[label shape=”” type=””] Vasile Ernu [/label]

 

Am citit cu interes textul domnului Petru Bogatu. Am rămas puţin descumpănit: fie domnia sa nu a înţeles sensul mesajului meu, fie unele lucruri spuse puţin mai apăsat aici în România, în interiorul problematicilor Uniunii Europene, au în Republica Moldova altă rezonanţă, altă sonoritate, alt sens. Probabil e a doua variantă.

Reamintesc: elementul central al spiritului european, pe care îl mimăm fără prea mare succes, şi al democraţiei autentice, este starea de a fi mereu în conflict cu noi înşine și cu lumea din jurul nostru, de a chestiona, de a nega, de a pune la îndoială, de a polemiza, de a dialoga şi a negocia. Nimic nu e un dat definitiv şi irevocabil. Politicul funcţionează ca şi creştinismul (ca să dăm un exemplu popular, la îndemână): aşa cum nu poţi fi creştin doar de Paşti şi de Crăciun, tot aşa politica nu se face doar în alegeri. Politica, ca şi credinţa religioasă, e un mod de a fi şi o luptă continuă, oră de oră şi zi de zi. Iar democrația, atât în practica UE, cât și în teorie, nu se dă doar pentru exprimarea acordului necondiționat față de ceva, ci și pentru formularea unor rezerve și critici. Când eu critic Uniunea Europeană nu înseamnă că sunt împotriva UE, ci că vreau mai mult de la UE, chiar dacă un alt fel de UE – vreau un spațiu politic, social şi economic cu mai multe drepturi, şanse, cu mai multă echitate şi bunăstare pentru toţi, nu doar pentru unii.

Sunt oare „anarhist” pentru că aş fi „antisistem”? Fireşte că sunt împotriva unui sistem care merge cu viteză înapoi. Oare funcţia noastră, ca intelectuali și cetățeni, nu e aceea de a critica Puterea și de a-i urmări derapajele? (De altfel, şi comuniştii când m-au arestat în 1989 (10 noiembrie) în faţa Ministerului de Interne din Chişinău exact asta mi-au zis: „eşti un anarhist”). Da, rolul nostru e să fim critici faţă de Putere, dacă nu vrem să repetăm coşmarurile trecutului. Dar o să mă explic împotriva a ce sunt eu.

În textul la care se referea domnul Bogatu am pus în discuţie programul unui posibil viitor preşedinte. Îi voi analiza şi critica pe toţi candidaţii care contează, la rând. Acum era în discuţie Monica Macovei, cu un program care mie mi se pare violent din punct de vedere ideologic şi mai ales prin ceea ce susţine programatic.

Nu voi intra în detalii, ci voi atinge aici doar elementele centrale a ceea ce îi reproşez candidatei Monica Macovei şi, după cum o să vedeţi în textul ce urmează, şi tuturor celorlalţi candidaţi. În România este o modă ideologică şi terminologică, pe care preşedintele Băsescu şi echipa sa a oficializat-o, care acum face furori şi care se reduce la următoarele: stat minimal, privatizare totală, demantelarea statului social, numit pervers asistenţial, dereglementare, adică „piaţă liberă” fără limite etc. Establishmentul intelectual românesc s-a aliniat şi el acestui cor. Din nefericire, un astfel de discurs, şi practică are trecere mai mult în ţări din lumea a „treia şi a doua”, sărace, state slabe, şi mai puţin în ţările prospere ale Occidentului. Adică, ce se poate la noi, la ei nu se poate. E adevărat că ei, spre deosebire de noi, au şi o puternică tradiţie de luptă cu sistemul, cu puterea hegemonică, pe care ştiu să o îmblânzească, să o ţină în frâu cât de cât. Un sistem politic, economic şi social funcţionează în parametri suportabili, doar când are un „antisistem” puternic, altfel sistemul are mereu tendinţa de a produce forme de control autoritare. Noi, cei din Est, ştim bine ce însemnă asta. În sistemul capitalist nu e foarte diferit: doar că excesele se produc pe zona economică şi socială.

Program minim.

Voi simplifica şi sintetiza pentru a fi mai limpede. Monica Macovei (citeşte: MM & Băsescu & Ponta & Co) şi majoritatea candidaţilor susţin una, iar eu (şi din fericire nu sunt singurul), în cazul dat, alta.

