Campania electorală a început, în sfîrșit, în mod oficial. Nu că partidele ar fi așteptat ziua de 2 octombrie pentru a depune întîi la CEC listele de semnături și cele ale candidaților la funcția de deputat pentru ca apoi să se apuce de făcut campanie.

Din contra, pe unii actori politici startul oficial al campaniei electorale i-a prins pe la mijlocul campaniei ”neoficiale” (Renato Usatîi face concerte deja al doilea an), iar pe alții – chiar la sfîrșitul ei (cum ar fi cazul PLR, partid născut mort – un capriciu al lui Vlad Filat – și pentru care unica formă de agitație de partid era prestația liderilor săi la ședințele Parlamentului, acum suspendate).

Așa încît momentul începerii oficiale a campaniei nu are decît rostul de a scoate măștile de pe fețele celor care fac agitație de partid pretinzînd însă că fac de fapt altceva…

Ce alegem?

Nu voi intra în răspunsuri la interogații stupide de genul: Eu cu cine votez? (Am decis deja: pentru candidatul independent, activistul angajat și jurnalistul Oleg Brega. Nici nu am avut vreodată dubii.)

Întrebarea cetățeanului turmentat al lui Caragiale (și altele din aceeași serie) nu e de fapt una ce ar căuta un răspuns, ci mai degrabă reprezintă expresia sentimentului că am intrat într-o fundătură. Eu cu cine votez? reprezintă în modul cel mai sărac și schematic cu putință diversitatea formelor de participare politică. Atunci cînd această întrebare e pusă în mod serios într-o societate, înseamnă că în acea societate canalele de comunicare și de participare politică sunt blocate pentru cetățeanul de rînd.

Cum e, cred, și situația în Moldova.

Din acest motiv, în descrierea de față pe care o fac structurii situației politice numită ”alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 în Republica Moldova”, nu voi înşirui partide sau actori, așa cum se numesc ei, nu voi lua în serios ”etichetele” ideologice pe care aceștia și le pun singuri, nu voi lua de bune auto-poziționările lor pe dreapta sau pe stînga și nici măcar nu voi arăta o credulitate naivă pretențiilor lor de a reprezenta niște valori, principii sau platforme (culturale, geopolitice, ideologice etc).

Un asemenea exercițiu scoate de obicei discuția pe linie moartă, adică pe firul dezbaterilor: cît de ”cu adevărat de stînga/dreapta” sunt partidele de stînga/dreapta din Moldova? sau Cît de liberali/democrați/socialiști sunt liberalii/democrații/socialiștii?

E necesar un alt exercițiu, unul care ar recupera alte criterii de analiză, ce sunt uitate, ignorate sau abandonate – analiza de clasă, analiza economică, analiza discursivă.

Din acest motiv tabloul meu s-ar putea să nu prea semene cu altele, deși descrie același peisaj. Privirea ”pictorului” e însă alta.

Inegalitatea fundamentală de resurse și putere.

Relatată sec și cinic, povestea alegerilor parlamentare din 30 noiembrie 2014 ar trebui istorisită astfel: cîteva milioane de alegători, în cea mai mare parte săraci și lipsiți de putere și resurse, vor merge la urne pentru a alege între cîțiva oligarhi și/sau cîteva zeci de partide și partiduțe pe care aceștia le-au creat sau le întrețin.

Exemplul cel mai ilustrativ poate fi văzut la alegerile primare din PDM. Fabricate pentru a demonstra nivelul înalt al democrației interne în partid, lăudate ca fiind un model politic american importat pe sol moldovenesc, prezentate drept dialog al conducerii partidului cu membrii de rînd și drept scară pe care membrii cu merite să urce pe cariera de partid, alegerile primare din PDM s-au dovedit a fi un exercițiu previzibil: printre primii 20 de candidați nu se găsește nici un membru ”de jos” ai partidului și nici o figură nouă. Aceleași fețe ”alese” prin alte proceduri.

La celelalte partide întîlnim o situație similară: șeful partidului și cei 3-4 inși de lîngă el fac și desfac listele, uneori prin intermediul unui organ semi-fictiv numit Comitetul Central iar rezultatul previzibil e că listele repetă cu exactitate ierarhia de partid.

Nu e de mirare, deci, să vedem aglomerația de interes economic și resurse imense pe care oligarhii moldoveni le bagă într-un exercițiu politic atît de (in)util precum votul.

