pachet vin argumentarea şi polemica, susţinute de o excelentă retorică. Retorica e punctul forte. De mici ştiu să ţină adevărate predici publice. Al doilea element al educaţiei e muzica. Se cântă foarte mult şi orice enoriaş, indiferent de nivelul lui de edcucaţie, știe abc-ul muzical. În comunitățile din satele amărâte din Bugeac ei aveau coruri și orchestre instrumentale care cântau după partituri. După o zi de muncă istovitoare în colhozurile sovietice oamenii se strângeau seara și învățau să cânte pe note. Nu e deloc specific spațiului pravoslavnic și țăranilor noștri.

Partea organizatorică e foarte importantă. Aici trebuie ţinut cont că sistemul de organizare nu este ierarhic, ci mai degrabă democratic, organizat orizontal. Acolo fiecare are o anumită funcţie, îndeplineşte un rol şi nimeni nu e lăsat pe dinafară. Acolo fiecare e „preot” şi are legătura directă cu Dumnezeu, deci nu au neovie de mediatori „cu centrul”. Există un activism destul de intens şi un autocontrol bine organizat: fiecare știe despre fiecare, se discută nevoile fiecăruia, cu riscurile de rigoare. Există un sistem social destul de bine pus la punct. Decid în comun pe cine şi cum ajută, cum colectează banii şi unde-i distribuie. Au reţele foarte bine organizate şi eficiente. Totul e pe bază de încredere şi recomandări care au o putere incredibilă. Fireşte, sunt legalişti cu o puternică tendinţă puritană, ceea ce în spaţiul pravoslavnic sare puternic în ochi, legea şi etica fiind total altfel înţelese şi practicate. Dar asta e o altă temă.

Prima oară când m-am intersectat cu spaţiul american am rămas şocat. Brusc am înţeles că MTV-ul e un pur produs al şcolii duminicale „pocăite”, iar oamenii lor politici vorbesc ca pastorii sectanţilor. Da, America este un produs eminamente sectant al marginalilor religioși care au fugit acolo din Europa şi au devenit majoritari. Asta simplificînd foarte mult. Dar cam aşa arată lumea câştigată de sectanţii deveniţi majoritari. Eu îi simpatizez doar când sunt minoritari, când devin majoritari îmi displac profund pentru că repetă cam aceleaşi paternuri ale majoritarilor.

Spui undeva, chiar ai un capitol, în care afirmi că ”stalinismul este ultima epocă de aur a creștinismului”. Cum explici această afirmație destul de paradoxală?

Da, este o idee mai veche de-a mea. De fapt ea vine din tradiția comunităților despre care scriu. Și această idee pare azi tot mai bine conturată. Mult timp mi-a trebuit să înțeleg logica unor lucruri. De exemplu, bunicul meu mi-a tot explicat că trebuie să mă tem și să fiu mai precaut cu cei care-mi dau, decât cu cei care-mi iau. Că e mult mai ușor să lupți și să reziști în fața celor care-ți iau, decât în fața celor care-ți dau.

26De fapt ce au înțeles ai mei din toată experiența stalinistă și comunistă, mai ales privită acum dinspre experiența liberală sau a veșnicei tranziții? Mai întîi au învățat că e mai ușor de luptat cu un regim cu reguli fixe și mai ales cu unul cu care te confrunți direct, decât cu unul ”democratic” în care totul e în continuă ”inflație” și oferă daruri otrăvite. Când un regim te ia și te bagă la pușcărie pentru ceea ce ești și crezi asta e de bine, nu e de rău. Doar două comunități în comunism au valorificat pozitiv această experiență din câte știu eu: sectanții și bandiții. Asta presupune să ai un anumit tip de înțelegere a puterii și un anumit mod de a te delimita de ea total.