MM&co susţine: Impozit unic. Eu întreb: Cine mai are în UE impozit unic? Doar noi şi Bulgaria. Asta spune ceva? Eu susţin că avem nevoie de impozit progresiv, adică redistribuire dacă vrem să progresăm, ca toate ţările UE.

MM&co susţine: Privatizarea serviciilor publice, infrastructurii, sănătăţii şi educaţiei. Eu spun: NU putem să ne permitem luxul să privatizăm sectoarele publice, sistemul energetic, infrastructura etc. Susţin accesul universal şi gratuit la serviciile publice, sănătate, educaţie. Iarăşi apelez la UE: vreau exemple. Chiar suntem orbi? Ce vrem noi nu există în UE.

MM&co susţine: Impozitarea muncii şi consumului. Eu spun: NU, mai puţin să impozităm munca şi pâinea şi mai mult tranzacţiile, afacerile mari şi proprietăţile. Adică să punem presiune mai mică pe săraci, cei peste 70% ai ţării, şi mai multă pe cei care au mari averi, mari corporaţii, mari businessuri şi proprietăţi etc. Adică, vrem să impozităm săracii şi să le dăm facilităţi fiscale bogaţilor?

MM&co spune: dereglementare, piaţa rezolvă tot. Eu spun: NU, pentru că marele capital & marile corporaţii ne vor distruge şi bruma de mici întreprinzători pe care-i mai avem. Trebuie să reglementăm, să ne protejăm. Asta au făcut şi fac toate ţările bogate şi mai puţin bogate, fără excepţie. A se vedea subsidiile din sectorul agricol în UE şi în SUA.

De fapt, ce vreau să spun eu în esenţă? Avem nevoie de un program minimal în ce priveşte „interesul naţional” (civil, cetăţenesc mai degrabă): A. să nu distrugem statul social al bunăstării, construit în Europa, şi bruma socială pe care o avem în România (servicii publice, infrastructură, educaţie, sănătate, energie etc.), ci să le dezvoltăm, nu să le privatizăm (à propos, multe din infrastructurile mari le-am vândut altor state şi acum sunt monopolurile şi profiturile altor state – a se vedea mai ales sectorul energetic). B. să respectăm Carta Europeană a Drepturilor Omului şi Constituţia României, unde scrie alb pe negru: dreptul la muncă, la sănătate, la educaţie, la asistenţă socială, nu doar dreptul la liberă exprimare, toate sunt GRATUITE.

Sunt drepturi câştigate cu mult sânge şi le pierdem pe zi ce trece, renunţând la ele, fără luptă, de dragul unor himere precum „piaţa liberă”, „confruntările geopolitice”, „luptele cu trecutul” și „criza identitară”. La ce-mi foloseşte dreptul la exprimare, la vot dacă nu am acces la muncă şi nu am cu ce-mi creşte şi educa copiii?Drepturile politice nu fac nici doi bani dacă nu sunt susţinute de drepturi economice şi sociale.

Cred ca sunt primul „anarhist” care militează pentru o mai mare prezenţă a statului. Chiar dacă în general sunt precaut faţă de puterea statului, acum, cred eu, suntem în situaţia în care ni se privatizează statul şi trebuie să-l apărăm. Şi, fireşte, să-l îmbunătăţim, dar nu să-l diabolizăm şi să-l delapidăm cu bună ştiinţă. Eu strig disperat de câţiva ani, alături de alţi câţiva „anarhişti”, că dacă continuăm aşa, ne autodistrugem. A propos, ştie cineva că satul (peste 50% din populaţia ţării), care era seva ce alimenta tradiţional mai toate păturile sociale şi oraşele din România e pe cale să moară, iar ascensoarele sociale, care dădeau viaţă societăţii, s-au gripat de ceva vreme şi nu mai funcţionează? Atenţie: „Un copil care se naşte în sărăcie are 99% şanse să moară în sărăcie. Doar 2% dintre copiii născuţi la ţară mai ajung la universitate”. Iată ce ne anunţă, cu cinism, statisticile. Ce înseamnă asta? Simplu: o moarte clinică socială. Dacă aş continua cu datele statistice, am intra în depresie. Iar noi aplecăm urechea, nu să luăm pulsul acolo, celor care au nevoie de ajutor, în zona vitală a corpului social, ci într-o cu totul altă parte.

