[label shape=”” type=””] Veronica Corcodel [/label]

 

Având ocazia să particip la ultimele evenimente organizate în lunile august și septembrie la Chișinău cu scopul de a intensifica comunicarea cu diaspora, am auzit în repetate rânduri apelul de “a aduce Europa acasa”, în continuarea mesajului promovat în cadrul campaniei “EU aduc Europa Acasă!”. Mă refer mai ales la “Conferința Deschisă: Republica Moldova 2020. Contribuția Diasporei la dezvoltarea țării de origine” și la ediția a VI-a a Congresului Diasporei. În acest scurt articol, aș vrea să aduc în discuţie felul în care este conceptualizată diaspora ca agent privilegiat al dezvoltării, conceptualizare pe care am observat-o în discursul politic și social, cel puțin așa cum acesta s-a manifestat în cadrul evenimentelor menționate.

Diaspora, în mod general, a fost definită ca totalitatea cetățenilor emigrați. Unii participanți, însă, ezitau dacă ar trebui să se includă în acest concept și “cetățenii de rând”, având astfel tendința de a privilegia liderii, uneori și membrii asociațiilor diasporale sau pe cei care au dat dovadă de succese remarcabile în străinătate. O astfel de viziune mi se pare reductivă și chiar periculoasă pentru că ar promova marginalizarea celor care sunt deja marginalizați în țara “gazdă”, cei pentru care asociațiile sau platformele de comunicare cu diaspora tocmai ar pretinde să propună ceva mai bun.

Oricum ar fi, definiția diasporei e bazată pe excluderea cetățenilor care se află în țara de origine, chiar dacă aceștia ar fi avut experiențe de trai şi lucru în străinătate. Astfel, crearea unei platforme distincte de comunicare cu cetățenii emigrați e fondată pe ideea că aceștia, tocmai pentru că se află în afara Republicii Moldova, ar avea experiențe mai „semnificative” față de cetățenii de acasă, inclusiv și cei reîntorși. În lumina acestor experiențe considerate a fi cumva privilegiate, diaspora e incurajată să vină cu propuneri și idei pentru îmbunătățirea situației din țară. Nu e neaparat să revină fizic acasă, dar să se implice în dezvoltarea țării.

Țin să menționez din start că obiectivul meu nu e nicidecum să minimalizez importanța inițiativelor de analiză și ameliorare a situației din țară. Avem nevoie de așa întreprinderi, altfel am contribui la acceptarea status quo-ului, prin inacţiune sau indiferență. În acest articol, voi încerca doar să analizez succint o parte din aceste inițiative şi anume crearea platformelor de comunicare cu diaspora, în special cele care au avut loc recent la Chișinău.

Majoritatea participanților la conferinţă și la congres au conceptualizat diaspora ca având un rol cheie în dezvoltarea țării. Definiția dezvoltării care a fost promovată poate fi rezumată astfel: “a aduce Europa acasă”. “Europa” e deseori utilizată în acest context ca un simbol al unor idealuri liberal-democratice care ar accelera integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, indiferent de locul în care se află diaspora: Uniunea Europeană, Canada, Statele Unite ale Americii sau Federația Rusă. O parte din participanții la Conferința Deschisă au ținut însă să facă o diferență între diaspora din vest si cea din țările CSI. Cei din est au fost etichetați ca aspirând mai degrabă la „bani grei”, pe când cei din vest au fost definiţi că ar urmari oportunități mai bune de dezvoltare individuală. Scopul acestei categorizări era de a afirma originea occidentală a valorilor liberal-democratice, cu prețul de a marginaliza emigranții din țările CSI pentru că aceștia ar fi “ales” să plece în țări nedemocratice. O astfel de categorizare a fost respinsă explicit în cadrul Congresului Diasporei de către reprezentanții diasporei din CSI, precum și de către organizatori.

Oricum ar fi, o bună parte din participanții la cele doua evenimente aveau în comun o conceptualizare a diasporei (sau a unei părți din ea) ca având o viziune mai “autentică” a idealurilor occidentale, cum ar fi democrația, egalitatea, libertatea comerțului, atragerea investițiilor, respectul proprietății private, respectul pentru lege şi supremația acesteia.

O astfel de conceptualizare poate fi văzută ca înscriindu-se în ideologia tranziției, analizată de către Boris Buden în cartea Zona de trecere. Despre sfârșitul postcomunismului, un fragment din care a fost recent tradus si publicat în Platzforma. Intr-adevar, din această perspectivă, diaspora apare în postura adultului educat, care e îndemnat să învețe copiii de acasă, printr-o prezență fizică sau virtuală, cum să contribuie la asigurarea primirii societății “în sistemul global-capitalist al democrației liberale occidentale”[1]. Experiența sa în străinătate e valorificată mai ales (deși nu exclusiv) cu acest scop[2]. Ei au devenit maturi peste hotare.

