[label shape=”” type=””] Gabriel Marin [/label]

Unul din textele clasice, aflat, de altfel, într-un proces de reactualizare continuă de-a lungul modernităţii, este textul lui Platon, Protagoras, şi care îl pune faţă-n faţă pe Socrate şi Protagoras, discutând despre raportul dintre virtute şi cunoaştere, despre înţelepciune şi/sau competenţă, despre modul în care acestea pot servi cetăţii democratice. Spus altfel, dialogul acestora este despre măsura în care virtutea sau ceea ce numim generic astăzi morala sau etica au raport cu politica („polis”- cetate, în greceşte). De aici, din rădăcina lui polis, avem astăzi, şi în română, derivatul… politeţe, atitudine care reflectă capacitatea noastră, ca indivizi, de ne respecta opiniile, de a face un salt spre trăirea într-o nouă formă de colectivitate pe care o numim societatea „binelui comun”. Este o noţiune ce poate fi descrisă simplu şi la care oamenii aspiră de-a lungul istoriei, declinând de la concret la abstract interesul egoist al individului, la cel altruist, al indivizilor.

Dialogul imaginat de Platon trimite la rolul elitei într-o cetate, atâta timp cât Protagoras, dar mai apoi şi Socrate, fac figura celor care pledează (e drept, de pe poziţii diferite) pentru existenţa unui raport social de transfer între tradiţie şi noutatea lumii, şi în care o elită, un „pedagog social”, joacă rolul de legătură, de dialog, de interogaţie, pentru construirea unei idei noi politice ce aşează populaţia unei cetăţi într-o nouă condiţie, cea de „egali sociali” sau cetăţeni. Acest rol il dorim conferit astăzi nu doar liderului politic, ci şi unui profesor sau educator într-o şcoală, celui care poate da, prin ştiinţa, prin experienţa, prin înţelepciunea şi competenţa sa un exemplu celorlaţi pentru a putea transmite acestă învăţătură şi tinerilor generaţii, asigurîndu-se astfel continuitatea vieţii sociale.

Elitele Europei de est şi globalizarea democraţiei

Dialogul dintre Protagoras şi Socrate este despre cine şi cum putem deveni „buni cetăţeni”, cine şi cum poate transfera această „ştiinţă sacră” a virtuţiilor în benefeciul interesului comun. Este oare transferabilă această ştiinţă a virtuţiilor, este ea oare necesară, se învaţă ea oare, sau fiecare dintre noi o are, aproape „natural” încrustată în gene? Ce te faci însă când pedagogul face jocul unui dialog mimat, a unui discurs dublu, pledând pentru virtuţile democraţiei, dar subscriind – conştient, inconştient, nici nu mai contează – unui soi de „Cod al Omertei”, unei „caste” în care viaţa socială se reduce la reprezentarea lumii ca ierarhie, la relaţii „vasalice” şi „conducători” eternizaţi, la nepotisme, la promovare socială pe criteriile unei „tradiţii” segregaţioniste, criterii care par că-l servesc, dar, în cele din urmă, i se întorc împotrivă.

Putem oare noi vorbi astăzi în Europa postcomunistă de o ştiinţă a politicii în sensul ei democratic, fără o tradiţie „civică”, „republicană”, fără o elită cu adevărat „urbană”, imaginată nu neapărat ca o realitate demografică, ci ca abstracţiune politică la care să subscriem colectiv şi conştient? Profilul social al elitelor noastre „democratice” de astăzi, în Europa de est este departe de condiţiile istorice ale idealului imaginat în cetatea antică grecească, şi chiar cu totul altul faţă de cel al României monarhice, unde „premizele civice” ale unei societăţi burgheze abia apucaseră să se încetăţenească.