Şi eu, adică, sunt „anarhistul”, iar Puterea – pentru că MM şi toţi cei care candidează la președinţie fac parte din nucleul dur al puterii -, sunt „statul de drept” şi „binele naţiunii”. Cei care de 25 de ani conduc şi distrug statul, ale căror decizii întreţin un malaxor al sărăciei şi al inegalității, cei care produc un adevărat „pogrom” (o să pun ghilimele ca să nu se sperii intelectualii „fini”, care se supără atunci când propriile metafore sunt îndreptate împotriva modului lor de a le înţelege) îndreptat împotriva propriilor cetăţeni, cei din ale căror politici milioane de familii bântuie lumea în căutarea unui loc de muncă, ei sunt „oamenii legii” şi „democraţii”, pe când Ernu şi alţi „anarhişti”, care strigă în piaţă şi avertizează atât cât pot, sunt marele pericol public? Pe ce lume trăim?

Păi, atunci care e funcţia noastră, domnule Bogatu? Să le cântăm în strună, să le susurăm ode la curte, să-i apărăm pe cei de la putere, pe cei care-şi fac legi pentru a se proteja şi a se consolida poziţiile privilegiate sau avem datoria să aplecăm urechea la nevoile cetăţenilor, a poporului, cum ne place să spunem, a celor fără apărare? Cred că aici sunteţi de aceeaşi părere cu mine.

În loc de Amin, ca să citez contextual din Cartea cea bună, voi zice: Dacă noi vom tăcea, oare „pietrele anarhiste” vor vorbi? Şi să nu dea Dumnezeu să vorbească.

N.B. Şi în loc de bonus: lista cu teme, probleme cu adevărat importante pentru societatea românească, despre care nu se prea vorbeşte.

Politici sociale:

  1. Impozit progresiv, taxare mai mare a capitalului, scăderea taxării muncii și a consumului.

-Taxa unică este una dintre sursele principale ale inegalităților. Aceasta trebuie abrogată în favoarea unei taxări progresive.

-Capitalul trebuie taxat mai mult, mai ales marele capital, marile averi și afaceri.

-Renegocierea redevențelor. Statul trebuie să ceară sume mai mari de la companiile care exploatează resursele colective. Anularea diferențelor dintre redevențele pentru energii convenționale și cele alternative.

– Reducerea taxării muncii.

-Reducerea TVA și TVA diferențiat în funcție de produse.

-Venit minim garantat pentru toți cetățenii fixat la un nivel care să asigure un trai decent.

  1. Stop privatizare în învăţămînt şi sănătate.

Sînt din ce în ce mai multe metode prin care accesul gratuit la educaţie şi sănătate e subminat ba de plăţi informale, ba de privatizări pe faţă. Acest curent trebuie oprit. Sănătatea și educația trebuie să fie gratuite. Alte probleme:

  • Lipsa de transparenţă în plata personalului din educaţie (mai ales învăţămîntul superior)
  • Inegalităţi, discrepanţe în plata personalului
  • Inegalităţile în accesul la educaţie în funcţie de venituri şi domiciliu
  • Pseudo-gratuitatea, taxe ascunse
  • Împotriva principiului că finanțarea urmează elevul/pacientul
  • Reevaluarea impactului POSDRU/Fonduri Europene în calitatea învățământului
  1. Stop privatizărilor în domeniul public. Oprirea transferurilor de bani publici spre privat prin diferite subvenții directe sau indirecte.

Trebuie ruptă linia de argumentație (și cu atât mai mult direcția ei de punere în practică) stat minimal – subfinanțare a instituțiilor publice – proastă funcționare – privatizare – stat minimal. Trebuie să ieșim din paradigma în care capitalul șutează și tot el scoate de la vinclu, în care el apare drept singura soluție la problemele pe care singur le creează. De la CFR, pînă la firmele de distribuire de apă, căldură sau energie, peste tot găsim proiecte şi propunere de refacere strict prin vînzare către domeniul privat. Acestea nu sînt soluţii, sînt renunţări la drepturi cetăţeneşti.

