Maxim Kronhaus este unul dintre sociolingviştii dragi mie. A scris cîteva cărţi excepţionale, două dintre ele devenind deja cărţi de referinţă şi stîrnind multe polemici aprinse: „Limba rusă e pe pragul unei crize de nervi” (2007) şi „Cum să învăţăm olbaneza” (2013). Eu îl urmăresc şi citesc cu mare interes pentru că textele lui îmi explică, pornind de la analiza limbii, o mulţime de fenomene sociale pe care le-a cunoscut estul comunist & postcomunist. Încerc aici să adaptez în limba română nişte poveşti sociolingvistice spuse de domnia sa cu diverse ocazii. Maxim Kronhaus este invitat pentru a ţine cîteva conferinţe în cadrul Tîrgului de carte Gaudeamus de la Bucureşti, Rusia fiind ţară invitată. Programul tîrgului poate fi găsit aici.
Baza limbii: literatura şi incultura
Eu (Maxim Kronhaus) susţin că puterea şi măreţia limbii ruse s-au construit pe două axe. Prima este marea literatură rusă, care există şi care încă întreţine limba. A doua axă, oricît de paradoxal ar suna, este numărul mare de oameni mai puţini educaţi. De ce? Pentru că ei nu vor începe niciodată să vorbească o altă limbă străină (rămînînd totodata în Rusia), aşa cum se întîmplă în mai toate ţările occidentale, care tind spre bilingvism (în care una din limbi este engleza), punînd în pericol existenţa propriilor limbi. Cum noi avem încă un număr destul de mare de oameni mai puţin educaţi, acest pericol nu ne paşte. Să nu uităm că o limbă nu poate fi salvată de nicio comisie de academicieni şi oameni culţi. Limba este creată de oameni din pături sociale foarte diferite, de la academicieni şi scriitori (care pînă la urmă, sînt foarte puţini) la jurnalişti şi profesori, care sînt ceva mai mulţi, de la publicul glamouros, care e destul de numeros şi provine din diverse profesii, pînă la bandiţi şi oameni simpli care sînt cei mai mulţi. Toate aceste pături sînt puse în aceeaşi oală şi ţinute la foc mic. Să nu uităm că tot mai multe limbi importante nu mai sînt folosite în sectoare cruciale, precum e cercetarea. Eşti cercetător norvegian sau orice altceva, unde mai toată lumea vorbeşte elngleza. Pentru că nu ai public (şi mai eşti presat şi de diverse rigori academice internaţionale), nu ai de ce să scrii lucrările tale ştiinţifice în limba ta şi atunci treci direct la engleză, pentru un public mai mare. Efectele pot fi catastrofale pentru domenii întregi, ele răsfrîngîndu-se mai ales asupra limbii. E doar un exemplu.
Limbă literară & jargon: între viaţă şi moarte
Pe mine nu mă deranjează nicio formă de jargon sau alte registre lingvistice. Jargonul există în toate culturile şi în toate timpurile. Mă deranjează mai degrabă faptul că s-au şters hotarele dintre zonele în care se foloseşte acest tip de limbaj. Cea mai importantă funcţie a jargonului este aceea de a împărţi grupul în “ai noştri” şi “străini”.
A cunoaşte o limbă nu înseamnă doar a şti să foloseşti limba literară normativă, ci a cunoaşte mai multe registre ale limbii. Totul e să ştii cînd şi cum să le foloseşti. Un om care rămîne doar la registrul limbii literare, poate avea oricînd probleme nu doar de înţelegere şi comunicare. Scriitorul Igor Guberman dă un exemplu foarte potrivit aici (chiar dacă extrem): în drum spre lagărul de concentrare se întîlneşte cu un puşcăriaş bătrîn. Tot drumul discută cu el aşa cum era el obişnuit în mediul său social. La final, bătrînul puşcăriaş îi dă un sfat: să nu foloseşti care cumva cuvinte precum “mulţumesc”, “scuze” sau “poftim” în puşcărie, că te vor omorî “fără să te mai întrebe de sănătate”. Alt spaţiu, alte reguli, alt registru.
