ARTICOLE:
Ziarul de Gardă continuă seria de investigații despre Biserica Ortodoxă din Moldova. ”Eroul” de săptămîna trecută e Marchel, episcop de Bălți și Fălești. ”Preasfinţitul (PS) Marchel, Episcopul de Bălţi şi Făleşti, pe numele său de mirean Nicolae Mihăescu, locuieşte într-o casă de milioane, la Bălţi. Imobilul de lux, cu două niveluri, a fost trecut, în această vară, pe numele unui tânăr de doar 20 de ani, în urma semnării unui contract de întreţinere pe viaţă. Şi băiatul, student la drept, dar şi mama acestuia, au refuzat să ne spună care este relaţia dintre tânăr şi episcopul Marchel, cunoscut pentru implicarea sa în mai multe scandaluri cu iz politic, fapte pentru care este urmărit penal de către procurori.”

După publicarea acestor investigațiile ZdG a fost supus unui tir intens de critică, atît din partea Bisericii (un grup de clerici a organizat o conferință de presă, apoi a mers la redacția ziarului pentru a-i soma ”prietenește” pe jurnaliști să-și caute alte teme), dar și…din partea altor jurnaliști care au afirmat că, dezvăluirile ZdG ar face jocul Moskovei… 
Noi ne disociem cu ambele critici și susținem ZdG în efortul lor jurnalistic și civic. Nu credem că ar exista momente potrivite și nepotrivite pentru adevăr! 

Tot la tema averilor bisericești, RISE Moldova face o investigație despre cîteva case somptuoase ce se află într-un cartier de lux și care aparțin unor preoți, atît de la Mitropolia Moldovei cît și de la Mitropolia Basarabiei: ”RISE Moldova a investigat afacerile și proprietățile ascunse ale celor mai cunoscuți preoți din capitală. La casele lor de lux am găsit sediul Reprezentanței în Moldova al gigantului chinez ZTE Corporation, Reședința ambasadorului Italiei în Republica Moldova, dar și sediul unor școli și grădinițe private.” 

Florin Poenaru pe Think Outside the Box despre bărbatul feminist: ”Ce înseamnă bărbat feminist? Un bărbat care își înțelege privilegiul de a fi bărbat, care înțelege că trăim într-o ordine socială ce naturalizează dominația masculină și care încearcă (cumva) să lucreze împotriva acesteia, sau măcar să o facă viziblă. Astfel, întrebarea care se pune nu este de fapt ce este un bărbat feminist, ci ce (poate) face un bărbat feminist? (…) Cred că din punct de vedere politic bărbații feminiști ar trebui să se comporte în raport cu propriul privilegiu așa cum o fac burghezii progresiști în raport cu al lor: anume, exact în baza propriului privilegiu să îmbrățișeze total acele cauze care au ca finalitate destructurarea propriului lor privilegiu. Altfel spus, un bărbat feminist, precum un burghez progresist, nu poate face nimic altceva decât să lucreze, subtil și indirect, la propria anihilare. Din această perspectivă, opusul bărbatului feminist nu este (așa cum se crede îndeobște) bărbatul macho, ci bărbatul care aderă la cauzele feministe pentru a-și spori privilegiul: mai pe scurt, pentru a-și înlesni accesul la femei, în special la feministe. Pentru a păstra comparația anterioară, aceștia sunt precum acei burghezi care îmbrățișeză cauze progresiste doar pentru a avea acces la trupuri de țărănci și muncitoare. Prin urmare, paradoxal poate, sarcina unui bărbat feminist nu se conturează neapărat în raport cu femeile (în raport cu acestea, bărbatul feminist va rămâne inevitabil dominator, falic, penetrator, într-un univers fantasmatic clar circumscris), ci cu ceilalți bărbați, în special față de cei cu înclinații oportuniste.”

Un interviu în Spiegel cu politiciatul irakian Ahmad Chalabi despre mișcarea Statului Islamic ISIS, despre imaginea sa în Irak și în alte țări musulmane: ” SPIEGEL: What is so fascinating about Islamic State that hundreds of Sunnis are rushing to join? Chalabi: Islamic State isn’t corrupt. That makes it very attractive in a country like Iraq. And of course many are attracted by its military success. For the first time, the Sunnis have an effective fighting force. For Sunnis, Islamic State has a function similar to that of Hezbollah for Shiites. Before they conquered Mosul, Islamic State had maybe 10,000 fighters, but now they have many more. Their recruitment rate is enormously high: Each month, some 2,000 men are trained. And their success radiates to Jordan, Libya and the Arabian Peninsula — even as far as Mali and Pakistan. (…) SPIEGEL: Why were we so wrong about the situation in Iraq and Syria? Chalabi: You thought Islamic State was just a bunch of gunmen and underestimated their strategic and military abilities. When Sunni clans near Fallujah rebelled at the beginning of the year, Islamic State in Syria sent just 150 fighters. Now, the extremists control a huge area in Iraq. Until the US airstrikes began, they were able to move about completely freely.”