  1. Un Cod al muncii nou care să protejeze angajații. Condiții egale pentru angajații de la stat și cei din privat.

Actualul Cod al muncii a produs o hiperflexibilizare și vulnerabilizare a muncii. Trebuie abrogat.

-Anularea diferențelor dintre angajații la stat și cei în privat, dar nu în direcția în care această apropiere începe să se realizeze astăzi (cu lucrătorii din sectorul public împinși tot mai mult, sub pretextul neperformanței și neproductivității lor, înspre un statut apropiat în flexibilitate și neputință de statutul angajaților din privat), ci în direcția unei organizări sindicale a lucrătorilor din mediul privat care să le garanteze aceleași drepturi și siguranță a locului de muncă de care se mai bucură încă, parțial, colegii lor bugetari.

– Stoparea fenomenului masiv de evaziune fiscală din sectorul privat (unde, pe hârtie, mai toată lumea lucrează pe salariul minim sau pe jumătate din cât câștigă cu adevărat).

-Anularea scutirilor pentru salariați în domenii precum IT și altele similare pentru care banii publici joacă rolul practic de subvenții pentru business.

– Multinaţionale. În sală au fost două abordări. Una liberală, despre cum să forţăm companiile să adopte un cod etic mai ferm. Cealaltă perspectivă: nu aşteptăm vreo „moralizare” a multinaţionalelor, drepturile trebuie obţinute prin taxare şi drepturi pentru angajaţi. În ciuda diferenţelor mari, a existat totuşi un consens: chestiunea corporaţiilor şi a drepturilor muncii e urgentă şi trebuie chestionată politic în mod real.

  1. Naţionalizare.

Chiar şi pentru susţinătorii liberali ai capitalismului ar trebui să existe o limită. Cuvîntul „naţionalizare” trebuie reintrodus în vocabularul politic, ca minimă formă de rezistenţă în faţa marilor companii. Propagandiştii ne flutură toată ziua sperietoarea Viktor Orban. Însă măsuri juste economic pot fi luate şi fără aiurelile viktororbaniene.

  1. Dreptul la casă

Ca în mai toate celelalte domenii, intervenția politică în problema locuirii s-a concretizat într-un set de „măsuri sociale” care urmează obișnuitul calapod trickle-down: dacă vrem să le fie bine oamenilor, trebuie să ne asigurăm că îi este încă și mai bine capitalului. Programe „socialiste” precum Prima casă sau infama Electorată nu văd altă cale să facă puțin bine pentru cetățean decât făcând un ocean de bine băncilor și speculanților imobiliari. Asemenea politici sociale trebuie să înceteze, iar chestiunea vitală a locuirii trebuie să devină o direcție politică fundamentală, independentă de toanele și pretențiile ratei profitului financiar. Tot atât de necesare sunt următoarele:

-Încetarea speculațiior imobiliare și a evacuărilor abuzive.

-Intervenția statului pentru asigurarea sau construirea de locuințe ieftine.

-Protecția chiriașilor. Fixarea unui tarif maxim și penalizarea abuzurilor sau a evaziunii.

– Mutarea accentului de la proprietate la uz. Decriminalizarea ocupărilor/ squatting-ului. Imobilele nefolosite să poată fi locuite sau utilizate în scop comunitar.

  1. Regîndirea relației cu băncile.

În toată perioada postcriză, băncile au beneficiat de un statut privilegiat, susţinute de FMI şi BNR. Mare parte din cei care au făcut împrumuturi în perioada speculaţiilor, trebuie să plătească prin comisioane abuzive deciziile proaste ale bancherilor. Toată clasa politică le-a ţinut partea. E timpul să se schimbe atitudinea.

  1. Mediu

Trebuie să forțăm abordarea problemei mediului nu ca o chestiune morală, individuală sau spirituală, ci ca problemă eminamente politică, una care vizează în mod direct modul economic actual de producție și de reproducere socială: capitalismul. Implicit, trebuie demascate ca false soluții acele încercări de reconciliere a mediului cu modul capitalist de producție sau acele pseudo-alternative care nu fac decât să mai deschidă o bulă utilizabilă de speculații și intermediere financiară (schema cupoanelor pentru energie verde).

