[label shape=”” type=””] Lilian Negură [/label]

 

În RM cetățenii au adoptat o atitudine defetistă față de noile inegalități sociale care se adîncesc pe zi ce trece. Intelectualii contribuie la întărirea acestei atitudini înregimentîndu-se în taberele noilor oligarhi, legitimîndu-le poziția socială și participînd astfel la cimentarea unei societăți nedrepte. Elita intelectuală e datoare însă să-și asume nu doar rolul de a deconspira injustiția produsă de aceștia, ci și să propună soluții alternative de dezvoltare cu adevărat echitabilă a societății. În acest articol intenționăm să demonstrăm că intelectualii prin adoptarea unei perspective critice asupra realităților sociale pot contribui într-o manieră decisivă la democratizarea autentică a societății moldovenești. La început vom prezenta diferența dintre democrația formală și cea participativă pentru a arăta în continuare cum elita intelectuală poate fi un factor real de democratizare a întregii societăți prin adoptarea unei perspective critice.

Democraţia formală și democraţia participativă
Democrația formală (Huber și alții, 1997) este sistemul politic care are patru caracteristici: alegeri libere și cinstite prin sufragiu universal; guvernare prin reprezentanții aleși ai poporului; garantarea efectivă a libertății de exprimare și asociere; și protejarea cetățenilor de acțiunea arbitrară a statului. În acest tip de democrație procedurile și normele garantează realizarea dezideratului democratic de control al puterii de către cetățeni. Procesul democratic este asigurat prin concurența între actorii politici care luptă pentru putere. Datorită sufragiului universal, acesta are loc în funcție de numărul de voturi pe care le obțin actorii politici. Lupta pentru putere se face astfel prin competiție între partide. Cîștigătorul guvernează și dă dare de seamă pentru acțiunile sale în fața electoratului. Suveranitatea este reprezentativă, iar reprezentarea se face la nivel central prin Parlament.
Politica este în democrația formală centrată pe statul de drept. Puterea este obligată să respecte necesitățile societății sub presiunea competiției între partide și a revendicărilor opoziției parlamentare sau extraparlamentare. Obiectivul acestui proces democratic este astfel să legitimeze puterea politică, pentru că o guvernare care nu obține puterea respectînd procesul formal al alegerilor democratice nu este legitimă să guverneze. Pînă și guvernele totalitare încearcă să se legitimeze printr-o retorică democratică, dar deoarece nu respectă procesul democratic, nu pot fi credibile.
Democrația formală este mediată, pentru că funcționează prin elite. Politicienii, prin instituțiile representative ca Parlamentul, iau decizii în interesul poporului. Poporul nu ia decizii decît atunci cînd își alege reprezentanții.
Problema democraţiei formale este că fiind mediată reprezentarea cetățenilor este de multe ori scurtcircuitată de bani și putere. Așa cum susținerea cetățenilor este condiționată de accesul la informația veridică și credibilă despre intențiile și capacitatea actorilor politici, aceștea au tendința de a folosi limitele democrației formale, mai ales caracterul ei mediat, pentru a se menține la putere.  Să dau un exemplu.
Au loc alegeri locale. Există trei candidați pentru postul de primar. Conform standardelor unei democrații formale, campania electorală dintre acești trei candidați, în condițiile respectului legilor și regulamentelor cu privire la alegeri, face ca cel care obține cele mai multe voturi să cîștige alegerile. Ce se intamplă însă dacă unul dintre ei este milionar, al doilea este primar în funcție și al treilea este o persoană care nu are decât capacitatea și intenția fermă să guverneze în interesul cetățenilor. Dacă primul utilizează banii ca să-și construiască prin artificii de PR o imagine favorabilă, iar al doilea folosește puterea pe care o are ca să pară mai credibil în ochii cetățenilor, atunci nu au nici un rost dezbaterile electorale și promisiunile electorale. În condițiile în care candidatul al treilea nu ar avea nici resursele, nici puterea să transmită eficient mesajul său și să pară credibil, democraţia este scurt-circuitată de bani și putere.
Această abordare formalistă și elitistă din fericire nu este unica definiție a democrației. Școala de la Frankfurt și în mod special Habermas (2003) vine cu o definiție a democrației moderne care pune accentul pe accesul direct al cetățenilor la producerea ordinei democratice stabile prin implicare și dezbateri în spațiul public. Astfel se redă ideii de solidaritate venită de jos toată importanța pe care o merită și pe care banii și puterea nu pot să o înlocuiască fără să provoace o criză a coeziunii sociale.
Necesitatea de a revitaliza democrația se bazează pe nevoia de a acorda un rol și o putere nouă cetățenilor. Aceasta se exprimă printr-o „cetățenie activă și informată și prin formarea unui public activ, capabil să pună în aplicare o capacitate de cunoaștere și să caute ea singură o soluție adaptată acestor probleme” (Habermas, 2003). Pentru a descrie această mișcare de apropriere a puterii și a posturii active pe care o conferă, limba engleză vorbește de „empowerment”, care semnifică redarea puterii de a acționa cetățenilor, ceea ce în română ar putea fi numit „încapacitare”. Așa cum aceasta participă la realizarea idealului democratic al puterii cetățenilor, poate ar fi cazul să vorbim pur și simplu de democratizare.
Aici e vorba de un alt tip de democrație, una care nu este mediată de elite și care se exercită direct de cetățeni: democrația participativă sau deliberativă. Deși fundamental diferite, ambele forme de democrație pot coexista, completându-se reciproc. Imperativul democrației deliberative este cel al celor mai bune dezbateri pentru a lua cele mai bune decizii. Democrația participativă nu este însă reductibilă la o democrație de opinii liber exprimate, deoarece obiectivul ei este transformarea socială în interesul tuturor. Logica acestei deliberări colective este simplă : cu cît mai bună este calitatea unei dezbateri, cu atît mai legitime și eficace sînt deciziile care decurg din aceasta (Fishkin, 1991).
Pentru a putea avea puterea reală, cetățenii au nevoie însă de cunoștințe. Aici elitele intelectuale pot veni cu contribuția lor pentru a ridica calitatea acestor dezbateri.