Am pierdut spaţiul cultural comun
Am scris recent un eseu despre cum în comunism aveam un spaţiu cultural comun şi acum nu-l mai avem. Înainte, foloseam o mulţime de citate care, deşi deseori erau absurde, aveau funcţia de a uni oamenii din diverse pături sociale. Era un fel de a-i recunoaşte pe „ai noştri”. Acest dialog din citate îl utilizau milioane de cetăţeni pentru că aveau un spaţiu cultural comun: citeam aceleaşi cărţi, ne uitam la aceleaşi filme. Erau şi dialoguri mai specializate, de nişă şi diverse alte „cercuri lingvistice”. Toate acestea s-au pierdut, au rămas undeva în istorie. Societatea noastră s-a spart, s-a fărîmiţat şi folosim tot mai multe limbaje şi tot mai diverse. Să încerci a „lipi” totul la loc este imposibil. Astăzi, ţinînd cursuri la universitate, îmi dau seama că pentru a putea vorbi cu studenţii, nu mai pot găsi nici măcar o carte sau un film pe care toţi să o fi citit sau să-l fi văzut. Fiecare a citit şi văzut altceva. Ce înseamnă asta? Asta însemnă că noi nu mai avem un spaţiu cultural comun, nu mai avem citate comune, eroi comuni şi aceste referinţe culturale care cîndva ne uneau, acum nu mai funcţionează. Se pare că acum lucrurile se aranjează într-o cu totul altă ordine.
Normalitatea & limba
Una din stările normale ale limbii este atunci cînd ea urmează norme şi codificări stricte. În societăţi foarte stabile, limba îndeplineşte nu doar funcţia de comunicare, ci şi cea de ierarhizare şi stratificare socială. Într-o astfel de societate, are prioritate în avansarea ierarhică cel cate stăpîneşte mai bine limba. Limba devine un instrument de prestigiu şi putere.
În societăţi instabile, în momente de explozii sociale, aşa cum am cunoscut şi noi în anii 80 şi 90, în primul rînd dispare prestigiul limbii literare. În acelaşi timp, începe să se modifice codificarea normelor. Rezultatul: nu mai contează atît de mult cum vorbeşte un om, ce registru alege. Totul începe să se amestece între limba literară şi neliterară, între argouri, jargoane şi alte limbaje specifice, care înainte intrau în limbă doar ca indicatori speciali.
Registrele limbii: de la comunism la capitalism
Dacă luăm ca exemplu perioada sovietică, putem observa că se puteau folosi simultan cîteva registre ale limbii. Oamenii educaţi puteau folosi limba literară, dar şi limba învăţată de la părinţii lor. Toţi cunoşteam destul de bine limbajul sovietic oficial, care era un alt registru, pentru că ne confruntam zilnic cu el şi la muncă şi în mass-media. Şi, fireşte, mai toţi ştiam să utilizăm registrul limbii folosit în stradă. Chiar dacă nu-l ştiam, îl înţelegeam. Unii dintre noi, chiar destul de mulţi, mai cunoşteam şi limba puşcăriilor şi lagărelor de concentrare. Aşa că fiecare om din acea perioadă cunoştea mai multe registre ale limbii.
Acum fenomenul este puţin diferit: s-au distrus hotarele dintre aceste limbaje, registre şi totul s-a amestecat. Dacă ascultaţi cum vorbesc oamenii publici, politicienii, acolo o să vedeţi că nu mai e vorba de niciun registru, ci de un adevărat cocktail, un soi de coş de gunoi cu de toate. Un amestec de stiluri. În discursul uneia şi aceleeaşi persoane, poţi auzi stilul neutru şi cel literar, treceri bruşte spre diverse jargoane şi la argoul străzii. Important e că nici cel care vorbeşte nu e conştient de acest lucru. În perioade de tranziţie dispare structura, dispare ierarhia limbajelor.
Internetul şi influenţa sa asupra limbii
Influenţa internetului asupra limbii este imensă. Ea se răsfrînge mai întîi, nu asupra limbii, ci asupra comunicării. Blogosfera şi reţelele sociale au venit cu noi forme de comunicare. Apare un fel de vorbire intermediară. Aparent, este o formă de comunicare scrisă, pe care o percepem vizual, însă structura ei este una orală. Şi aici are loc un anumit tip de procese. De exemplu: comunicarea scrisă capătă tot mai mult o formă pe care putem să o numim comunicare orală. Instrumentele formale sînt insuficiente. De aceea, sîntem puşi în situaţia să inventăm mereu ceva. Cel mai des am început să folosim pentru o astfel de comunicare faimoasele simboluri „smile”. Ele compensează lipsa intonaţiei, a mimicii. Acum apare şi forma tăiată a unor cuvinte sau fraze. Adică tuştergi ceva, şi totuşi răspunzi. Apar, astfel, noi dimensiuni ale scrierii. Acesta nu mai este un text liniar, nu mai este acel text scris cu care sîntem obişnuiţi. Astfel, odată cu Internetul apar noi experimente foarte vii, care influenţează limba. Aceste „smile-uri” deja au început să fie folosite în carţi tipărite. Deci, este foarte clar că trăim într-o cultură a scrisului. Vedem deseori oameni care stau la cîţiva metri unul de altul, îşi trimit SMS-uri şi îşi vorbesc mai puţin între ei. Însă funcţia şi structura acestor texte scrise ţin evident de oralitate.