Gazele de şist. Politicienii devin raţionali doar în opoziţie. Iar maximum pe care-l pot spune este că se face doar în condiţii de maximă singuranţă pentru mediu! Cum obţineţi garanţii pentru mediu, cum negociaţi de pe picior de egalitate cînd discutaţi şi semnaţi cu marile companii (atenţie, de la ruşi la americani, toţi vînează cîte o felie)?

Tăierea pădurilor. Tolerarea unor mari companii care au încurajat jaful de lemn şi exportul materiei brute.

Interzicerea exploatărilor prin cianurare.

Transport public. Aceasta trebuie să fie preocuparea maximă, nu investiţiile esfîrşite în autostrăzi inexistente.

  1. „Siguranța Statului”

Bună parte a societăţii civile, parlamentari, SRI, SIE pun o presiune enormă pe legi cît mai ferme în domeniul supravegherii. Deşi Curtea Constituţională a respins o lege, lobby-ul continuă. Prezidenţiabilii trebuie să-şi asume clar ce politică vor avea. S-au mai cerut:

  • Demilitarizarea și reducerea drastică a ponderii serviciilor secrete.
  • Transparentizarea bugetelor în servicii și reducerea acestora.
  • Stoparea procesului de privatizare a monopolului statal al violenței legitime. Scoaterea în afara legii a firmelor de securitate private și anchetarea abuzurilor lor.
  • Anchetarea abuzurilor jandarmeriei și pedepsirea celor vinovați.
  • Regândirea ideei de securitate în sens social.

             10. Agricultură

O discuţie realistă despre ce s-a întîmplat în ultimii ani: campanii de comasare a pămîntului, sărăcirea şi mai accentuată a unor zone din mediul rural. Accesul micului fermier la cumpărători, promovarea reală a asocierilor (nu doar prin fonduri UE ultrabirocratizate). Oprirea land-grabbing-ului din agricultură.

            11. Cultură

Subvenționarea de către stat a producției culturale și a accesului la cultură, un buget mai mare pentru ministerul culturii, cu cerința ca o parte substantială din acest buget să meargă către cultura contemporană, mai mult control asupra felului în care primăriile cheltuie bugetele pentru cultură;
Subvenționarea culturii nu trebuie să devină echivalentul transformării ei în propaganda nationalistă;
-Încurajarea artei contemporane se face prin programe pe termen lung create de stat (burse, ateliere, cursuri, etc.) si nu prin subventionarea de catre stat a pietei de arta; cultura e educatie si nu marfa, statul nu are ce sa caute (nici financiar, nici ca patron simbolic) in targurile de arta sau casele de licitatii.

           12. Schimbarea legii de formare a partidelor.

Înlesnirea formării de formațiuni politice

– Coborârea pragului de intrare în Parlament

-Introducerea unor elemente de democrație directă

Politică externă

  1. NATO

Sîntem într-un raport nu doar de completă subordonare, dar de „veşnică recunoştinţă şi non-negociere” cu SUA şi cu NATO. Sîntem reprezentanţii cele mai dure linii de intervenţie americană. Am fost aliaţi pe mai toate fronturile. Această conduită trebuie să înceteze împreună cu investiţiile necugetate în armament scump.

  1. România şi românii în UE.

Abuzurile asupra mîinii de lucru ieftine se perpetuează şi peste graniţa naţională. Autorităţile susţin că îi sprijină doar pe „românii care muncesc” (prilej pentru mesaje dure antisociale şi rasiste), însă nu avem nici un cuvînt de spus în zonele de decizie sau politice (Parlamentul European).

  1. Respingerea TTIP
  2. Recunoașterea Kosovo și a Palestinei

Politici ideologice și culturale

  1. Împotriva rasismului și a rasismului social. Oprirea războiului împotriva săracilor și a celor vulnerabili.
  2. Soluţii reale împotriva violenţei împotriva femeilor
  3. Drepturile persoanelor cu dizabilităţi. O categorie dintre cele mai abuzate de lupta autorităţilor cu „asistaţii”. Convenţia ONU trebuie respectată.
  4. Regândirea relației Biserică – Stat

– Reafirmarea principiului laicității statului și a separării dintre cele două instituții.

– Scoaterea însemnelor religioase din școli și eliminarea obligativității orelor de religie.

– Taxarea bisericii şi stabilitrea unui plafon maximal de alocare din banul public.

5. Respectarea drepturilor persoanelor LGBT