La sesiunea plenară a Conferinței Deschise, Dl Pirkka Tapiola a evidențiat, într-adevăr, valoarea diasporei mai ales pentru experiența sa europeană în perspectiva îndeplinirii misiunii tranziției. Într-un mod similar, cineva a evidențiat rolul diasporei în construirea unei viziuni comune a dezvoltării după modelul occidental pentru a remedia lipsa unei viziuni unificate a cetățenilor de acasă. Altcineva a utilizat metafora “vaccinelor europene” pe care membrii diasporei le-ar deține pentru “bolile țării”. La Congresul Diasporei, unii participanți au pus și ei accentul pe faptul că diaspora este cea care a reușit “să învețe cultura din țara gazdă”, iar implicarea sa în țara de origine nu e altceva decât acțiunea de a aduce acasă “viziunile modului de viață european”. În mod similar, alții au subliniat că implicarea diasporei în dezvoltarea țării e o dovadă că aceștia au devenit maturi, menționând că ei sunt cei care ințeleg cu adevărat modelul european. Necesitatea de a urma idealurile occidentale prin intermediul diasporei e deseori amplificată de un argument identitar conform căruia cetățenii Republicii Moldova ar fi europeni (deși, definind diaspora ca un adult, aceasta pare a fi mai europeană decât cei de acasă)[3].

Conceptualizarea diasporei drept un adult căruia i se incredințează dezvoltarea societății reproduce contradicțiile ideologiei tranziției, care presupune o logică de dominație printr-o desubiectivare camuflată în apelul la maturitate: “niște oameni care ieșiseră victorioși din lupta pentru libertate au fost făcuți peste noapte… imaturi, incapabili să-și organizeze democratic viața fără a fi ghidați de alții”[4]. Acești oameni au fost infantilizați imediat după ce ei și-au demonstrat maturitatea prin obținerea independenței. Libertatea le-a fost suspendată în așteptarea transformării sale ghidate într-o societate capitalist-democratică. Emigrând, diaspora devine mai instruită decât cei de acasă și e pregătită a-i educa și pe aceștia. Așa mi s-a parut mie, cel puțin, că diaspora a fost conceptualizată de majoritatea participanților la cele două evenimente din Chișinău.

Infantilizarea celor rămași acasă are ca efect autoconceptualizarea ca imaturi și neputincioși. În acest sens, o bună parte din ei „nu se înțeleg pe sine nici ca subiecți, nici ca autori ai unei democrații, pe care au cucerit-o de fapt ei înșisi”[5]. Așteptând să fie instruiți, poate că nici nu se simt responsabili pentru nelegiurile din societate.

Citându-l pe Adorno, Buden afirmă că unica ieșire din imaturitate e contrazicerea și opunerea rezistenței „imitației oarbe”. O astfel de imitare inseamă deseori reproducerea viziunii mainstream a idealurilor liberal-democratice, care camuflează relațiile de dominație. Nu vreau să sugerez nicidecum că aceste idealuri ar fi “rele” în sine. Dar nici că ar fi bune în sine. Valoarea lor îmi apare ca fiind instrumentală, depinzând de felul în care sunt folosite. Viziunea “autentică” a modelului promovat de către diasporă se supune deseori modului dominant de a-l folosi, camuflând orice legătură a acestuia, de pildă, cu criza economică. Lipsa perspectivelor critice a modului în care sunt folosite idealurile liberal-democratice face și ea parte din logica dominației.

Astfel, promovarea gândirii critice mi se pare un pas important pentru evitarea sau, cel puțin, minimalizarea contradicțiilor ideologiei tranziției. Scoaterea în relief a cinismului acestei ideologii e doar primul pas, prin care cei de acasă sunt incurajați să se ințeleagă ca autori ai unei democrații. Exceptionalitatea diasporei e și ea atunci pusă sub semnul întrebării. O mică parte din participanții la Congresul Diasporei şi la Conferința Deschisă au remarcat, de fapt, că cei “din afară” nu sunt neapărat mai buni decât cei “de acasă”[6]. Întrebarea care apare imediat, în urma acestei constatări, este următoarea: care ar fi consecințele de-exceptionalizării diasporei pentru platformele de comunicare, care privilegiază din start contribuția cetățenilor emigrați? După părerea mea, acestea ar trebui redefinite, nicidecum eliminate. Diaspora are nevoie de un cadru de comunicare cu autoritățile sau organizațiile din Republica Moldova. Aceasta ar permite abordarea problemelor ce țin de protecția socială, cunoașterea drepturilor, asigurarea dreptului la vot in străinătate, recunoașterea vechimei de muncă de către angajotorul din țară, pentru a enumera doar câteva din avantaje. O posibilitate în acest sens ar fi menținerea platformelor de comunicare cu diaspora cu scopul abordării problemelor specifice cetățenilor emigrați. O astfel de modificare ar cere crearea unei platforme de comunicare separate pentru abordarea dezvoltării Republicii Moldova, care ar conceptualiza cetățenii de acasă pe același plan cu diaspora în ceea ce privește contribuția lor la țara de origine.