Rolul elitei intelectuale
Societatea în care trăim este produsă de acțiunile elitelor și deci poate fi refăcută tot prin acțiunile elitelor. A produce transformări sociale și a diminua inegalitățile sociale nu este însă un lucru ușor.  O barieră pentru aceste schimbări este, cum ziceam mai devreme, că elita intelectuală poate juca un rol în producerea și reproducerea acestor inegalități prin apărarea intereselor celor de la putere (putere locală și centrală, economică și politică). C. Wright Mills (2006) numește acest gen de intelectuali – „consilierii regelui”. Într-o societate plină de inegalități, cunoștințele despre societate care nu le atacă joacă un rol central în reproducerea lor.
În concepția lui Habermas (1987), societatea se prezintă în același timp ca lume trăită și sistem. Lumea trăită este lumea unde au loc acțiunile membrilor unei societăți date. Aceste acțiuni se explică prin punctul de vedere al celui care acționează. Sistemul, pe de altă parte, este societatea observată din exterior. Fiecare activitate este aici văzută ca o funcție a conservării sistemului și aceasta ne obligă să facem abstracție de intențiile și de dorințele actorilor. Ceea ce contează este efectul acțiunii.
În societate ambele aspecte contează. În lumea trăită acțiunile sînt coordonate prin comunicare. În sistem acțiunile sînt coordonate prin consecințele lor. Integrarea socială este integrarea în lumea trăită. Integrarea sistemică este integrarea în sistem. Scopul analizei critice este să identifice conflictele și problemele apărute între sistem și lumea trăită.
Să luăm ca exemplu situația persoanei care are un post de lucru excelent, bine platit, casă, familie, dar care se sinucide de singurătate. El este bine integrat în sistem, dar nu este integrat în lumea trăită. Pe de altă parte, putem avea un vagabond care este fericit că are un cer deasupra, că este liber, că nu trebuie să plătească impozite, dar care este arestat de poliție și dus în spitalul psihiatric. Acesta este bine integrat în lumea trăită, dar este neintegrat în sistem.
Să luăm un alt exemplu.  Să ne imaginăm că primarul dintr-o localitate cere persoanelor care consumă excesiv alcool să înceteze să o mai facă. Avem de a face cu o situație care are trei domenii ale realității. Domeniul obiectiv îl putem descrie prin propoziții cognitive și instrumentale : ”cantitatea alcoolului este mare sau mică” (propoziţie cognitivă), ”este posibil sau nu de diminuat consumul” (propoziţie intrumentală). Aici sîntem în registrul faptelor. Domeniul social este acela unde domină normele la care aderă participanții, cadrul relațiilor lor intersubiective. De exemplu, autoritatea primarului pentru cetățeni. Și în sfîrșit, domeniul subiectiv este personalitatea și filosofia de viață a fiecărui cetățean.
Fiecare propoziție pretinde la o validitate universală care o face comprehensibilă și discutabilă de interlocutori. În interacțiune, cele trei domenii sînt întotdeauna legate. Dacă cetățenii vor accepta cererea primarului, aceasta ar însemna că toți sînt de acord că: aceasta e posibil, primarul are dreptul să ceară acest lucru și că nu există obiecții de tipul „eu nu am chef” sau „nu mă interesează”. Acordul mobilizează toate trei aspecte. Definirea situației trebuie să fie comună pentru toți participanții, fără de care situația va trebui să fie redefinită prin negociere și discuții.
În această situație e posibil să se intervină sistemic cu metode administrative sau financiare prin care să se scurtcircuiteze lumea trăită, adică cetățenii să fie determinați să înceteze a consuma excesiv alcool prin influență și presiuni (amenzi usturătoare, excluderea din comunitate, să se interzică vinderea alcoolului etc.). Acțiunea primarului este în acest caz centrată pe efect, adică pe rezultatul diminuării consumului excesiv de alcool. Sîntem într-un registru de acțiune a sistemului.
Dar e posibil de asemenea să se efectueze o dezbatere în baza unei analize a situației prin care să se afle definiția situației pe care o face fiecare actor. Este ceea ce Habermas (1987) numește „acțiune comunicațională”. Așa vom fi în registrul de acțiune al lumii trăite. Astfel se poate descoperi că de fapt cetățenii consumă excesiv nu pentru că sînt leneși, proști, vicioși și incurabili, ci pentru că 1) nu au ocupație stabilă (șomaj); 2) se simt devalorizați în familie din cauză că nu o pot întreține; 3) că alcoolul este unica sursă de plăcere pe care o au în viață; 4) că ocuparea timpului liber s-a făcut întotdeauna prin consumul de alcool 5) că a consuma alcool excesiv semnifică pentru ei a fi bărbat adevărat.
Dialogul în spațiul public a acestor probleme cu implicarea cetățenilor și a primarului va permite fie găsirea soluțiilor, fie negocierea practicilor și a viziunilor care le susțin. Prin dialog, oamenii vor simți că trăiesc, ei vor perpetua lumea trăită, care este o lume a sensului. Sensul este cel care dă valoare existenței, este rațiunea de a fi a oamenilor. Dacă însă aceste probleme sînt rezolvate prin putere și bani, se va ajunge la efect – eliminarea consumului, probabil mult mai eficient, însă va dispărea realitatea care dă sens vieții, cea care i-ar putea motiva pe oameni să nu consume alcool.
Așa cum vedem, există două modalități de a acționa. Acțiunea strategică este cea prin care se caută să se exercite o anumită influență asupra celuilalt, iar prin acțiunea comunicațională se caută să se comunice cu celălalt, pentru a face posibilă o intepretare comună a realității și pentru a găsi o modalitate de a proceda coordonată.
Democrația participativă permite realizarea unui model democratic al consensului care prescrie acțiunea comunicațională, al dialogului, aplicat domeniului public. Prin acest model democratic se cere căutarea validității mai degrabă decît a eficacității. Dialogul, atunci cînd se caută validitatea, exclude orice dominare. Dacă însă se continuă pe direcția utilizării puterii și banilor ca metode de eficientizare, aceasta produce pierderea sensului și alienarea.