Ucraina se află într-o situație foarte proastă: din est vecinul rus încearcă să pună mîna pe bucăți din teritoriul ucrainean. Din vest, organizații internaționale gen FMI, Banca Mondială dar și multe corporații multinaționale fac încercări de a obține active ucrainene la prețuri de nimic. Oakland Institute a descoperit că, printre condițiile impuse Ucrainei pentru un credit de 17 miliarde de dolari pentru salvarea țării, se numără și abolirea interdicțiilor privind cultivarea organismelor modificate genetic. ” „Whereas Ukraine does not allow the use of genetically modified organisms (GMOs) in agriculture, Article 404 of the EU agreement, which relates to agriculture, includes a clause that has generally gone unnoticed: it indicates, among other things, that both parties will cooperate to extend the use of biotechnologies.„There is no doubt that this provision meets the expectations of the agribusiness industry. As observed by Michael Cox, research director at the investment bank Piper Jaffray, ‘Ukraine and, to a wider extent, Eastern Europe, are among the most promising growth markets for farm-equipment giant Deere, as well as seed producers Monsanto and DuPont’.”

Geograful francez Christophe Guilluy tocmai a scos o carte grozavă: La France Peripherique, Comment on a sacrifié les classes populaires (FLAMMARION, 2014) în care vorbește despre faliile adevărate ale Franței (metropole vs zone periurbane și rurale) și despre cele inventate (clasa medie contra banlieues).  Pînă să-i fac o recenzie (aștept să vină. V.S.), prezint un articol mai vechi din Le Monde al autorului în care acesta își prezintă o parte din ideile ce au alcătuit cartea: ”Le malaise français ne serait donc qu’un bégaiement de l’histoire, un processus connu qui, en temps de crise, conduit inexorablement les classes populaires vers le populisme, la xénophobie, le repli sur soi, la demande d’autorité. Cette analyse occulte l’essentiel, le durcissement de l’opinion est d’abord le fruit d’une mise à distance radicale des classes populaires. En effet, pour la première fois dans l’histoire, les classes populaires ne sont pas intégrées au projet économique et social des classes dirigeantes. La nouvelle géographie sociale permet de révéler ce bouleversement. Après trois décennies de recomposition économique et sociale du territoire, le constat est redoutable. Contrairement à ce qui a toujours prévalu, les classes populaires ne résident plus „là où se crée la richesse”, mais dans une „France périphérique” où s’édifie, à bas bruit, une”contre-société”. Des marges périurbaines des grandes villes jusqu’aux espaces ruraux en passant par les petites villes et villes moyennes, c’est désormais 60 % de lapopulation qui vit à la périphérie des villes mondialisées et des marchés de l’emploi les plus dynamiques. Cette „France périphérique” représente désormais un continuum socioculturel où les nouvelles classes populaires sont surreprésentées. Sur les ruines de la classe moyenne, des catégories hier opposées, ouvriers, employés, chômeurs, jeunes et retraités issus de ces catégories, petits paysans, partagent non pas une „conscience de classe” mais une perception commune des effets de la mondialisation et des choix économiques et sociétaux de la classe dirigeante.”
Au apărut deja cîteva cronici proaspete. Una în Liberation: ” D’ouvrage en ouvrage, Christophe Guilluy a pulvérisé l’image d’une France tranquille des pavillons. Et d’une classe moyenne, certes paupérisée, mais qui passait globalement entre les gouttes. Brossant les contours d’une nouvelle géographie sociale, axée sur la notion de «France périphérique», où vit 60% de la population. Ouvriers, employés, commerçants de la petite classe moyenne composent cette France populaire, qui habite les zones désindustrialisées, en grande banlieue pavillonnaire, à Guéret (Creuse) ou à Brignoles (Var). Ce sont eux qui souffrent : «La question sociale n’est pas circonscrite de l’autre côté du périph, mais de l’autre côté des métropoles, dans les espaces ruraux, les villes moyennes, dans certains espaces périurbains qui rassemblent aujourd’hui près de 80% des classes populaires», affirme Guilluy, qui se pose en porte-voix d’une France déconnectée, privée de services sociaux, de transports collectifs ou d’enseignement de qualité. Dans des zones non ou mal desservies par les services publics, où aller en voiture au travail à 20 km coûte 250 euros par mois – un quart du Smic. Exclus des grandes villes et des petites couronnes sous la pression immobilière, une partie de ces classes populaires a aussi choisi un certain entre-soi culturel, dans des zones de plus en plus éloignées des centres villes dynamiques et créateurs d’emplois. Dès lors, constate Guilluy, «les catégories populaires, déjà peu mobiles, sont piégées», isolées, décrochées. Dansdes territoires objectivement sortis des radars.” 