În plus, există şi tradiția martirajului care e un soi de stare politică de excepție. A fi martir în comunitățile acestea era maximum ce puteai atinge în viață. Evident că nu toți rezistă, dar pe scara ierarhiei valorice era ceva excepțional. Stalinismul, susţin cei din aceste comunități, a oferit această ultimă mare ocazie: să devii martir pentru credinţă. Rezultatul: ei au devenit poate cei mai radicali luptători antisistem, fără a-și propune o clipă asta și fără a-și aroga mari merite anticomuniste. Prin urmare, dacă vrem să analizăm grupurile antisistem din comunism, nu trebuie să mergem la disidenți, ci la sectanţi, bandiţi şi alte grupuri marginale. Ce spun eu s-ar putea să deranjeze pe anticomuniștii din Prămăverii sau de pe Calea Victoriei…

Disidenții au fost şi ei martiri? Disidenţii nu au fost antisistem?

Disidenții, chiar dacă-i respect, mă cam plicitisesc. Ei au fost mereu parte a puterii. Aș spune ceva mai dur chiar, cu tot respectul meu imens pe care-l am față de unii din ei: ei au fost simultan parte a celor două sisteme de putere hegemonice ale acelor vremuri. Un soi de dicționar, limbă de uz intern pentru cele două regimuri. Uneori, prinși în această menghină politică cu interese diverse, au fost striviți. Dar au avut o funcție pozitivă în acel moment și nu prea erau conștienți de ce li se întîmplă.

Sectanții însă, în felul lor, erau radical împotriva oricărei forme de putere hegemonică. Această lume trebuie aruncată în aer și construită o lume fundamental nouă. Din păcate, sectanții nu prea au știut să-și valorifice această experiență după anii 90. Intelighenția estică a știut însă bine să monopolizeze ideea de disidență și să o transforme în marfă și bâtă ideologică, și mai ales să devină avangarda discursului hegemonic occidental trădând în totalitate interesele poporului pe care aveau pretenția că-l reprezintă. Disidența din România și URSS (în mod special cea din anii 70-80) este joacă de copii pe lângă ce au făcut aceste grupuri religioase. Însă ele lipsesc din manualele de istorie pentru că alții sunt cei care scriu istoria, iar aceste grupuri trăiesc puțin în afara istoriei. Până şi bandiţii erau mult mai anti-regim decât disidenţii care se scăldau la noi în mai multe ape cu puține excepții. Citiţi Şalamov. El explică foarte bine aceste lucruri şi poate de asta establishmentul liberal nu-l prea înghite. Dar într-adevăr cum să pui gdsiștii&păltinișienii în aceași panoplie cu sectanții și bandiții. Nu dă bine…

În ce constau practicile acestea despre care tot vorbești? Tehnicile de rezistenţă…

În primul rând, lucrul cel mai important ține de un anumit fel de a înțelege puterea. Ce este puterea și unde se află ea? Ca să răspunzi la o astfel de întrebare nu trebuie să mergi la Bruxelles, la Moscova sau la New York, nu trebuie să discuţi cu politrucii-experţi sau profesorii de la SNSPA despre asta, ci doar să mergi câteva străzi mai la periferia orașului tău sau în satele și orășelele amărâte de provincie. Trebuie să cauți grupurile marginale. Ele știu cel mai bine ce este puterea și cum funcționează ea acum. Ele nu pot să explice sofisticat ce e cu această ”putere hegemonică”, însă știu de minune să o indice fără greș. Emigranții sînt în acest moment poate cei mai buni cunoscători ai puterii și modului ei de a funcționa.

Ei bine, comunitățile despre care vorbesc au fost timp de peste 100 de ani niște indicatori perfecți. Puterea pentru ei era împărțită în aceste trei categorii mari și late, cum am mai spus: Stat, biserică majoritară și ”această lume”. Tehnica lor de a lupta și rezista era simplă: o combinație între cele trei tradiții. Când toți se mișcă spre centru, ei se mișcă spre margine, când toți vor sus, ei intră în catacombe. Când toată lumea care azi se declară anticomunistă intra în UTC și Partid pentru carieră sau pentru că ”toată lumea așa făcea”, ei refuzau deschis orice colaborare cu riscurile de rigoare. Nici ei, nici copiii lor nu intrau în PC sau UTC. Refuzau radical orice colaborare. Puterea îi arunca în puşcărie, iar pentru ei asta era un semn de respect și un indicator al calității și valorii lor. Ne arestează, deci suntem „aleşii” şi ne-am salvat.

