[label shape=”” type=””] Ovidiu Țichindeleanu [/label]

 

La Chişinău se construieşte masiv.

În spaţiile publice est-europene, una dintre luptele asimetrice ale tranziţiei s-a dat între betonul blocurilor şi imaginile digitale, făcute la calculator, aşezate pe panouri comerciale care au acoperit faţadele neîntreţinute. Cîtă vreme majoritatea locuitorilor îşi educaseră privirea, seară de seară, la televizoare alb-negru, blocurile fuseseră “argintii” şi “noi”. Se purtau paltoane lungi, pulovere şi rochii croite dintr-o bucată. Blugii în general, şi blugii “prespălaţi”, în special, care se apropiau încă şi mai mult de estetica betonului ud, au avut un succes aparte în Europa de Est. (Un dansator din compania din New York a lui Alvin Ailey, aflat într-un turneu mirabil cu trupa sa de dans în România, la mijlocul anilor 1980, îl întrebase pe fratele meu de ce se poartă atîţia blugi în blocul socialist).

Odată cu apariţia televizoarelor în culori, a camerelor video şi a calculatorului personal (fabricat în fiecare industrie locală socialistă), blocurile au devenit imediat “gri”, iar după 1989 erau “urîte”. Peste tot au apărut tricouri inscripţionate cu cuvinte colorate în engleză (“sexy”), iar bărbaţii au început să poarte “treningul de foiţă”, albastru-sidefat.

A fost o luptă inegală. Evident, betonul a pierdut. Ordinea programată a vizualului digital a învins fără drept de apel ordinea planificată a betonului. După două decenii, blocurile însele au început să se îmbrace în culori “pastel”, create la calculator. În spatele lor, în apartamente – situl unde s-a scris istoria populară a tranziţiei, avusese deja loc, între timp, marele evro-remont – care a urmat foarte des căi “pur” estetice sau de “statut” în care materialele de construcţii au fost transformate în mod magic în abstracţii substanţiale, cu funcţionalitate cel mult secundară. Aceste abstracţii trăite au definit într-o măsură semnificativă însăşi intimitatea, într-o epocă a înstrăinării şi migraţiei în masă a corpurilor şi minţilor. Iar azi, la Bucureşti ca în Budapesta şi alte oraşe est-europene, sfîrşitul tragic al acestei tranziţii e marcat de evacuarea aceloraşi oameni, aruncarea lor afară, cu vise cu tot, din apartamente.

În vechiul regim, ideologia materialismului dialectic pretinsese trecerea imediată de la concept la imagine. Marii bărbaţi ai naţiunii erau văzuţi mereu văzînd machete şi vederi organizate ale unor obiective de dezvoltare planificată. Dar spaţiul şi timpul dintre imagini (sau reprezentări) şi beton nu putea fi contiguu. Betonul era ireductibil la imagini (şi invers), iar în această finitudine sau imperfecţiune sistemică, un capăt al lumii plate a prefabricatelor, oamenii aveau loc să îşi dezvolte şi să îşi exercite imaginaţia. Cîtă vreme mijloacele de reprezentare erau superioare realităţii artificiale, imaginarul nu a putut reprezenta decît imperfecţiunea şi decadenţa, în contra teleologiei diamatului, reprezentîndu-se în schimb pe sine ca forţă.

În paradisul panourilor comerciale, culorile tari, mesajele directe şi contururile perfecte vorbesc fără contenire de o totalitate care depăşeşte orice imaginaţie. Iar imaginile digitale suprapuse pe beton nu sînt doar imagini: ele sînt conţinuturi materiale. Relaţia dintre cuvînt şi imagine s-a schimbat. Imaginea a devenit nume. Nu doar că fetişismul mărfii şi capitalul devenit imagine au făcut din imagine principalul ascensor social (înlocuind şcoala), principalul instrument de planificare/programare a realităţii şi esenţa lumii sociale, dar limbajul omenesc însuşi numeşte prin imagini, iar asta chiar în lumea cuvintelor.