Like – comunicarea de urgenţă
Like-ul este şi el un clişeu, doar că unul mecanic. Dacă înainte puteam să aleg între 5-10 note pozitive şi cîteva zeci de note negative, în blogosferă au apărut situaţii tot mai rapide. Cînd eu nu mai am ce spune, aleg un clişeu. De exemplu: + 1. Google îl foloseşte cu mult succes şi oferă un buton pentru asta. Facebook a inventat un Like şi el a devenit important în viaţa noastră. Limba rusă şi-a construit un întreg vocabular în baza acestui clişeu. Like-ul a devenit o adevărată unitate de măsură a succesului. Vedem cum oamenii au nevoie de un anumit clişeu pentru a intra în dialog, pentru că mulţi oameni nu au ce spune, dar ei vor să spună ceva. Tipul de comunicare actuală ne împinge într-o astfel de direcţie. Nu avem voie să tăcem, căci tăcerea înseamnă un comportament aproape deviant: trebuie să reacţionăm şi să intrăm în dialog. Iar pentru asta, în ajutor ne vine Like-ul.
Aceasta nu este neapărat o formă simplificată de comunicare, ci mai degrabă una accelerată: comunicarea de urgenţă. Înainte, omul putea citi un text fără să spună nimic, nu i se cereau comentarii. Astăzi, comentariul, reacţia la text, sînt cele mai importante fenomene comunicaţionale. Cititorul leneş poate pune doar un Like şi poate rămîne mulţumit. Clişeul ne ajută să umplem golul. Toţi sîntem prinşi în această plasă comunicaţională.
Limba emigranţilor
Simplificînd, putem spune că avem două tipuri de limbi ale emigranţilor: avem limba emigranţilor din primul val, ea este foarte conservatoare, aproape că nu se supune mediului înconjurător. Şi avem limba celorlalte valuri care intră activ în interacţiune cu mediile înconjurătoare, cu limba dominantă a mediului – engleza în SUA, ivrit în Israel, germana în Gemania ş.a.m.d. Au loc amestecuri foarte diferite, iar aceste amestecuri stranii care nu mai sînt limbi „pure” îşi slujesc grupurile umane care le folosesc. Există o regulă generală importantă: limba vorbită în metropole se schimbă mai repede decît cea vorbită de diasporă.
Intelectualul, limba corectă-incorectă sau de ce vorbim?
Sînt mulţi oameni care nu sînt mulţumiţi de limba celor din jur şi fac insistent observaţii. Ştim că una din funcţiile normelor literare şi a codurilor limbii este aceea de a ierarhiza societatea. Practic, limba împarte, formal vorbind, lumea în educaţi şi needucaţi: cei care ştiu normele şi cei care nu le ştiu. Şi în societate avem mulţi din cei care cred că au o competenţă lingvistică foarte ridicată. Ei sît convinşi că cei de lîngă ei cunosc aceste reguli mult mai prost ca ei. Cred că ei sînt foarte mulţumiţi de acest lucru, pentru că, de fapt, vor să spună că în ierarhia socială ei ocupă un loc privilegiat faţă de cel care ştie mai puţin regulile gramaticale. Deseori vedem cum oameni care fac 10 greşeli, îi cheamă la răspundere pe cei care fac 12 greşeli. E o gradaţie continuă, care reflectă o bătălie ierarhică clasică pentru poziţie. Lumea în acest domeniu se învîrte în jurul unui număr mic de norme etalon, accente etc. E un fenomen foarte răspîndit peste tot în lume. În general, e bine să ştim că inteligenţa constă în altceva, de fapt. E bine să înţelegem pentru ce comunicăm, cu ce scop. Dacă noi comunicăm doar pentru a ne arăta grandomania şi poziţia noastră ierarhică superioară, atunci totul e clar. Dar dacă dorim să comunicăm ca să avem şi plăcere, să mai şi înţelegem şi să facem şi alte lucruri cu vorbirea, atunci toate aceste accente pe greşeli sînt inutile.
