[label shape=”” type=””] Vitalie Sprînceană [/label]

Așa cum indicam în prima parte, structura generală a actului politic în Moldova (oportunități de participare, posibilități de coerciție și/sau penalizare, pîrghii formale și informale de influență) e înclinată puternic în favoarea actorilor (individuali sau grupuri) ce dețin importante concentrații de resurse politice și economice (oligarhi, marele business) și în defavoarea cetățenilor ordinari sau/și cei cu resurse puține.

Așa apare situația anului 2014.

Paradoxul central al acestei stări de fapt (pe scurt: 1-2 milioane de alegători, în cea mai mare parte săraci și lipsiți de putere și resurse, vor merge la urne pentru a alege între cîțiva oligarhi și/sau cîteva zeci de partide și partiduțe pe care aceștia le-au creat sau le întrețin) e cel de a înțelege care-i rețeta magică ce mobilizează alegătorul să voteze partide conduse de inși ce-și vor vedea exclusiv de propriul interes și nu vor face decît să-și umple buzunarul propriu?

Răspunsul meu: strategia ”războaielor culturale” face toată această muncă ingrată.

 

Războiul cultural. Definiție și scurt istoric.

Expresia ”război cultural” (eng. culture war) reprezintă o traducere contemporană nu chiar reușită a termenului  (și fenomenului) german Kulturkampf (în română – lupta între culturi). Conceptul face referință la încercarea cancelarului german Otto von Bismarck de a impune Bisericii Catolice germane loialitate față de noul stat german și conflictele cu Papalitatea și cu establishmentul catolic german generate în jurul acesteia. În viziunea lui Bismarck, cultura catolică subordonată Romei era una străină Germaniei și trebuia asimilată adică germanizată.

Deși pe termen scurt, politica anti-Roma a lui Bismarck avea drept scop prevenirea amestecului Romei în treburile interne germane, pe termen lung aceasta viza construcția unei națiuni germane omogene cu o singură loialitate – față de Kaiser.

În mod clar, construcția ”cultură catolică diferită de cultura germană” reprezenta o generalizare și era chiar falsă. Dar la fel, adică prin construcția unor diferențe (pe alocuri exagerate) ce trebuiau lichidate, au fost construire și alte state moderne. Franța ar fi exemplul cel mai la îndemînă – Eugen Weber demonstrează convingător, bunăoară, că elitele pariziene au privit provinciile franceze ca fiind niște tărîmuri sălbatice, locuite de populații ce trebuiau ”civilizate”, adică educate și transformate pentru a deveni francezi. Tot în Franța secolului XIX, socialistul (devenit ulterior catolic) Charles Péguy credea că învățătorii sunt soldații Republicii împotriva Catolicismului. Într-un cuvînt, la origini, luptele culturale țineau de conflictul dintre Biserică (catolică în special) și statul modern…

Termenul ”război cultural” a fost reanimat la sfîrșitul anilor 90 în America, de sociologul James Davison Hunter dar și de unii politicieni conservatori – Pat Buchanan, în primul rînd. Către anul 2004, termenul era utilizat deopotrivă de dreapta și de stînga americană și se referea la faptul că politica americană ar fi străbătută, la toate nivelurile, de un conflict ireconciliabil între două seturi distincte de valori: conservatism/tradiționalism vs progresism/liberalism.

Paradoxul (și chiar geniul!) acestei scheme rezidă în faptul că nu e neapărat nevoie ca ea să fie adevărată, cel puțin la etapa inițială. Oricît de falsă ar fi părut ea în anii 2000 (într-o Americă divizată în cel puțin vreo 5-6 lagăre: izolaționiști, fundamentaliști religioși, adepți ai creșterii rolului SUA în lume, chiar și cu prețul unor intervenții militare păguboase – neoconii, etc), ea nu mai pare atît de falsă în Statele Unite ale anilor 2010 cînd toate marile proiecte de reformă politică: cea în sănătate, reglementarea activității Wall Street-ului, politica imigrației – sunt privite, analizate, dezbătute, promovate și combătute cu și în numele acestei scheme liberali vs conservatori.

Cum ar veni, eficiența schemei războiului cultural nu ține de cît de corect reprezintă aceasta realitatea, ci de modul în care aceasta ajunge, pe termen lung, să-și subordoneze realitatea.

Varianta locală, moldovenească, a războaielor culturale e reprezentată de cîteva scheme ce sunt pe alocuri concurente și pe alocuri complementare: ”chestiunea identitară”, ”alegerea europeană vs opțiunea prorusă”, ”unionism vs moldovenism”, ”numele corect, științific și politic al limbii de stat” și alte cîteva mai mici.

La momentul de față schema Europa vs Rusia e dominantă – ea a reușit să absoarbă o altă schemă, foarte redutabilă – unionism vs moldovenism, însă cred că absorbția e una oportunistă și de scurtă durată: mă aștept ca pe viitor unionismul să se decupleze de la europenism în virtutea dinamicilor lor divergente.