În dimineţile cînd o duceam pe fiica mea la o grădiniţă din Chişinău, într-un cartier muncitoresc construit în mare parte pe vremea lui Brejnev, mă intersectam adesea cu cîteva perechi de tineri bărbaţi, mergînd încet, foarte aproape unul de altul, aproape lipiţi, întorcîndu-se deja de la clinica de metadonă. Într-o zi, cînd aproape ne-am ciocnit, fiecare în drumul lui, ne-am ridicat cu toţii ochii şi ne-am uitat instinctiv în aceeaşi direcţie, pe peretele lateral al unui bloc vecin, unde mai poate fi admirat încă un mozaic sovietic cu cosmonauţi şi rachete spaţiale. Problema nu e doar că visele şi posibilităţile s-au schimbat drastic, ci că diferenţa dintre speranţă şi disperare e minimă, şi minimalizată cotidian.

 

Care sînt căile posibile de progres, liberare sau generalizare a spaţiilor “alternative”, potenţialul pozitiv al “sectorului terţiar” sau a culturii şi politicii “independente”, înainte să fie înghiţite de lumea consumului şi stabilimentul existent? Sectorul independent, cu toată marja sa infinită de diferenţe interne şi nuanţe, se bazează pe încarnarea unei dimensiuni critice. Ca urmare, limbajul său încearcă de regulă să fie transparent, să spună direct adevărul, chiar atunci cînd se autoproiectează “în afară” şi îşi propune să fie subversiv. Iar de aceea, instituţiile independente tind să moară tocmai în momentele lor de succes, atunci cînd ajung în sfîrşit să aibă conştiinţa că spun un adevăr-adevărat, că fac ceva important, atunci cînd ajung să se bucure de o oarecare recunoaştere, sau cînd diagnosticul critic pare a fi confirmat nu doar de realitate, ci şi de un public deschis. Poate că obstacolul în calea generalizării mesajului e tocmai lipsa jumătăţii simbolice / hermetice / fetişiste / magice a limbajului lor.

Statul nu are astfel de probleme de comunicare, operînd mereu la ambele niveluri. De pildă, Federaţia Rusă nu recunoaşte în mod oficial Transnistria, însă această nerecunoaştere nu e confirmarea unei nonexistenţe, ci o întărire a recunoaşterii de ordin secund: desigur că statul profund “recunoaşte” Transnistria, mulţumită domeniului magic, obscur, al “raţiunii de stat” şi “intereselor naţionale”. Iar o insultă adusă de un bărbat politician din Chişinău altui bărbat politician din Chişinău, arată că acest model de comunicare se bazează pe modelul suprem de masculinitate, într-o distribuţie bimorfică specifică: “el acţionează acum cu instinct de curvă, cu toate simţurile la suprafaţă şi nervu descoperit”. Ca să fie clar, bărbatul adevărat trebuie să îşi ascundă simţurile şi să îşi acopere “nervu”. Cu toată tactica lor autonomistă, mai toate grupările independente acţionează cu “nervu descoperit”. Nici oamenii nu au astfel de probleme de comunicare hermetică: pe de o parte, adeseori nu contează atît ceea ce spui (conceptul), cît statutul social, direcţia acţiunii, cine anume stă în spatele tău, sau la ce simbol faci referire; pe de altă parte, conversaţia trebuie să fie “concretă”, iar “vorbăria de la cafea” (şi în general vorbăria românilor), adică cuvintele pentru cuvinte, sînt lipsite de sens. Universul comunicării e cu atît mai complex cu cît, la nivel popular, regimul generalizat al neîncrederii e complementat de explozia reţelelor sociale de solidaritate şi subzistenţă. Nu e vorba de o contradicţie, ci de o distribuţie duală (în care e loc pentru rezistenţă) – aşa cum zîmbetul nu e apanajul relaţiilor publice (un zîmbet adresat unui necunoscut poate fi văzut ca semn de prostie), ci al intimităţii. Ceea ce blochează comunicarea duală nu e falsitatea sau ipocrizia, dar nici adevărul sau onestitatea, ci trădarea – şi poate că nu întîmplător, un nume regional pentru diavol e Scaraoţchi, scris Iskarioţki în slavonă, provenit la rîndul lui din grecesul Iskariotes, adică porecla lui Iuda trădătorul.