Asta pentru că, cea mai stabilă tendință a istoriei politice a Republicii Moldova, mai stabilă decît moneda națională și discursurile interminabile despre identitate, este  tendința potrivit căreia în mod invariabil politicienii ies de la guvernare mult mai bogați decît atunci cînd au intrat în politică, iar aflarea la putere aduce, în mod constant și necesar, îmbogățire personală sau de clan.
În Moldova marile bogății se fac fie în cîrdășie cu statul (contracte, credite de la bănci de stat), fie furîndu-l pe acesta.

Totuși motivele din care cetățeanul de rînd, omul micuț adică, nu prea poate influența actul politic altfel decît prin ”cu cine votez?”, nu țin doar de interesele de moment oligarhilor-policitieni moldoveni.

Ele au rădăcini mai adînci se datorează și unor aranjamente instituționale și legale ce justifică și reproduc inegalitatea fundamentală între cetățean obișnuit și puterea banului la mai multe niveluri.

Este vorba,întîi, cum scriam anterior, despre niște prevederi în legea cu privire la partide care limitează dreptul de participare și asociere politică a cetățeanului obișnuit.

Citez:
Deși conform art. 41 (1) al Constituției cetățenii ”se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice” gradul de libertate a dreptului de asociere este strict reglementat. Astfel, art 18 (d) al Legii privind Partidele Politice (Nr. 294 din  21.12.2007), stipulează că pentru înregistrarea unui partid politic e nevoie de cel puțin 4000 membri care ”trebuie să fie domiciliaţi în cel puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea din Republica Moldova, dar nu mai puţin de 120 de membri în fiecare din unităţile administrativ-teritoriale menţionate”. Adică, pot să-mi exercit dreptul meu individual la liberă asociere politică doar…dacă mai găsesc încă cel puțin alți 3999 cetățeni care, nu doar că trebuie să împărtășească o ideologie/plan/viziune politică similară celei pe care o am eu, ci mai trebuie să locuiască în cel puțin jumătate din raioanele țării.
Prin comparație, în Bulgaria un grup 50 de cetățeni poate înregistra un partid politic. În Croația, comparabilă ca populație și teritoriu – 100 cetățeni. În Franța e nevoie de minim două semnături (în plus, legislația franceză a organizațiilor politice face distincție între partide, asociații și cluburi politice!). Iar în Spania nu există un număr minim de membri!
4000 membri e prea mult pentru un grup de 10-20 oameni care ar decide să înființeze un partid sau un club politic pe motiv că ar crede într-o idee. Dacă s-ar calcula cheltuielile făcute pentru călătorii, diurne și deplasări în cel puțin jumătate din raioanele țării cu scopul de a recruta membri ar ieși o sumă de ordinul sutelor de mii de lei, inaccesibilă pentru majoritatea cetățenilor care au un venit echivalent aproximativ cu convenția statistică numită ”salariu mediu pe economie”. Altfel spus, pe lîngă idei și ideologie, legislația moldovenească impune o povară financiară considerabilă.
Insurmontabile pentru cetățeanul de rînd, aceste sume sunt însă accesibile pentru un grup restrîns de cetățeni (numit uneori elită economică, alteori oligarhi) – cei cu bani. Care dispun de resursele necesare pentru a se organiza politic, a mobiliza susținători și a delega (în multiple feluri, legale și ilegale, ascunse și la vedere) reprezentanți în parlament, consilii locale și primării. Ion X., medicul de la Fălești nu-și poate face partid politic, pe cînd Renato Usatîi, tot de la Fălești, poate.

Un alt efect pervers al acestei proceduri restrictive de înregistrare a partidelor politice este cel de a descuraja formarea partidelor/mișcărilor/inițiativelor politice regionale. Formal, legea nu interzice constituirea unor partide regionale dar condiția ca un partid să aibă membri din cel puțin jumătate din raioanele țării are echivalentul unei interdicții.

Un mecanism similar funcționează și în cazul înregistrării candidaților independenți. Procedura e următoarea: fiecare candidat independent trebuie să adune cel puțin 2000 semnături, iar alegătorii pot semna pentru candidații independenți cu condiția ca semnătura lor să fie autentificată/întărită de primăria din localitatea în care alegătorul își are viza de reședință.

Eforturile lui Oleg Brega sunt un exemplu excelent: fiind domiciliat la Chișinău, el nu poate accepta decît semnături din Chișinău (pe care urmează să le valideze la Primărie, și Dorin Chirtoacă s-ar putea să-l refuze), iar pentru semnături din alte raioane acesta trebuie să meargă la fiecare primărie de unde-i provin semnăturile.
Resurse imposibile pentru un candidat ce merge cu bicicleta, dar foarte accesibile pentru mașinile de bani și voturi de partid.

(va urma)

 sursa imagine de fundal.