Un articol (accesibil în rusă, engleză și germană) scris de sociologul rus Boris Dubin, ultimul dinaintea morții acestuia survenită prematur la 20 august, despre ratingul lui Putin și despre semnificațiile acestuia: ”Dealing with approval ratings in today’s Russia as opposed to, for example, Germany, the United Kingdom, the United States, France or, I hazard a guess, Poland, one should first of all keep in mind several realities that characterize Russia. First, almost all of the population is alienated from the authorities. Second, the authorities are assessed negatively and there is a general aversion to politics. In Russia, the leader is perceived not as a real politician, elected for a certain term based on certain conditions, but as a rather illusory embodiment of mass expectations that arise from frustration accumulated over time. In the people’s eyes, the state executive is separate from the rest of the actors on the political scene, including both the administration and the party leaders. This situation, again, gives the president many advantages, but also absolves him of responsibility. Finally, thanks to the constant effort of the authorities and their media, the criteria that the population uses to assess the head of state remain rather vague. In other words, the level and stability of Putin’s rating are indicators that the majority of Russians have accepted that there is no alternative to the existing order. Thus, this indicator can actually be considered a measurement of the poverty of Russian society (the narrowness of the margin of choice) as well as of its static disposition. To put it simply: it is the price paid for the lack of a civil society and public life.”

Anton Shekhovtsov publică, în nr. 4 (XIII) / 2014 Sept – Oct al revistei New Eastern Europe (preluat pe Eurozine) despre ideologia lui Dughin și relația acesteia cu scena politică rusească contemporană: ”To conclude, the following three points are worth highlighting. First, Dugin’s organizational and intellectual initiatives are integral elements of Putin’s authoritarian system. In this role, Dugin joins dozens of other agents of rightwing cultural production who, in one manner or another, contribute to the public legitimization of Putin’s regime. Second, Dugin has worked his way up from the eccentric fringes to the Russian socio-cultural mainstream, but his ideology has not changed since the 1990s. What has radically changed is the Russian mainstream political discourse. Lastly, the increasing anti-westernism and anti-liberalism of Putin’s system, its drive to consolidate influence in Eurasia and the country’s growing social conservatism are indicative of the fact that today Dugin and other far-right intellectuals are winning their struggle for cultural hegemony in Russia.”

Un articol în The Guardian despre ultima carte a lui Naomi Klein, This Changes Everything: Capitalism vs The Climate, despre adevăratul generator al catastrofei climaterice („încălzirea globală”), care nu ar fi bioxidul de carbon, ci capitalismul: „Her first book, No Logo, about the power of brands over sweatshop workers in Asia who made the products (and the consumers in America and Europe who consumed them), politicised a generation of twentysomethings. It became the handbook of the anti- globalisation protests, and inspired two Radiohead albums.// Seven years later, her second book, Shock Doctrine, analysed how wars, coups and natural disasters were used as a pretext to impose so-called “free market” measures. Now Klein is back, writing about capitalism, only this time the fate of the entire planet is at stake. With her new book, This Changes Everything: Capitalism vs The Climate, Klein hopes to set off the kind of powerful mass movement that could – finally – produce the radical changes needed to avoid a global warming catastrophe and fix capitalism at the same time. She argues that we have all been thinking about the climate crisis the wrong way around: it’s about capitalism – not carbon – the extreme anti-regulatory version that has seized global economies since the 1980s and has set us on a course of destruction and deepening inequality.”