Procesul globalizării de astăzi schimbă prin „uniformizarea” condiţiilor sociale şi economice (prin urbanizare, prin migraţia noastră masivă în Occident), profilul nostru „ancestral”. Un proces de deschidere în sens cultural (antropologic), o „nouă emancipare” se dezvoltă astăzi în Europa de est (dar nu numai) prin acest dute-vino de idei, reaşezând în alţi termeni ideea de cetăţenie.

Aici în „Cealaltă Europă”, nu putem face abstracţie de exprienţa totalitară recentă care a făcut din proiectul social emancipator al bolşevismului o falsă idee de modernizare şi, mai ales, de modernitate. Acest „bun colectiv” a sfârşit lamentabil într-un sistem corupt, alienând şi izolând individul de instituţia socială.

Totuşi „noul” se vede astăzi cu ochilul liber şi în Europa de est postcomunistă. Astăzi, odată cu această revoluţia comunicaţională, cu saltul tehnologic cibernetic, lumea devine „mai mică”; se comunică şi se schimbă „virtual”, legându-se profilul social al comunităţii de o noţiune mai lărgă a teritoritorialităţii şi a reprezentativităţii politice. Identitatea, buna guvernare nu mai e un „câmp”, ci un „spaţiu” de luptă socială transnaţională. Dialogul nu mai poate fi controlat din interior, de forţele şi partidele politice din circumscripţiile graniţelor naţionale, iar actoriii sociali, diversificându-se şi răspândindu-se, se exprimă mai lesne indifierent de loc, teritoriu şi frontiere. Aceasta s-a văzut în 6/7 aprilie 2009 în Moldova, se vede astăzi în România sau Bulgaria, dar şi în alte spaţii unde tradiţia „autoritară” pare să fie confruntată cu fenomenul deschiderii globale. Această globalizare pune mult mai acut şi într-o nouă lumină clivajele dintre trecut şi prezent, dintre tradiţie şi inovaţie; în lumea noastră, ni se arată astăzi mult mai uşor valoarea „clasei politice” locale, dinamismul dar şi imobilismul ei (în ciuda adaptării la discursul deschiderii europene). Această elită e încă depozitara unor practici nostalgice dar se confruntă cu mase de cetăţeni sau cu voci „alternative” a căror deschidere şi dispoziţie politică e antrenată prin comunicarea revoluţionară a Internetului, prin mijloace de informare şi educare mult mai dinamice.

În ciuda scurgerii a mai bine de două decenii de la prăbuşirea regimurilor dictatoriale, deschiderea spre Europa, spre lume, spre lumea democratică occidentală, este departe de a fi măsurabilă în practici sociale, rămânând încă o substanță ambiguă, eterogenă, un ideal îndepărtat, presărat de sloganuri şi diletantatism politic.

 Proeuropenii şcolii „democraţiei populare”

 Suntem iaraşi (din păcate, ar spune unii) la începutul unei „construcţii politice” şi trebuie să fim îngăduitori, rămânând doritori de schimbare. Mulţi dintre aceşti „proeuropeni”, precum primarul Bucureştiului (ca şi mulţi alti primari), au văzut cu adevărat Oraşul (occidental) abia după ce au ajuns primari. Abia acum învaţă „valorile cetăţii” – locuind, în schimb, într-o periferie copiată după modelul nord-american, circulând în maşini de serviciu, nu cu transportul în comun, ca „orice cetăţean”.

Acest început se arată deci şi mai dificil, căci acest proces de adaptare la nou presupune o dezvăţare de „vechi” practici, o desprindere de un habitus deprins în şcolile vremurilor comuniste. Nu putem face deci abstracţie de experienţa social-utopică care a familiarizat individul într-o falsă idee de cetăţenie, formându-l printr-o educaţie despotică şi controlată, impunându-i sisteme coercitive şi violente, modificându-i „revoluţionar” capacitatea de a gândi politicul. Experienţa bolşevică s-a dovedit cea a unei false egalități sociale, o „egalitate proletară” ce a lăsat însă în urmă astăzi o şi mai mare segregare şi ierarhii sociale răsturnate. Această iluzorie egalitate cetățenească, trâmbițată cu lozinci revoluţionare, nu a putut ascunde mult timp crimele comise în numele unui „utilitarism” salvator. Vocile elitelor noastre care împiedicau transformarea egalitaristă ne invită astăzi, cu adevărat, la o discuţie despre locul sacrificiului şi al virtuţiilor umane. Dar această falsă „emancipare socială” a lăsat şi o altă moştenire; aceea de a considera orice acţiune de împotrivire – în fond, o invitaţie la un act social inclusiv – ca acţiune represivă, o acţiune îndreptată împotriva „siguranţei naţionale”.

