[label shape=”” type=””] Charles King [/label]

 

Mulți dintre experții în domeniul conflictelor teritoriale îndelungate din Eurasia cunosc un lucru: partea cea mai interesată de soluționarea disputei este de cele mai multe ori negociatorul extern. Cîteva țări din Europa de Est și Eurasia – Moldova, Georgia, Azerbaidjan – nu au avut prea multă ”integritate teritorială” (pentru a utiliza o expresie comună) mai bine de sfert de veac. În același timp, regiunile separatiste care au dorit să iasă din componența acestor state – Transnistria, Abhazia, Osetia și Nagorno-Karabah – nu au obținut recunoaștere internațională. (Doar Abhazia și Osetia de Sud sînt recunoscute drept independente de Rusia și de cîteva alte țări.)

Ne-am putea gîndi că atît ”adepții integrității teritoriale” cît și secesioniștii și-ar dori să încheie aceste dispute, însă realitatea e că aceștia s-au plasat într-un soi de echilibru șubred: nici pace, nici război. Violența poate izbucni uneori, așa cum s-a întîmplat între Georgia și Osetia de Sud în 2008 – evenimentele au continuat cu un scurt război între Rusia și Georgia și recunoașterea ulterioară a secesioniștilor de către Rusia. Violența poate izbucni din nou între Armenia și Azerbaidjan în privința regiunii Nagorno-Karabah, o regiune ce a înregistrat o creștere graduală a uciderilor de-a lungul liniei de contact ce separă forțele în acest conflict tripartit.

Dar acest echilibru de bază a funcționat ca un stimul negativ pentru sarcina anevoiasă de soluționare a conflictului.

Experiența acestor regiuni aduce, de asemenea, învăţăminte importante Ucrainei, unde un proces similar se desfășoară chiar în acest moment. În sud-estul Ucrainei – regiunea numită de ruși și de unii localnici drept ”Novorosia” –, un acord de încetare a focului semnat pe 5 septembrie i-a făcut pe unii observatori să spere la o reglementare negociată a acestui război scurt dar sîngeros între forțele Guvernului central și secesioniștii sprijiniți de Rusia. Pe 15 septembrie, autoritățile de la Kiev au inițiat cîteva proiecte legislative care îşi propuneau să lărgească considerabil autonomia regiunilor din zona de conflict în speranța că vor reuși să potolească astfel revendicările secesioniștilor.

Experiența de pînă acum însă sugerează o direcție diferită. Novorosia ar putea deveni ultima insulă din arhipelagul de state nerecunoscute ale Eurasiei: o entitate care nu e suficient de puternică sau suficient de legitimă pentru a aduna recunoaștere internațională, dar nici suficient de slabă pentru a putea fi controlată de guvernul central al țării din care s-a rupt.

Cum au apărut aceste țări de facto? Cinci elemente au fost cruciale în crearea și evoluția lor din ruinele vechii Uniuni Sovietice.

În primul rînd, e vorba de un proces de creștere a puterii instituțiilor locale în raport cu un pericol perceput ca venind dinspre autoritățile centrale. În trei cazuri – Abhazia, Osetia de Sud și Nagorno-Karabah – parlamentele și administrațiile locale, care au fost create încă în perioada sovietică, au devenit nucleul statului separatist. În Transnistria, colectivele de muncă și conducerea regională a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice au jucat un rol similar. În alte părți ale lumii, forțele de gherilă pot încerca să arunce în aer clădirile parlamentelor sau oficiile poliției. În Eurasia, secesioniștii încearcă să ocupe aceste clădiri și să convingă localnicii să vină de partea lor – și ei întotdeauna par să dispună de un steag ce poate fi arborat pe clădirile ocupate. Ceea ce inițial seamănă a fi un haos, se dovedește a fi pînă la urmă o formă de construcție a unui stat nou. În acelaşi timp, atunci cînd negociatorii externi încearcă să angajeze părțile într-un proces de ”soluționare a conflictului”, aceștia se confruntă cu misiunea dificilă și chiar nerealistă de a reintegra două state funcționale separate.

În al doilea rînd, sprijinul rusesc pentru secesioniști a fost decisiv și această practică a Rusiei de a sprijini secesioniștii din fosta Uniune Sovietică datează mult dinaintea apariției lui Vladimir Putin pe scena politică. În cazul ucrainean, de exemplu, Putin a recurs la multe dintre strategiile elaborate anterior pe durata președinției lui Boris Elțin. Utilizarea ”voluntarilor”, trimiși în zona de conflict, scurgerile de armament din depozitele armatelor rusești în direcția secesioniștilor și trimiterea specialiștilor ruși pentru a gestiona noile administrații (mai ales în domeniul securității) – toate acestea reprezintă caracteristici comune ale războaielor scurte de la începutul anilor 90 în Transnistria, Osetia de Sud și Abhazia. Cîțiva dintre acești indivizi au fost debarcaţi în Novorosia, aducînd cu ei aproape două decenii de experiență în administrarea aparatelor militare, politice și de securitate ale unor țări pe care nimeni de fapt nu le recunoaște. Aceste evoluții nu oferă prea multe șanse scenariului de reintegrare a Novorosiei în cadrul statului ucrainean.