 

O lectură orientată de justiţie socială a contextului social, politic şi/sau cultural al Moldovei, a istoriei sale recente, una care nu ignoră dimensiunea hermetică sau dualitatea comunicării e necesară pentru a surprinde contextul relaţiilor dintre externalităţi, cele mulţumită cărora se mai pot observa transformări paradigmatice ale realităţii, mai degrabă decît urmărind imanenţe. Or, multiplele influenţe externe şi interne, explicite şi implicite, nu se traduc niciodată liniar, sau într-un singur mediu, sau în locuri aşteptate. E parte din raţiunile pentru care istoria socială a tranziţiei se scrie de fapt la Teatrul Spălătorie (migraţia în masă a forţei de muncă, atît spre est cît şi spre vest; succesiunea ideologiilor naţionaliste şi occidentaliste; istoria orală a Holocaustului; a vieţii cotidiene LGBT în Moldova, etc), istoria spaţiului public la Chioşcul din Apartamentul Deschis, iar Piaţa Centrală e instituţia cea mai importantă a timpului liber popular. Însă toate acestea sînt lumi paralele, ale căror istorii heterogene nu s-au scris.

Propun următoarele repere de durate în interiorul tranziţiei, inevitabil reductive, însă oricum imanente Moldovei – cîteva fenomene influente, relevante pentru ancorarea în contextul politico-cultural al Moldovei din istoria recentă:

– o perioadă de transformări profunde şi dezvoltare a naţionalismului dar şi a criticismului, în a doua jumătate a anilor 1980, încă în liga imensă a Uniunii Sovietice; e şi perioada în care are loc expoziţia-manifest în aer deschis Rugina din 1985, “primul antipod al artei oficiale” (Octavian Eşanu).

– perioada fondării statului naţional actual, a războiului din Transnistria, a marilor jafuri, dar şi a experimentelor libere şi a pierderii unei generaţii întregi, în anii 1990; e şi perioada în care explodează cariera lui Marat Guelman, plecat din Chişinău, la Moscova, în timp ce la Chişinău se înfiinţează Centrul Soros de Artă Contemporană, iar Marc Verlan îşi începe existenţa ca Marioka Fiul Ploii, creînd Regatul Moldovei.