(În mod clar, procesul nu e în nici un sens sau fel ”natural” și nici nu se întîmplă de la sine. Despre aceasta mai jos și mai încolo, cu alte ocazii și postări.)

 

Cum funcționează războiul cultural? Studii de caz moldovenești.

Războiul cultural nu e nici psihoză colectivă, nici vrajă, nici nebunie, nici obsesie de grup, nici iluzie națională (deși are cîte ceva din fiecare).

În fapt, acesta reprezintă o un mecanism coerent, dinamic, flexibil, adaptabil la diverse contexte și rațional. Adică o strategie politică la fel de pragmatică precum oricare alta.

Cîteva sunt elementele ei principiale:

  1. La o primă etapă a războiului cultural economicul (în sens de sistemul de producție adoptat de o societate, relațiile de proprietate, privilegierea unor tipuri de activitate economică în detrimentul altora, macro-alegerile în privința relațiilor economice cu partenerii externi) și politicul (în sens de participare, acces la instituții și infrastructura drepturilor) sunt scoase de pe masa discuției și din sfera deciziilor democratice, iar culturalul umple ambele sfere, ținînd loc atît de economic cît și de politic.

Cîte partide politice moldovenești discută, în vreun mod relevant, structura acordurilor de ”liber schimb” pe care Moldova le încheie cu diverse țări și grupuri de țări (CSI, UE)? Acordul de Liber Schimb cu UE nu a beneficiat încă de vreo analiză economico-politică coerentă (cu excepția poate a uneia semnată de Visarion Ceșuev), la fel ca și cel dintre Moldova și CSI, deși ambele afectează enorm cursul economiei naționale. Cîți politicieni moldoveni ajung să pună pe masa discuției problema tipului de economie în baza căreia s-ar dezvolta țara  (economie socială de piață, bunăoară)? Cîți propun o viziune coerentă asupra ”pieței” în condițiile în care promovează reforme a căror scop e ajustarea sistemului educațional, al celui de sănătate, al sistemului de asigurare socială la această construcție fluidă și cețoasă care este ”piața”?

Ca societate politică nu am discutat și nu discutăm asemenea lucruri deși ele sunt fundamentale  – pietrele de temelie ale sistemului politico-economic în care trăim.

Nu pentru că politicienii ar fi incompetenți (deși uneori acesta e cazul), ci pentru că nu prea au ce zice acolo. Și pentru că, dacă trecem prin filtrul economic lista de partide, vom vedea că diferențele sunt mult mai mici decît pretind acestea.

(Promit o lectură economică a platformelor economice ale partidelor înscrise la alegeri imediat cum apare lista completă a concurenților electorali.)

  1. Din moment ce politicul și economicul au fost golite de conținutul lor specific, explicațiile culturale devin moneda curentă a politicii și economiei.

Așa ajungem să discutăm problemele economice și politice în termeni ”culturali” (în cazul moldovenesc, identitari: suntem săraci pentru că nu știm cine suntem români sau moldoveni, migranții moldoveni din Rusia, zice o purtătoare de bijuterii liberal-reformatoare, merg la Est în căutarea unui loc de muncă pentru că nu ar avea demnitate) etc.

Silogismul ”sărăcia e cauzată de incertitudinea în chestiunea identitară” devine posibil și plauzibil atunci cînd factorii concreți și reali ai sărăciei (corupție, privatizare dubioasă, reforme economice dezastruoase, lipsă de viziune asupra dezvoltării economice, deindustrializare masivă, prăbușirea agriculturii) sunt omiși (dacă cultura explică totul atunci influența acestora e egală cu zero), ignorați (cultura are prioritate!) sau înregimentați în schema culturală (unele scheme unioniste utilizează retorică de genul: corupția e tot o consecință a confuziei noastre identitare. Unirea poate anula acest viciu.)

  1. Războiul cultural e preferabil altor strategii de luptă și mobilizare politică din cîteva motive.

E mult mai ieftin (să sconstruiești o sperietoare identitară e mult mai ușor decît să reformezi Procuratura, sectorul Justiției sau să faci o reformă în sectorul sănătății), mai comod (odată construită, schema culturală își are o dinamică a ei, ușor de manevrat), mult mai eficient în mobilizarea societății și în menținerea ei într-o stare permanentă de alertă (o dezbatere despre economia de piață liberală vs economia de piață socială poate trezi cel mult cîteva procente dintr-o societate, iar ”amenințarea sodomiei” sau schema ”UE vs Rusia” reușește să mobilizeze cea mai mare parte a societății).

Și ultimul pe listă, nu însă și ca importanță: războiul cultural reprezintă o strategie în care politicienii pot evita procesul neplăcut de a fi aleși/re-aleși în baza performanțelor lor. În fapt, războiul cultural anulează această logică incomodă pentru politicieni și-i ajută să fie aleși doar pe motivul că ar reprezenta o anumită parte a schemei identitare.