Ei au înţeles foarte repede că la periferia sistemului este mult mai multă libertate și chiar se pot găsi destule resurse. Ei au reușit foarte repede să înțeleagă sistemul comunist mult mai bine decît toți kremlinologii și intelectualii de tot felul. Ei au dovedit că se poate construi chiar o mică economie alternativă fără a intra în conflict direct cu statul. Ei au arătat cum se poate construi autonomia şi „societatea civilă” într-un sistem totalitar. Ei își luau joburi prost plătite, dar care le dădea o acoperire legală și care le oferea mult timp liber. În comunism, după cum știm, nemunca era pedepsită prin lege iar statul era obligat să-ți ofere un loc de muncă. Nu puteai fi șomer că deveneai imediat penal. De aceea ei aveau multe joburi gen paznici. Lucrai 24 de ore la o gradiniță, unde mai degrabă te odihneai și după aceea aveai trei zile libere. În cele trei zile libere tu aveai mica ta afacere semiprivată: meşteșuguri, agricultură proprie, cooperative etc. Exista o zonă gri bine dezvoltată despre care nimeni nu prea scrie. Istoria comunismului scrisă de neoconservatori şi liberali este în mare parte o tristeţe şi o mare revanşă a lor. Ca să-i liniştesc le spun că în comunism a fost mai multă suferinţă decât îşi imaginează ei însă din cu totul alte cauze. Dar pe cine interesează cauzele, când urmăreşti doar scopuri şi profituri.

Dar să revenim. Mai era şi tipul de organizare. Aceste comunități erau autosuficiente. Ele se autoeducă, au tot soiul de școli duminicale, au sistem de ajutorare etc. Dacă statul ar dispărea, nu ar simți acest lucru. Ele au o tradiție foarte puternică în acest sens. Sunt opusul tradiției pravoslavnice atât în felul de a înţelege şi a se raporta faţă de putere, această tradiție confundîndu-se mai degrabă cu puterea, cât și în cea legată de relația cu educația, practica socială și economică.

Eu mă minunez când văd cum la noi pravoslavnicii convinși predică mantra neoconservatoare americană cu statul minimal. Pai cine să îndeplinească aici funcţiile pe care le îndeplinește statul? BOR? Vă rog, mă faceți să râd. Ei nu sînt în stare să-și învețe enoriașii nici măcar abc-ul religios. Atâta analfabetism teologic și biblic cât este în mediul pravoslavnic nu am văzut nicăieri. Noroc că se mai învață Crezul ca poezie.

Practic cele două comunităţi produc ritualuri şi instituţii destul de diferite. Nu spun că mai bune sau mai proaste. Ci doar diferite. Și eu nu sînt weberian…

Practic e vorba de organizare, resurse şi timp?

Grupurile marginale de care mă ocup eu au înțeles un lucru foarte bine: ca să devii liber și independent trebuie să controlezi resursele, mijloacele de producţie și timpul. Ele sunt grupuri comunitariste. Pentru asta e necesar să găsești resurse alternative controlate mai puțin de putere. Iar bătălia pentru timp este una esențială. Regimurile moderne, fie că e vorba de comunism sau capitalism, vor să-ți controleze timpul: munca, mijloacele de producţie, educația, odihna etc. Tu trebuie să dispui de cât mai puțin timp liber. Când au mult timp liber oamenilor le vin idei, încep să se organizeze și devin periculoși pentru putere. În general, mişcările antisistem sînt făcute de oameni care au timp liber. Comunismul, fie vorba între noi, a căzut în mare parte pentru că nu a reuşit să le ia omenilor timpul liber. Nu ştia cum să-i ţină ocupaţi cu adevărat. Oamenii în comunism aveau enorm de mult timp liber dacă ar fi să facem o comparaţie cu vremurile actuale. A câștiga acest timp liber este destul de complicat. Sectanții mei sunt maeștri în a-și gestiona timpul, în a folosi timpul. Un sectant folosește enorm de mult timp pentru el și comunitate, capătând astfel o autonomie destul de mare. Nu întâmplător ei au fost simpatizaţi de mișcările revoluționare. Eu spun mereu că leneşii vor salva lumea. Harnicii sunt nişte roboţei plicticoşi şi total neimportanţi:sânt piese de schimb. E adevărat că ei vor avea o înmormântare fastuoasă şi un catafal scump. ”Doamne-ajură!”