Comunismul şi iată şi postcomunismul au creat şi creează iluzia că a discuta despre societate e sinonim cu terorismul, e un atentat la ordinea publică. S-a securizat astfel dogmatic rostul practicilor arbitrare, s-au legitimat despotismele şi violenţa politică, menţindu-se astfel la putere aceeaşi clasă de parveniţi. Corupţia clasei noastre politice de astăzi se explică prin disponibilitatea ei istorică de a se lăsa mereu coruptă şi de a gândi lumea politică dincolo de virtute. De fapt, această clasă-castă nu a avut niciodată cu adevărat o virtute, căci singurul act fondator al ei a fost justificat de violenţa răsturnării istoriei, bazându-se pe falsul ideologic al unei cetăţenii proletare; victime şi salvatoare ale istoriei, ele restaurau „egalitatea”, rămânând totodată „noua burghezie” desemnată mesianic.

Atitudinele pe care le numim astăzi abuzuri şi tupeu, violenţă, dilentatism şi superficialitate au rădăcinile în istoria noastră recentă. Această „clarificare” istorică este necesară prin trimiterea la sursele teoretice ale dialogului democratic şi prin punerea în lumină a trecutului traumatic recent.

O societate ce se vrea nouă, „democratică”, în opoziţie, deci, cu profilul societăţii totalitare de ieri, aflată încă la începuturile ei, nu prea înţelege de unde vine necesitatea asanării morale, folosinţa integrităţii pentru un lider politic; şi totuşi, fără de aceste virtuţi, interesul colectiv nu poate fi reinventat şi servit continuu. Fie că vorbim de un politician, de un simplu funcţionar al statului sau de un universitar, atunci când aceste criterii rămân marginale, totul rămâne învârtit într-un cerc, iar cetăţeanul de rând – cel care poate rupe efectul de vârtej – nu poate măsura încrederea în instituţiile statului (garantate prin rolul de leadership al elitei), ci doar efectele erodării statului de drept, criza sa economică şi socială, ce-l aduce finalmente la dezafiliere (emigrare) şi/sau la criză identitară.

Trebuie să începem poate prin a ne cunoaşte istoria, prin a ne recinsti strămoşii şi eroii care s-au opus acestui traumatism istoric. „Saltul” care şi-a propus evacuarea „istoriei naturale” s-a dovedit catastrofal, iar vizionarii s-au dovedit în final călăii străbunilor noştri. Aceştia din urmă erau poate cu adevărat virtuoşi atunci când lor nu le era indifernt cum va fi arătat viitorul copiilor lor şi s-au opus comunismului cu preţul vieţii. Vechea elită, agentul de legătură între un trecut şi un viitor identitar, a fost însă decapitată; nu doar fizic, ci şi ca „tradiţie” a modului de a face politica. Ei, şi odată cu acestea, ideea de politică trebuie astăzi redescoperită şi reaşezată pe drept în rândul adevăratelor virtuţi sociale.

Lumea postcomunistă de astăzi s-a (auto)proclamat „democratică” tot atât de repede astăzi, aşa cum cea de ieri se proclama „socialistă”. Această elită „proeuropeană” de astăzi a dezamăgit şi dezamăgeşte prin cei mai mulţi reprezentaţi ai ei, căci pare şi ea încă nedesprinsă de lumea despotică de ieri.