În concluzie, evitînd utilizarea cunoștințelor în colonizarea lumii trăite de către sistem, elita intelectuală poate contribui prin analiza critică la demistificarea raporturilor de putere pe care le generează acțiunea strategică și în acest mod să faciliteze conștientizarea de către cetățeni a inegalităților și nedreptăților la care sînt supuși. Înțelegerea lumii trăite, a lumii de sens, va permite instaurarea unei veritabile democrații prin acțiunea comunicațională, încurajînd implicarea în dezbateri asupra condiției lor. Astfel, problemele cu care se confruntă societatea moldovenească, cum ar fi protejarea minorităților reale, nu a celor privilegiate; accesul inegal la studii; violența; copiii străzii; corupția generalizată; separatismul; sărăcia, ș.a. trebuie analizate critic de către elita intelectuală scoţînd astfel în evidenţă cauzele ascunse ale problemelor și propunînd în baza lor soluții acceptabile pentru toți actorii interesați, în primul rînd a celor privaţi de putere, aceștia din urmă fiind implicați activ în dezbateri. Aceasta va permite instaurarea unei veritabile democrații, în sensul inițial al acestui termen, de putere a poporului.

Bibliografie
Fishkin, J. S. (1991), Democracy and deliberation: New directions for democratic reform, New Haven : Yale University Press, 123 pp.
Habermas, J. (1987), The Theory of Communicative Action, Boston: Beacon Press,Vol. 2, p. 355
Habermas, J. (2003), Au-delà du libéralisme et du républicanisme, la démocratie délibérative, Raison publique, n°1, pp. 40-57.
Huber, E., Rueschemeyer, D. and Stephens, J. D. (1997), The Paradoxes of Contemporary Democracy: Formal, Participatory, and Social Dimensions, Comparative Politics, Vol. 29, No. 3, pp. 323-342.
Mills, C.W. (2006), L’imagination sociologique, Paris: La Découverte/Poche.