Apropo, de ce îi simpatizau mişcările revoluționare pe sectanţi?

Relația mișcărilor revoluționare cu sectanții e veche, încă din sec. 19. Deja Marx şi Engels dau semne la acest capitol. Un apropiat al lui Lenin, Bonci‑Burevici, s-a ocupat de analiza lor și era un mare simpatizant al lor. El îi dădea mereu exemplu. De ce? Era una din cele mai democrate forme de organizare religioasă: orizontală, lipsită de ierarhie, prin vot, cu participarea egală a fiecărui membru. Erau „internaţionalişti” adică universalişti, elementul naţional fiind secundar în povestea lor, chestiune foarte delicată în acea perioadă. Îi mai impresiona exact tipul lor de organizare și gestionare a timpului și resurselor despre care vorbeam mai înainte. Erau autonomi și aveau un potențial enorm antiputere tocmai prin refuzul de a participa la funcționarea ei. Și îi mai impresiona enorm tipul de rețele pe care puteau să le organizeze și să funcționeze. Aceste tehnici, care au aparținut și creștinismului primar, aveau să fie utilizate foarte mult de mișcările radicale revoluționare europene, şi mai ales de cele ruseşti. Dar asta e o altă poveste.

Din carte reiese că în perioada fascistă și legionară, sectanţii au dus-o mai rău dăcât în perioada stalinistă? În ce sens? Au fost mai persecutați?

Bun, să explicăm niște lucruri simple. Cum am spus, acești oameni nu se tem de persecuții, de pușcărie și de moarte. În educația lor spune simplu: dacă ești persecutat, asta e un semn că ești ”ales”, că ”ești de partea cea bună”. E un semn bun.

Persecuțiile șunt foarte diverse și foarte parșive uneori. Ah, ce simplu ar fi dacă ar veni mașina neagră noaptea și te-ar lua și te-ar duce: simplu, clar și transparent, chiar dacă e noaptea. Ce e mai simplu decât să împuști sau să arestezi un om. Dar cum reacţionezi ca tată dacă încep să-ți sufere copiii din cauza unor gesturi ale tale? Se complică lucrurile? Da, foarte mult. Dar cum începi să te comporți când nu statul cu aparatul său de represiune apasă asupra ta, ci întreaga societate: de la primar la vecin și până la ultimul tau prieten sau coleg de școală? Asta schimbă radical situaţia.

Ei bine, din experiența comunității de care vorbesc știu un lucru: cel mai greu e atunci când ești oaia neagră pentru toți, când nu mai găsești un gram de compasiune în jur, cânt toți fac presiune pe tine. Acest lucru nu s-a întîmplat în stalinism, când presiunea cea mare venea din partea organelor de represiune, însă găseai compasiune în diverse cotloane ale societății. În stalinism violenţa se distribuia cumva pe mai multe segmente, paliere. Învăţai repede regulile şi tehnicile de apărare chiar dacă violența deseori era absurdă..

În perioada legionară însă s-a întîmplat un alt fenomen: diabolizarea ”evreului”, „ţiganului” și sectantului în fața întregii comunități. Întreaga violenţă a fost îndreptată practic către câteva grupuri restrânse şi venea din partea întregii societăţi, nu doar din partea organelor statului. Practic nu mai puteai ieși în public, iar când ieșeai, trebuia să simți această violenţă direct, psihic și fizic. Nu mai găseai un gram de compasiune şi sprijin, iar asta distruge o persoană mai dur decât orice aparat represiv de stat.