Europa ca virtute

Se poate rupe oare însă astăzi cu această tradiţie a despotismului politic? Un răspuns „optimist” ar fi „Da”! Viaţa e un proces dinamic, orice recuperare dintr-o boală include suişuri şi coborăşuri. Vorba aceea… „Boala care nu ucide, întâreşte!” Spun „da”, pentru că viitorul aparţine mereu unor noi generaţii. Cât de bolnavi am părea „noi”, ei, tinerii sunt mai încrezători, mai entuziaşti, mai inventivi, şi îndreptăţiţi să gândească lumea mereu şi mereu altfel. Dar însănătoşirea noastră, aproape terapeutică, trebuie făcută într-un dublu sens. Pe de o parte, e nevoie de „a cerceta” şi „practica” bazele reale ale democraţiei. Pe de alta, e nevoie să studiem trecutul recent, căci instictele distructive ne mai urmăresc încă.

Ceea ce e periculos astăzi este falsa iluzie că europenizarea noastră, democraţia (era s-o numesc „originală”), competiţia pentru a ne alege oamenii noştri virtuoşi se pot impune aşa cum socialismul s-a impus: „de sus în jos”! Pentru aceşti mulţi „elitişti”, acestă europenizare trebuie să fie o lecţie adresată maselor, un proiect ce se face iarăşi pe altarul sacrificiului naţional. Auzi asta uneori: „ne-am pierdut o parte din suveranitate intrând în Europa”. Terenul anti-utopic îşi găseşte iarăşi terenul într-o nouă utopie, cea a unor lideri salvatori, autointitulaţi, care joacă rolul de mecena sociali europeni. Poate de aceea această democratizare e astăzi atât de greoaie, de rezistentă, poate tocmai pentru că ea seamănă cu premizele colonialismului bolşevic de altădată.

Faţă de acestea mărturisesc aici o îngrijorare. Ea este legată de împresiile pe care le-am cules, frecventând acestă pseudo-elită, pe durata ultimelor aproape şase luni de sejur în România. Am revenit în România în 2012 (cam din 1996 am tot plecat: Rusia, Ungaria, apoi, din 2000, locuiesc, lucrez, studiez în Franţa, SUA şi Canada). Am luat contact cu „intelectuali” proeuropeni, care vorbeau de proiectul de europenizare ca de un proiect salvator. Ei conduceau programele de dezvoltare a resurselor umane, proiecte doctorale, acţiuni educative, de la educaţia în şcoli, până la politicile de distanţare de trecutul comunist. Erau prezenţi în presă, la emisiuni radio şi tv. Totul se făcea în numele unei singure voci: reînsănătoşirea şi civilitatea, competenţa şi competiţia, promisiunile societăţii democratice. Ei erau cei care blamau însă calitatea învăţământului, incriminând imbecilitatea elevului sau a studentului. La ce asistam, urmărind presa audio, scrisă, video, era mizeria şi incertitudinea unui şantier unde nu ştiai dacă se construieşte sau se demolează. Şi care e ordinea acţiunilor.

 Realizam că lucrurile merg în cerc. Deşi vezi atâtea capete luminate vezi totuşi că nu prea le pasă, că-s de un cinism rece. Peste tot aceeaşi oameni (elite?), aceleaşi teme, aceeaşi „specialişti”, acelaşi reciclaj de idei, sterilitate, monocultură, nu culturi de idei. Mişcarea lor e „de scenă”, păpuşari, nu „lucrători sociali”. Nu crede nimeni în binele comun deşi îl pronează. Ei nu-s la televizor să îndrepte lucruri, ci să se plângă de aceste lucruri. Ei îşi construiesc o imagine „de Elită…” O maşinărie socială blocată, o pseudo „critică” intelectualistă. Ficare are de demonstrat cuiva că e „deştept”, nu că poate şi că vrea să fie util. Fiecare cheamă nu la înţelegerea unui fenomen social şi la participare, prin civismul acţiunii sale, ci ţinând la piept o agendă ascunsă, scopul pentru care e „pe sticlă” e capitalul de imagine, profitul individual.