– perioada de stabilizare ideologică, a dublei alegeri democratice a comuniştilor, 2001-2009, care cuprinde o bifurcaţie esenţială. Întoarcerea comuniştilor, la 100 de ani după ce Lenin organizase publicarea în ilegalitate a ziarului Iskra la Chişinău în 1901, a anunţat într-adevăr un nou program, însă categoric opus predecesorilor. Mai precis: comuniştii, după o tentativă eşuată de a rezolva problema transnistreană prin ideea unui stat pluricultural (nu atît de revoluţionar precum statul plurinaţional bolivian, însă oricum remarcabil în contextul rigid european), au ales cealaltă direcţie a bifurcaţiei istorice, decizînd să se întoarcă la modelul naţionalist. Acum se iniţiază programul identităţii “moldoveniste” şi sînt produse cele două capodopere ale lui Vasile Stati, Istoria Moldovei (2002) şi Dicţionarul Moldovenesc-Românesc (2003). Dar tot atunci, Ştefan Rusu curează în contra tuturor direcţiilor proiectul INVASIA în 2002, prin care Moldova era resituată în centrul Eurasiei, ca fostă periferie a ţinutului Hoardei de Aur; lucrările au inclus un mini-dicţionar frazeologic moldovean-mongol-englez şi un proiect de vizibilizare a curganelor, morminte ale “mongolului necunoscut” de pe teritoriul Moldovei. Între timp, simultan cu turnura moldovenistă, “comuniştii” pun în practică un program neoliberal de privatizări şi reforme, cu concesii pe interese pur electorale, fapt semnalat şi criticat de Mişcarea Rezistenţa încă din 2004; tot comuniştii demarează, pe lîngă strategia cadristă de a pune peste tot pe poziţii “oamenii noştri”, introducerea pe poziţii de putere a foarte multor tineri, recrutînd activ din elita industriei de dezvoltare occidentale. Printre numeroasele figuri reprezentative pentru această biopolitică neoliberală, ce va fi continuată după comunişti, sînt un ministru al economiei numit la 30 ani, iar mai tîrziu un guvernator al Băncii Naţionale numit la 35 ani – dar şi zvonurile despre fiul preşedintelui, care ar deţine în proprietate “totul”. E şi perioada în care apare piesa FUCK YOU, Eu.ro.Pa! din 2005 a Nicoletei Esinencu, se derulează proiectul inedit de artă-contemporană-la-televiziune Alte Arte (2005-2006), realizat de  KSAK, şi începe proiectul Chioşcului din Apartmentul Deschis în 2009.

– 2009-2014: perioada neoliberalismului deschis, a îmbarcării într-un proiect explicit neoliberal şi a întoarcerii radicale către Vest şi România; în doar cinci ani, guvernarea se defineşte explicit ca luptă pentru putere între doi-trei oligarhi, iar industria culturală devine pentru prima oară în tranziţie un teren de confruntare (şi investiţie) a acestora şi a altor interese; Institutul Cultural Român e şi el tot mai prezent. Perioada orientării cu toate forţele către Occident coincide şi cu accentuarea în Occident a unei imagini a Moldovei bazate pe simbolul “ţara cea mai săracă din Europa”. În 2011, o misionară americană, Becca Diederich, posta următoarele reflecţii, după misiunea sa în Corneşti, Moldova: “Biserica e foarte diferită aici. În America, biserica încearcă să se implice în comunitate, să aducă noi membri şi să îi menţină pe cei prezenţi, într-un mediu care creştinismul e văzut cu scepticism. Aici în lumea a treia, ei cerşesc după o rugă doar ca să menţină pacea în comunitate. Doar în ultimele zile, unul dintre preoţi a încercat să îl atace, băut fiind, pe pastorul Vitali (contactul nostru) în alee, a trebuit să se vorbească răspicat cu primarul care era nemulţumit că “agitam apele” cu prezenţa noastră, iar proprietarii pieţei de pe aceeaşi stradă cu biserica l-au dat în judecată pe Vitali.” În sfera culturală e şi perioada deschiderii celei mai mari a accesului scenei independente la circuite internaţionale şi a cristalizării unui anumit circuit local în jurul Teatrului Spălătorie şi al Apartamentului Deschis.

– momentul actual, în care sfera publică internă se reprofilează ca o competiţie între două forţe oligarhice, pe un palier, respectiv două forme de naţionalism (pro-românesc vs. moldovenist), pe altul, pliate pe opţiunile geopolitice actuale, în timp ce statisticile oficiale înregistrează peste 700.000 de imigranţi într-o ţară de patru milioane, care contribuie în mod constant cu peste 20% din PIB. Momentul istoric al tranziţiei actuale e, probabil, şi cel în care reîntoarcerile imigranţilor “acasă” vor prinde tot mai multe forme publice. Dacă în anii 1990, fructele de kiwi şi sucul de kiwi la dozator au fost printre primele mărfuri care confirmau minunăţiile lumii consumului occidental în România, în 2013, fructele de kiwi au devenit locale în Chişinău, fiind vîndute la preţul local de 16 lei MD/kg (fiindcă sînt aduse ca plată în natură sau „completări” de imigranţii care lucrează în Italia la ferme de kiwi, ca plată pentru serviciile de curierat ale şoferilor de microbuze între Italia şi Moldova).