Ai mei mărtruisesc că ei erau tratați mai rău chiar decât evreii, dacă e posibil așa ceva. Pentru că evreii erau ”inumanii stăini”, pe când sectanții erau ceva mai rău: erau ”inumanii trădători” care și-au schimbat și trădat credința și neamul etc. Ştim de la Ahmatova că moartea nu e cel mai tragic lucru care ţi se poate întîmpla.

Ce-au făcut atât de rău legionarii și nu au făcut staliniștii?

Legionarii au făcut un lucru de care comuniștii nici măcar sub Stalin nu s-au atins. Comuniştii nu s-au atins de ritualurile morții. I-au lăsat pe oameni să-și îngroape morții cum au vrut. Da, cu abuzuri, violenţă, dar moartea a rămas neatinsă. Până și oamenii din CC își îngropau părinții după ritul pravoslavnic. Vedeţi cazul lui Ceauşescu. Mergeți în cimitirele anilor 70-80 și vedeți că crucile domină fără drept de apel. Sectanților însă legionarii au început să le boteze cu forța copiii, ei primind botezul la maturitate, și le-au interzis să-și îngroape morții în același cimitire cu majoritarii. Ei trebuiau să-și îngroape morții prin cimitirele de animale, să meargă în cimitirele evreiești sau al altor comunități minoritare. Iar când au fost nevoiţi să accepte să-i îngroape în cimitirele locale ale majoritarilor din lipsă de alternative, atunci le-au găsit un spațiu separat pentru a nu „spurca pămîntul sacru al neamului”. A apărut fenomenul pe care eu îl numesc: ghetoizarea cimitirelor. Până și astăzi se păstrează acestă tradiție. Cimitirele depun mărturie. Mergeţi în satele şi oraşele din RM (și în RO pe alocuri) unde avem „pocăiţi” şi vedeţi că aceştea au un loc separat, undeva în fundul cmitirului. Iar asta spune multe. În acest sens, pentru aceste comunități a fost mult mai greu să reziste în perioada legionară, decât în perioada stalinisă. În același timp cred că aparatul stalinist de represiune era mai sofisticat, mai complex, mai pervers și mai irațional decît cel fascist. Am scris în Ultimii eretici ai Imperiului despre asta.

În ce cred ei în definitiv? Care sunt eroii sectanților?De ce vor să se salveze?

Salvarea este pentru mine un act eminamente politic pentru că el produce un anumit tip de societate şi practică. Să nu uităm că la început creştinismul nu era decît o oarecare sectă iudaică care trăia prin catacombe. De o radicalitate nemaiîntîlnită. În cîţiva ani aceşti amărâți de pescari evrei au schimbat faţa lumii. Cum?

La sectanți salvarea nu e ceva câştigat definitiv. E o luptă continuă, zi de zi, clipă de clipă. Iar când cineva „trădează”, cade, ”deviază” intervine o instituţie care la ei funcţionează perfect şi este total necunoscută în spaţiul pravoslavnic. Instituţa (po)căinţei, care este un gest public, în faţa comunității. Existenţa sau lipsa unei astfel de instituții produce lumi sociale şi politice diferite pe temen lung. Această instituţie, alături de cea a jertfei, întemeiază legea şi funcţionarea ei. Cum? E o poveste tare lungă, foucauldiană&girartdiană…

Credinţa e o chestiune delicată şi foarte intimă. Temerea cea mai mare a lor este pierderea credinţei. Ei sunt dispuşi să piardă orice, chiar şi viaţa, însă se tem să nu piardă credinţa. Credinţa dă sens, produce lumi, salvează. Mai ales că ei trăiesc sub un soi de teroare a escatonului, a sfârşitului iminent al acestei lumi. Care e semnul cel mai mare al „sfârşitului acestei lumi”? Pierderea și neputința de a crede. Când oamenii îşi pierd temeiul de a crede, sfârşitul deja a venit, e aici. Credinţele pot fi însă foarte diferite. Eu citesc toate aceastea printr-o cheie socială şi politică.