Hipercriticismul intelectualului est-european şi virtutea plagiată

Când am publicat în presa românească, au existat persoane care mi-au numărat virgulele. Înjurau ca fariseii, readuceau, ca saducheii, ideile mele într-o altă direcţie decât cea exprimată. Norma şi dogmatismul, scolastica pedagogiei socialiste transpare astăzi de undeva din Şcoala comunistă. Limbajul urii sociale, al urii de sine, vine de aici. Dar „limbajul” lor e pretenţios, „savant”, pedant. Când te uiţi ce au publicat ei, te cutremuri. Nu doar că se autoplagiază, dar o fac şi prost. România se dărâmă prin elite, nu doar că se devorează între ele, dar devorează şi pe cei ce invită la o mică siestă.

Aceşti pretenţioşi sar peste ideea ta şi hop… cad pe textul tău! N-au răbdare să testeze ideea cuiva, ci, direct la gâtul emiţătorului, atârnă o sută de idei mai bune, inventate ad-hoc. Sugrumându-ţi gâtul, îţi cercetează limba. În Franţa lui Voltaire sau în America lui Whitman, profesorii stau în universităţi cu dicţionarele pe masă. Vorbitorul vorbeşte, scriitorul scrie nu ca o obsesie a corectitudinii gramaticale, scrie fără a căuta să epateze. Poate de aceea oamenii se exprimă acolo atât de dezgheţat la radio, vorbesc fără timiditate, scriu fâcând din limbă mai întâi o unealtă utilă prin ideea socială adusă.

Asta nu înseamnă nicidecum dispreţ pentru valoarea (identitară) a unei limbi naţionale, asta nu însemnă că în Occident nu-s probleme şi că fiecare scrie, vorbeşte fără reguli, cum s-ar crede. Ceea ce vreau să spun e că mai există „la noi” tot felul de „zone fetiş”, ce ţin de fosta Şcoală comunistă fals perfecţionistă. Aici trebuia să înveţi comentarii fără să înţelegi nimic din opera scriitorului, să întelegi ce excepţii se aplică complementului de agent în latină, fără însă să te întrebi despre şpaga prin care profa şi-a luat postul. Uităm că vorbirea/scrierea liberă erau cenzurate, în timp ce scriam corect „Ana are mere” şi-o înjuram găsind o rimă pornografică. Între-timp, falsa emancipare proletară ne făcea obsesivi la formă.

Acest exces de criticism nu spune, de fapt, nimic despre „ştiinţă”; cum nu spune nici despre falsa politică pe care o facem, privatizând, în numele democraţiei şi al economiei de piaţă, trecând cu cinism peste dorinţa oamenilor, în numele unui „europenism” ce serveşte doar oportunismul egoist al unora din „elită”. Acest heirupism dilentant, maliţios, e de fapt inversul criticii şi al participării sociale.

Excesul de „raţionalitate”, hipercriticismul de la noi sunt, de fapt, expresia intoleranţei faţă de aproape şi, până la urmă, faţă de sine însuşi; Ideea participării ne e întunecată de claustrofobia convieţuirii în cetatea trecutului comunist. Ceea ce se întămplă printre „intelectuali” în România se întămplă la firul ierbii în politică: soluţiile sunt gata-făcute (vezi regionalizarea României, Roşia Montana, etc.), orice iniţiativă se proclamă înaintea premizelor, calificările devin definitive, nu mai e nevoie să asculţi, doar vorbeşti şi critici.