 

Momentul actual, în contextul crizei din Ucraina, înţeleasă aici ca sfîrşit al tranziţiei postcomuniste, marchează începutul unei noi tranziţii pentru Moldova, care internalizează în prezent toate presiunile exterioare: de la influenţa moleculară a sutelor de mii de muncitori şi muncitoare imigrante, la modul explicit în care interpelările geopolitice definesc dintîi alegerile oligarhilor, apoi opţiunile electorale interne. Dacă Ucraina a devenit o linie de front, Moldova a devenit o frontieră vie, în care se comasează toate fluxurile şi relaţiile de puteri. Un efect secundar al acestui moment de cumpănă este că marile puteri şi forţe istorice, oligarhii şi “sistemele complexe”, devin tot mai vizibile. Ca urmare, totalitatea abstractă, dincolo de orice imaginaţie sau putere de influenţare din partea cetăţeanului obişnuit, devine în sfîrşit ceva concret, o materialitate. Teoria şi estetica socială intră într-un nou regim de posibilităţi. Deocamdată, estetica liberării a experimentat în Moldova cu activismul public (însă adesea în contextul unui circuit internaţional de altă natură) şi cu revizitarea şi rescrierea istoriei din punctul de vedere al istoriilor negate şi a celor care au avut de suferit. Poate că, paradoxal, spiritul critic e prea monologic? Cele cinci fondări diferite ale timpului istoric pe care îl trăim se îmbulzesc împreună – încă – la gura prezentului.

În duratele propuse, pentru o fragmentare imanentă a tranziţiei postcomuniste în Moldova, se evidenţiază de fiecare dată anumite dualităţi complementare sau direcţii opuse, care au menţinut împreună dualitatea comunicării: naţionalism ideologizant/criticism; jafuri şi crime/experimente în liberarea absolută; pluriculturalitate/moldovenism; colonizare/autonomie maximă. O întrebare relevantă pentru iniţiativele independente nu ar fi doar care sînt forţele oprimante şi rezistenţele, ideologiile dominante ale momentului şi istoriile ascunse, ci care e dualitatea momentului actual de tranziţie?

Şi, la un nivel mai profound, pentru o estetică a liberării: care ar putea fi, după planificarea de beton şi programarea în imagini digitale, ordinea limbii în care mesajele contează, cuvintele care generează realitate? În performance-ul Ficţiune de la Teatrul Spălătorie, Ion Borş, actor şi simultan şofer pe cursă de Italia, ne-a oferit cîteva indicii, mulţumită celei de-a doua munci a şoferilor de cursă înşişi, care rămîn peste weekend în zona Tor di Vale a Romei (rebotezată „trali-vali”) şi se ocupă cu organizarea coletelor şi a banilor trimişi. Din Moldova vin vin, seminţe anti-stress, hrişcă, pufuleţi Cristinuţa şi un pieptene; din Italia vin paste, electrocasnice şi bani. Anumite lucruri au devenit nume, au puterea să numească. Poate că din această direcţie deschisă de infinitele întoarceri ale imigranţilor se întrezăreşte o răsturnare radicală a raportului dintre limbile lumii şi limba oamenilor. Poate că acesta e sensul contemporan al întoarcerii la lucrurile însele: lupta pentru colţuri de lume din care se nasc spirite.

Chişinău, 18.09.2014

(o variantă prescurtată a textului a apărut în nr. 7 a Gazetei de Artă Politică). 

Textul a fost publicat cu acordul autorului. 

Foto de fundal: TEATRUL SPĂLĂTORIE.  Moldova independentă. Erată, 2014