Aceste grupuri marginale au câţiva eroi şi cărţi biblice preferate. Ei sunt mari fani ai apostolului Pavel şi al modului lui de a înţelege şi interpreta lucrurile. Mai simpatizează câţiva proroci şi pe Iacov, cel care s-a bătut cu îngerul. Citesc şi studiază cu multă pasiune cartea lui Iov. Ce-i uneşte pe toţi aceştia? În primul rând un anumit tip de universialism: nu mai eşti iudeu sau grec, bărbat sau femeie, sus sau jos. Eşti om universal egal în faţa lui Dumnezeu, cu relație directă și personală. Şi au un anumit fel de a se raporta la Dumnezeul lor. Ei nu sunt umili, supuşi și docili, ci se iau la harţă, se bat şi îl mai trag și la răspundere pe Dumnezeul lor. Orice sectant trăieşte cu o convingere fermă: eu şi Dumnezeu creez majoritatea. Iar El e un soi de partener cu care se negociază, se dezabate, se luptă. Nimeni nu are nevoie de mediator. Şi salvarea, adică „împărăţia cerului” nu se dă, nu se primeşte în dar, nu te milogeşti să o capeţi, ci se ia cu forţa, e o chestiune de putere, de bătălie care se dă clipă de clipă, pas cu pas. A înţelege şi a practica asta e un pas mare şi important.

19Ce s-a întîmplat cu această comunitate după cădera comunismului?

Eu mă opresc practic la anii 90. Vorbesc puţin despre anii de după 90. Dau doar anumite semnale. Experienţa lor este foarte interesantă şi complexă și se mai păstrează multe elemente valoroase şi astăzi. Eu sunt destul de sceptic şi critic faţă de evoluţia lor. Ei mai degrabă s-au contopit şi au devenit un soi de promotori ai discursului hegemonic actual. Mai ales cei din zona urbană. Au devenit foarte apropiaţi de putere, de discursul neoliberal conservator de tip american. Propovădusesc un soi de teologie a prosperităţii care din punctul meu de vedere aparţine „teologilor puterii” şi este antiprogresistă și în dezacord cu spiritul inițial al sectei lor. Ei visează la o lume „ca-n America”, iar asta e deja total neinteresant. Au emigrat în masă în SUA. Devenind parte a majorităţii, ei repetă aceleaşi greşeli ale majoritarilor. Regimul care a vrut să-i distrugă, i-a întărit, iar cel care le-a oferit „liberatea” se pare că-i va distruge. Acum înţeleg perfect ce vroia să spună bunicul când afirma: ce-i care îţi dau daruri şi te scot din puşcărie sunt mult mai periculoşi decât cei care-ţi iau ce ai şi te bagă în puşcărie. Despre puşcării însă în următorul volum dedicat bandiţilor. Însă e tot mai clar că religia capitalistă este astăzi infinit mai puternică decît comunismul sau creștinismul.

E capitalismul o religie?

Oho, cea mai tare religie modernă! Are tot: cult, ritualuri, idoli, temple, preoți și mulți supuși. Prea mulți. Din păcate puține erezii și tot mai puține secte. Capitalismul dizolvă tot, pînă și sectele. Spre deosebire de comuniști, ei au învățat lecția bine: pe om nu-l bagi în pușcărtie dacă vrei să-l controlezi eficient și definitiv, ci îl duci la templul-bancă și-i dai o ofrandă-împrumut. Capitalismul știe cel mai bine să-ți supună mintea, voința și să-ți ia timpul liber. Cînd ai o clipă liberă după cele trei joburi istovitoare te gîndești nu la copiii, prietenii și comunitatea ta ci la darul luat la tempu, numit credit.

Bunicul meu avea o vorbă pentu politrucii vechiului regim care-l tot prelucrau: pe voi doar o sectă vă mai poate salva. Cred că avea în felul lui dreptate. Oare ce sectă radicală ar putea să ne salveze de idolii și ritualurile actualei religii majoritare care a cucerit și domină tot?