În al treilea rînd, experiența războiului a creat și consolidat un discurs local despre eliberare și sacrificiu. Istoria pe care o învață astăzi elevii din Transnistria și Abhazia se deosebește considerabil de cea învățată de colegii lor din alte părți ale Moldovei și ale Georgiei. Dar această istorie nu este doar o formă de propagandă de stat, căci părinții și buneii lor își pot aminti cu adevărat cum artileria guvernului central le distrugea de-a valma casele. Locuitorii din zonele de conflict ale Eurasiei nu sînt sclavii unor lideri manipulatori. Ei au o experiență de război și violență care îi face să fie circumspecți față de pretențiile guvernelor centrale, chiar dacă aceste guverne au suportul comunității internaționale și un loc la ONU.

Indiferent de cine s-a comportat mai rău în conflictul ucrainean, guvernul central a comis un act singular: acesta este unica parte a conflcitului despre care se poate spune că a aplicat armament greu împotriva propriilor cetățeni. Acest fapt va fi integrat și repetat în discursul oficial al Novorosiei și în lupta sa pentru supraviețuire, la fel cum se întîmplă deja de mai bine de două decenii în Transnistria, Abhazia și în alte părți.

În al patrulea rînd, niciun actor extern, cu excepția Rusiei, nu a avut o motivație suficient de puternică pentru o implicare ce ar merge dincolo de încetarea luptelor. Ucraina a căzut de fapt în capcana în care Moldova, Georgia și Azerbaidjan au căzut încă la începutul anilor 90. Guvernul de la Kiev a ales să utilizeze forța împotriva amenințării secesioniste, dar acesta nu dispunea nici de intrumentele politice necesare pentru o soluționare pașnică, nici de capacitatea militară suficientă pentru o soluție militară. În rezultat, Ucraina a trebuit să suporte o presiune crescîndă din partea comunității internaționale de a merge în întîmpinarea unui acord de încetare a focului, care durează, deși cu încălcări serioase, de mai bine de o săptămînă.

Experiența trecutului, dacă poate să ne înveţe cu ceva, arată că această presiune externă nu se va extinde dincolo de linia de încetare a focului. Organizațiile internaționale dispun de prea puține instrumente pentru a-i influența pe secesioniști la nivel local, cu excepția faptului de a exercita presiuni asupra susţinătorului lor major, Rusia. În celelalte cazuri, am fost martorii unor serii nesfîrşite – sau cel puțin pe o durată de aproape un sfert de veac – de conferințe, negocieri, sesiuni de discuții și alte întîlniri. Nici una dintre ele nu a mișcat conflictul mai aproape de scopul propus: reintegrarea regiunii secesioniste în cadrul statului recunoscut.

În al cincilea rînd, celor mai mulţi cetățenilor le pasă mai mult de viața lor de zi cu zi și de cursul ei, decît dacă locuiesc într-o țară legitimă sau ilegitimă. Acest fapt reprezintă probabil cea mai mare provocare pentru guvernele recunoscute ale Eurasiei. Dacă locuitorii unor regiuni precum Transnistria și Abhazia ar fi suferit enorm sub controlul unui regim pe care ei l-ar considera extrem de opresiv sau dacă aceștia ar privi cu nostalgie spre vechea Patrie unită, guvernele centrale ar avea o șansă însemnată de a-i convinge să se întoarcă înapoi în sînul patriei.

Dar acesta nu este cazul pentru nici una din aceste regiuni. Apatia și inerția au condus la situații în care majoritatea locuitorilor din aceste regiuni s-au acomodat cu realitatea unui trai în zone care reprezintă țări de facto. Ei cumpără proprietăți și se căsătoresc. Pornesc afaceri și își trimit copiii la universități. Reușesc să obțină documente de călătorie ce le permit să plece în afara țării și să se întoarcă înapoi. Chiar dacă fiecare ar fi fost de acord că soluția cea mai justă ar fi o Moldovă, un Azerbaidjan sau o Georgie ”integră teritorial” – ceea ce nu e cazul –, cu cît timpul trece, cu atît e mai greu să fie schimbat status quo-ul în jurul căruia cetățenii obișnuiți și-au orînduit viețile.

E ușor să descalificăm realitatea istorică a regiunii numită Novorosia. Denunțarea ei ca fiind o creație a propagandei rusești a devenit un refren comun printre jurnaliștii și comentatorii politici din vest. Dar experiența celorlalte regiuni disputate din Eurasia sugerează un scenariu pesimist pentru Ucraina: încetarea focului și promisiunile ”despre statutul special” făcute în ultimul timp reprezintă punctele de pornire pentru crearea și dezvoltarea durabilă a unor state de facto, un proces pe care comunitatea internațională nu-l poate preveni sau reface, pe care guvernul central nu-l poate învinge și față de care cetățenii obișnuiți ajung să cultive un soi de loialitate.

 

Charles King este Profesor de Relații Internaționale și Guvernare la Universitatea Georgetown (Washington). El este autorul cărții Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală (Editura ARC, 2011). Ultima sa carte: Midnight at the Pera Palace: The Birth of Modern Istanbul (W. W. Norton, 2014).

 

Articolul a fost publicat inițial pe platforma Washington Post / Monkey Cage Blog și este publicat pe platzforma cu acordul autorului.

 

Traducere: Vitalie Sprînceană

 

Sursă imagine de fundal: http://www.washingtonpost.com/blogs/monkey-cage/