Acest autism total işi are corzile vocale înfipte în gâtul agenului de propagandă de altădată. Argumentele nu mai au raport cauzal cu subiectul discuţiei. Trebuie doar să ai grijă cum vorbeşti, cu subiect şi predicat, atacându-l pe „reacţionar”. Acest discurs hipercritc ascunde de fapt impostura universitară, superficialitatea, absenţa unei disponiblităţi interne pentru a accepta criteriul argumentului într-o discuţie.

Trecerea la descalificarea „persoanei” e condiţia unui om incomod cu propria-şi identitate. Intimidarea prin persiflare nu este decât criza unei personalităţi slabe, ce gândeşte lumea în raporturi conflictuale, rostind de fapt modul prin care el a parvenit cândva la acest statut de ameninţat ameninţător.

 Dar la noi, (doar) vedetele vorbesc. Scriu, sunt omniprezente. Tot ce e „viaţă publică” în România ţine de o nevroză socială. Asişti la desconsiderări personale „în direct”, la jigniri şi uneori la bătăi „life”. Trecem însă peste falsificările de doctorate, peste plagiat, peste minciună şi intimidare. Conducem ministere, guverne. Ţinem tonusul democratic prin tonul tupeului social.

În lumea noastră postcomunistă de astăzi, Şcoala s-a constituit într-un loc de rezistenţă a schimbării sociale. Nu mai e laboratorul naţional de soluţii. Şi rezistenţa pare eternizată. Ce „se mişcă” sunt doar studiile care arată că statul de drept se înrautăţeşte, că legea se aplică discriminatoriu, că viaţa de zi cu zi a omenilor se înrăutăţeşte, că ne exportăm studenţii şi muncitorii în Occident. Că oamenii mor pe străzi şi criminalii rămân nejudecaţi, că viaţa unui copil sau a unui bătrân e mai puţin importantă decât BMW-ul unei figuri importante, toate acestea se fac într-un ritual „democratic” televizat (regizat).

Complicitatea intelectualului din Europa de est, din România, din Moldova cu zona politică face parte din cinismul istoriei post-totalitare. „Banii europeni” ajung mereu în aceleaşi mâini murdare şi trebuie returnaţi cu preţul îndatorării populaţiei. La o conferinţă a unui partid în România, numărul maşinilor de lux din parcare era aproape acelaşi cu acela de la conferinţa unde erau invitaţi intelectualii prestigioşi ai României.

O discuţie despre criza de legitimitate a statului de drept în Europa de est, a nonreprezentivităţii elitei, ţine de corupţia şi incapacitatea intelectualui de a puncta, de a arăta adevăratele probleme sociale ale cetăţii. Un intelectual „adevărat” dispune de virtuţile (înţelepciune, simţ al dreptăţii, curaj, competenţă) necesare pentru a căuta inteligent în acareturile trecutului criza prezentului, dar şi soluţia viitorului. Prin felul cum acesta ştie a purta un dialog social, el e geograful direcţiilor, restaurând, prin exemplul individual, încrederea socială atât de folositoare interesului comun. Dar cei îndreptăţi să „cerceteze” problemele cetăţii bat palma astăzi cu falsificatorii viitorului.

Astăzi putem lua act de corupţia sistemică în Universitate sau şcoală. Dar profesorul ia şpagă pentru că el dă, la rându-i, şpagă. Cercetarea şi judecata unor premize implică existenţei unei Discipline. Autoritatea morală a unui cercetător – deontologia sa – hrăneşte premiza sa ştiinţifică. Această autoritate se câştigă prin absorbirea critică a unor punctele de vedere diferite. Pertinenţa demostraţiei ştiinţinfice ţine deci de profilul democratic al societăţii unde acesta se produce.

Dialogul lui Platon este despre justificarea istorică a unei elite într-o cetate. Este despre competiţie şi selecţie. De aceea cel ce işi falsifică un doctorat, cel ce se (auto)plagiază şi predă politica ca virtute naţiunii întregi, işi duce cetatea nu în Europa inventată democratic de greci, ci într-o înfundătură fără istorie.