Al doilea pas ar fi introducerea unor perspective critice şi reflexive asupra idealurilor liberal-democratice în cadrul unor platforme mai incluzive. Am putea porni de la ideea că Europa nu e una, coerentă și completă. Europa este, dimpotrivă, impărțită şi contradictorie. Există cam tot atâtea Europe câte viziuni există asupra ei. Astfel, promovarea acțiunii de a “aduce Europa acasă” apare extrem de simplificată dacă venim cu întrebarea: care Europă? Care viziune asupra idealurilor liberal-democratice o alegem noi, ca autori ai democrației? Cea care ar camufla că ne ține „sub tutelă”?[7] Dacă aceste idealuri sunt mai ambivalente decât par, așa cum o afirmă și juriștii din grupul “critical legal studies”, am putea încerca să le redefinim și să le folosim altfel, în lumina unei analize critice[8]. Atragerea investițiilor și dezvoltarea instrumentelor financiare au fost de prea multe ori încurajate în cadrul celor două evenimente din perspectiva unui postulat care se pretinde infailibil, conform căruia dinamica pieței libere nu poate duce decât la rezultate pozitive pentru toți. Nu mi se pare însă suficientă promovarea dezvoltării instrumentelor financiare fără o analiză a modului în care acestea au dus la criză. Nu mi se pare suficientă nici încurajarea investițiilor fără a se analiza modul în care unele întreprinderi menţin salarii mizerabile, profitând de forţa de muncă ieftină şi insuficient protejată. Chiar și discursul egalitar, de sorginte iluministă, care ar părea mai greu de contestat, poate fi utilizat într-o manieră în care ar reproduce rasismul[9]. Acestea sunt doar câteva piste de reflecție care ar merita a fi explorate în profunzime pentru a opune rezistență „imitației oarbe”. Le putem analiza luând în considerație mișcările critice intelectuale deja existente în diverse discipline (sociologie, antropologie, drept, economie, științe politice etc.), care se opun reproducerii mecanice a viziunilor dominante.

 

[1] Boris Buden, Când libertatea a avut nevoie de copii (Platzforma). Pentru cei care nu includ “oamenii de rând” în definiția diasporei sau privilegiază diaspora din vest celei din est pentru a contribui la dezvoltarea țării, o parte din cetățenii emigrați sunt și ei implicit infantilizați.

[2] O alta dimensiune a valorificării experienței diasporei e implicarea asociațiilor (inclusiv printr-o colaborare între ele) și a autorităților din Republica Moldova în abordarea și eventual soluționarea problemelor cetățenilor emigrați. Această dimensiune, care mi se pare extrem de importantă per se, apare în discursul politic și social mai mult ca o consecință a valorificării diasporei pentru potențialul său de a deveni matură în străinătate și de a aduce Europa acasă.

[3] Despre originele istorice ale construcției românilor ca europeni în contextul formării statului național român (construcție care poate fi văzută ca reprodusă în contextul independenței post-comuniste a Republicii Moldova), v. Florin Poenaru, Originele istorice ale anti-rusismului romanesc (Platzforma).

[4] Boris Buden, Când libertatea a avut nevoie de copii (Platzforma).

[5] Ibid.

[6] Vice-versa, nici cei “de acasă” nu sunt mai eroi decât cei “din afară” doar pentru ca au rămas în țară.

[7] Boris Buden, Când libertatea a avut nevoie de copii (Platzforma).

[8] Despre ambivalența dreptului internațional public, care reflectă idealurile liberal-democratice, v. Martti Koskenniemi, From Apology to Utopia: The Structure of International Legal Argument (Cambridge University Press, 2006); Ibid., The Gentle Civilizer of Nations: The Rise and Fall of International Law 1870-1960 (Cambridge University Press, 2004). Despre dreptul privat, care reflectă mai ales idealul libertății de comerț și respectului proprietății private, v. Duncan Kennedy, Thoughts on Coherence, Social Values and National Tradition in Private Law in Martijn W. Hesselink ed., The Politics of a European Civil Code 9 (Kluwer Law International, 2006); David Kennedy, Some Caution About Property Rights as a Recipe for Economic Development, 1 Accounting, Economics and, Law 1 (2011)

 

[9] Despre reproducerea inegalității prin discursul egalitar în societatea franceză, v. Justin E. H. Smith, Does Immigration Mean ‘France is Over’?, The Opinion Pages, New York Times (05/01/2014).

 

Sursă imagine: www.swiss-cooperation.admin.ch