Eu corectez pe cineva în două cazuri. Îi corectez pe copii pentru că ei pot fi încă învăţaţi. Dar şi în aceste cazuri doar pe copiii mei şi ai celor foarte apropiaţi. Oricum, copiii vor învăţa în definitiv de la părinţi şi cei apropiaţi, pentru că ei sînt centraţi pe exemple şi modele. Dacă în familie se vorbeşte corect şi ei vor vorbi corect. Mai corectez străinii, cînd ei îmi cer asta. Dar dacă se duce o discuţie normală, sinceră, de ce să corectezi pe cineva, ca să întrerupi toată discuţia?
Limba si revoluţia
Au avut loc cîteva mari rupturi în limba rusă. Revoluţia a adus una din aceste schimbări. În perioada de după 1917, Zoşcenko a fost un imitator genial al limbajului micii burgezii de dinainte. Platonov, însă, din contră: a fost un imitator excelent al bolşevicilor. În această epocă, chiar s-au scris cîteva cărţi excelente. Exista un lingvist remarcabil care a scris în 1926 o carte, „Limba epocii revoluţionare”. Găsim acolo un citat de neimaginat: „Dacă vorbesc complicat, însemnă că sînt bolşevici”. Atunci, acest citat era privit ca o constatare conformă cu dogmele regimului, necritică, căci dacă nu ar fi fost aşa, autorul ar fi fost repede închis şi împuşcat. L-au arestat, dar mai tîrziu. Într-adevăr, atunci a avut loc o ierarhizare şi o complicare a vorbirii. Acest lucru este văzut, înţeles şi imitat în mod genial Platonov. Eroii lui vorbesc într-un limbaj absolut de neînţeles, însă totul sună fermecător.
Fireşte, aceste schimbări colosale au înrăutăţit situaţia, dar în istorie, astfel de fenomene se întîmplă des. Limba a devenit aşa cum şi-au dorit-o noii stăpîni ai vieţii şi ai puterii, aşa cum se întîmplă mai mereu. Însă limba duce întotdeauna bătălii, caută ieşiri din situaţie, nu se blochează. Iată, de exemplu, cuvîntul „tovarăş”, care a intrat atunci în circuit. E un cuvînt mare şi a fost în centrul unei cotituri importante. Pentru prima dată în istorie, un cuvînt dizolvă contradicţia dintre bărbat şi femeie. A fost practic prima revoluţie gender prin intermediul limbii. Înainte, în toate limbile aveam domn – doamnă, monsieur – madame, mister – missis etc. Şi, deodată, un singur cuvînt comod, comun, universal rezolvă totul în limba rusă şi convine şi bărbatului şi femeii (ruşii au o singură formă şi pentru masculin şi pentru feminin: tovarăş). E adevărat că mai tîrziu acest cuvînt a fost încărcat ideologic şi poate de aceea, a dispărut odată cu cădera comunsimului.
Limbă & război & manipulare
Este vizibil cum, odată cu începerea conflictului din Ucraina, mass-media a adus specialiştii din zona “creativă”, care au produs o adevărată propagandă. Propaganda vine din două direcţii bine definite, principale. Există un lexic întreg, folosit în scopuri de propagandă şi nu pentru a ne fi descrise evenimentele. Astăzi este foarte greu să dai credibilitate unei informaţii în acest context. În mai toate textele despre aceste evenimente s-a folosist un lexic evaluativ, element central al propagandei. Scopul propagandei era de a convinge cititorul că unii sînt buni şi alţii sînt răi, că unii înving şi alţii pierd. De asta, se fac evaluări, se pun note deasupra oricărui cuvînt: vedem „mici victorii” şi „mari înfrîngeri”. Pentru propagandă se inventează cuvinte speciale pentru ca orice acţiune neutră să capete semnul „plus” sau „minus în mod automat.
Să luam un exemplu: cum sînt numiţi participanţii la operaţiunile militare ale celor două părţi. Avem o formă neutră de definire, „forţele armatei ucrainene”. Avem apoi cuvîntul „rebeli” care deja conţine un minus şi poate foarte uşor ajunge la forma negativă maximă cu titulatura de „terorişiti”. Aceasta e terminologia pe care o foloseşte una din părţi. De partea cealaltă, avem o trecere rapidă de la „forţele armate regulate” la „banderovişti” şi „fascişti”. E o linie clasică care trece uşor de la o formă neutră la una de maximă negativitate. Această notă nu este explicită, clară, cum spun lingviştii, ci este introdusă în interiorul semnificaţiei cuvîntului. Noi nu spunem că soldaţii armatei ucrainene nu sînt oameni buni, ci dăm o evaluare directă, iar din acest moment, este greu să mai ai o polemică.