Un scurt studiu de caz cu Partidul Comuniștilor. La scurt timp după ce a venit la guvernare în 2001, PCRM încerca, prin vocea unor Eugenia Ostapciuc (fost șef al Parlamentului), să scoată dezbaterea din terenul mort și mlăștinos al lui ”Cine suntem? Ce limbă vorbim?” și s-o bage în zona mai pragmatică a lui ”Nu contează ce limbă vorbim, contează să avem ce pune pe limbă.”

Asta a fost însă doar o promisiune pentru că și Partidul Comuniștilor, după ce a văzut că a eșuat lamentabil să livreze alegătorului ceva bun de pus pe limbă, a re-intrat, cu țară cu tot, în orbita dezbaterilor inutile despre limbă, despre cine a fost primul – moldoveanul ori românul, despre culoarea izmenelor lui Ștefan cel Mare, despre cine a inventat teascul și despre cine a ajuns primul pe Lună…Așa încît, la următoarele alegeri, partidul a îmbrățișat de-a întregul retorica ”războiului cultural”, la vremea aia UE vs Rusia.

  1. Controlul spațiului mediatic asigură că discuțiile ”culturale” vor predomina asupra altor teme – a se vedea, de exemplu, temele a două cele mai populare emisiuni politice locale – Politica Nataliei Morari și Fabrika (Publika TV). La asta se adaugă și faptul că cea mai mare parte a presei moldovenești se trudește pe ogorul războiului cultural pe gratis și cu entuziasm. Gazetarii moldoveni, cu minimă pregătire economică, juridică sau de administrare publică (mulți dintre ei venind din lumea literară) acordă predilecție discuțiilor interminabile despre ”noutățile de pe frontul numelui corect al limbii”, ”identitatea națională” și alte teme din același registru mulțumindu-se, în domeniile pe care nu le pricep, să ia de bună părerea experților din ONG-uri (care, așa cum sugera un articol al lui Oleg Krasnov publicat pe platzforma, nu-s nici nepărtinitoare, nici lipsite de agende).

Asta în condițiile în care, puținele semnale ce vin de jos, de la societatea moldovenească reală, arată  (mă refer aici mai ales la seria de sondaje Barometrul de Opinie Publică) că cetățenii moldoveni ordinari sunt preocupați și afectați mai ales de probleme economice, insuficiența veniturilor, nesiguranța în privința locului de muncă!

  1. Anume din cauza simplității mecanismului și eficienței sale, ”războiul cultural” a ajuns paradigma politică dominantă în societatea moldovenească în ajunul alegerilor din noiembrie.

Nu-i greu de văzut că majoritatea partidelor politice moldovenești încearcă fie să-și găsească un loc într-o schemă de război cultural deja existentă, fie să-și inventeze una. Cum arătam mai sus, schema UE vs Rusia tinde să se constituie drept cea mai importantă și să subordoneze alte scheme (unionismul se deplasează spre ”UE”, acolo merge și creștinismul protestant, ”lupta pentru familia tradițională” și establishmentul oficial al Bisericii Ortodoxe lunecă spre ”Rusia”, ”moldovenismul” s-a scindat într-un fragment pro-european și altul pro-rus etc).

Procesele geopolitice din zonă – criza din Ucraina, în primul rînd, dar și tensiunile între Rusia și Occident – nu au făcut decît să grăbească acest proces de culturalizare a actului politic.

Întrebarea, după mine fundamentală, care-i diferența de sistem economic între CSI-Uniunea Vamală și Uniunea Europeană-SUA, nu va fi abordată în curînd în Moldova.

 

O concluzie cinică.

Politicienii deputați sau miniștri își pot procura mașini luxoase sau apartamente și case pe salarii de 4-5 mii de lei, își pot apropria resurse economice prin rețele întregi de interpuși – rude, prieteni, colegi, pot trăi la chirie cu cîteva sute de mii de dolari pe an, pot cere terenuri de apartamente pe gratis, pot face lobby pentru businessmani locali sau chiar pentru corporații multinaționale (a se vedea epopeea legii tutunului), pot vinde funcții de ministru concurenților sau partenerilor (a se citi ce scrie fostul ministru al apărării Vitalie Marinuță despre foștii săi colegi din PLR) pot să bage în liste de candidați la funcția de deputați inși cu trecut penal sau amante, pot să-și adune colecții de mașini de lux ori să circule cu avioane private (cum o face șeful partidului proletar Vladimir Voronin) – în fine, politicienii moldoveni pot face orice pentru că alegătorul e întotdeauna gata să înghită încă un șut în figură de dragul adevărului istoric, relațiilor bune cu Rusia, destinului pro-european, tradițiilor locale sau, la limită, de dragul luptei împotriva sodomizării țării…

(va urma)