După acest truc elementar, mai vine un moment important: se inventează cuvinte speciale, încărcate de ură pentru situaţii concrete. Ambele părţi inventează cuvinte unul mai ofensator decît altul. Noi avem cuvinte negative pentru ambele părţi („hahol”, „kaţap” – la ucraineni, „moskali” – la ruşi), însă, în acest context, ele sînt slabe. Aşa apar cuvinte mult mai dure: „vatnik” (de la haina de vată ieftină de război) pentru pro-ruşi, unde ne este indicată nu doar naţionalitea, ci şi apartenenţa socială ierarhică. Sau „kolorado” (cu trimiterea la gîndacii de colorado care au aceeaşi culoare ca panglica Sf. Gheorghe) atribuită aceloraşi pro-ruşi. Sau „ukrî”, atribuită părţii ucrainene de către partea rusă. Sînt tehnici lingvistice care au un scop pur propagandistic şi care merg mult mai departe. Dacă duşmanul este om cu care tu intri în relaţii de egalitate, comunici de la egal la egal. Cum poţi însă să fii de la egal la egal cu un „kolorado” sau cu „ukrî”? Acestea sînt nişte fiinţe colective, neoameni, nu au personalitate şi nu se poate comunica şi negocia cu ele. Dacă le dai o definiţie inumană, ei pot fi distruşi, omorîţi etc. Aceasta e ideea centrală: puterea nu intră în dialog cu reprezentanţii protestatarilor, de exemplu, pentru că ei consideră că aceştia sînt o masă amorfă, cu care nu merită să discuţi. Limba te ajută, poate avea şi această funcţie: să-l umileşti pe celălalt, pe posibilul tău partener de dialog, pentru a-l coborî mult mai jos de nivelul tău. Mai trebuie ştiut că în orice limbă, avem mai multe cuvinte negative decît pozitive, mai multe cuvinte ofensatoare decît laudative.
Preşedintele Putin şi limba
În Rusia, se crede că Preşedintele influenţează limba. Ştim că în perioada lui Stalin, şi chiar a lui Hruşciov, mulţi au început, mai ales în aparatul de stat, să vorbească ca aceştia. În perioada lui Gorbaciov, mulţi foloseau lexicul acestuia. Dar îndată ce au dispărut ei, au dispărut şi aceste tendinţe. Şi Putin a devenit un model, însă nu din punct de vedere lingvistic, ci mai degrabă al comportamentului discursiv. El are o stilistică a comportamentului discursiv foarte vie: foloseşte des o tehnică, care în retorică şi stilistică se numeşte „reducere” – vorbeşte cult, literar, bine şi brusc schimbă registrul, îl coboară foarte jos (de exemplu, recent în Italia: „Dacă baba avea p…, era moş”). La acest tip de discurs sînt importante nu cuvintele, ci tehnica care vrea să arate că Putin se comportă „ca un adevărat bărbat”. Medvedev a încercat şi el să folosească această tehnică, dar nu a reuşit, la el suna totul fals. Putin însă o foloseşte autentic. El a încercat să-şi construiască nu imaginea unui birocrat de stat, ci a unui macho, a unui luptător.
Aceste tehnici contează foarte mult pentru politicieni. De ce? Pentru că discursurile liniare nu se reţin, acestea mai speciale, însă, se reţin. Pe lîngă aceasta, ele produc şi un anumit tip de efect emotiv. Lumea apreciază aceasta, şi pînă şi intelectualitatea apreciează aceste efecte, fie şi la modul negativ. Lumea îl critică pe Putin pentru aceste trucuri, însă toţi aşteaptă astfel de momente în discursurile lui. Aceste elemente se reţin şi devin folclor. Cine mai ştie conţinutul faimosului discurs al lui Stalin de la începutul războiului? Mai nimeni. Insă toţi ştiu faimoasa sintagma „fraţi şi surori”. De ce? Pentru că nimeni nu se aştepta ca el să o folosească, iar acest truc a avut un efect emoţional neaşteptat, enorm, s-a reţinut şi a devenit folclor.
Sursă imagine de fundal.