Nicolas Truong, în Le Monde: în faţa eşecul stîngii franceze, întruchipat de guvernarea François Hollande, doi economişti şi intelectuali francezi cu renume, Jacques Attali şi Bernard Maris, propun o alternativă crizei politice şi economice, datorate unei conjuncturi mondiale şi ineficient gestionate de actualii guvernanţi, prin producerea unei „economii a gratuităţii”: „La révolution technologique rendrait possible une société du temps libéré non plus consacré à la consommation, mais à la création, à l’altruisme, explique Jacques Attali. Il ne s’agit pas seulement de donner du travail, mais de s’interroger sur son sens, son contenu, son utilité. « Aujourd’hui, la question incontournable porte sur la question de la nature du travail », soutient de son côté Bernard Maris.” Aici se poate citi întreaga dezbatere dintre Attali şi Maris.

Jacques Sapir, pe platforma „RussEurope”, cu încă o scurtă analiză-avertisment faţă de ultimele evenimente din Ucraina, care se concentrează pe erorile comise de guvernarea de la Kiev: „Sauver le cessez-le-feu en Ukraine!”: „Rappelons donc ici deux vérités que les derniers événements rendent toujours plus d’actualité : // Le cessez-le-feu ne sera réellement respecté que si il y a au préalable un accord sur la délimitation des forces et si l’on désigne une force d’interposition sous mandat des Nations Unies. Cette simple vérité devrait être évidente pour tous. Il faut tout l’aveuglement partisan qui règne aujourd’hui dans l’UE et en France pour qu’on la refuse.// Le gouvernement de Kiev doit immédiatement ouvrir des négociations avec les insurgés sur le statut de l’est de l’Ukraine s’il veut REELLEMENT aboutir à une solution politique. Le temps n’est plus où l’on pouvait « concéder » aux insurgés un statut. Ce dernier devra être négocié. Il impliquera presque certainement une redéfinition de la constitution de l’Ukraine, point sur lequel je tente d’attirer l’attention depuis le mois de mars.”

În „Pământ, drepturi, exil, supraviețuire. Despre mizele rezistenței palestiniene”, pe CriticAtac, Leila Said face o expunere amplă şi multidimensională a conflictului din Palestina (Gaza şi Cisiordania). Autoarea ne sugerează de asemenea cîteva piste pentru un activism eficient îndreptat pentru o pace reală şi durabilă în regiune: „Fâșia Gaza este un teritoriu de 365 de km pătrați cu o populație de 1.8 milioane de locuitori în martie 2014, adică 5109 persoane pe km pătrat. Din cei 1.8 milioane de palestinieni, 1,240,082 sunt refugiați, adică aproximativ 2/3 din populație. 500.000 din totalul refugiaților locuiesc în prezent în 8 tabere de refugiați, acestea fiind printre locurile cele mai dens populate din lume. Aceasta situație dureaza de mai bine de 65 de ani. În timpul razboiului din 1948 dintre Israel și țările arabe, precum și după război, aproximativ 200.000 de oameni au fost forțati sa se refugieze în Gaza. Aceștia proveneau atat din satele din apropierea Fâsiei, cat și din cele din zona Jaffa (actualmente Tel-Aviv), de unde au fost expulzați 25% din totalul celor ajunși în Gaza. Înainte de această migrație forțată, populația băștinașă a Fășiei Gaza era de doar 75.000 de locuitori. Pe pământurile din apropierea Fâșiei Gaza, de unde a fost expulzată populația arabă, au fost construite orașele din sudul Israelului (…)”.

Vasile Ernu, pe blogul său de pe adevarul.ro, despre „cazul Irina Tarasiuc” (vedeta din RM care este pe cale de a-şi pierde cetăţenia română, recent (re)dobîndită, datorită unei declaraţii „nepatriotice” pe facebook): „Dar „cazul Tarasiuc”, în loc să ne ridice nişte întrebări şi să ne pună să regîndim şi să analizăm ce se întîmplă în această zonă, a devenit un moment de isterie. (…) În cazul în care Comisia pentru Cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale a cedat sau va ceda în urma presiunilor unor politiceni care-şi fac capital politic printr-un discurs patriotard ieftin şi a unui grup naţionalist cu o abordare de secXIX, care invocă doar „neam, sînge, patrie, popor, drept sacru etc”, atunci intrăm într-o zonă minată. Iar acest „trebuie dat un exemplu”, de care vorbeşte Tomac, poate deveni un precedent foarte periculos în care cetăţenia poate fi pierdută din motive aliatorii şi i se poate lua oricui la presiunea te miri ştii cui. Ca în faimoşii ani `30 şi `50. Să nu uităm că am mai făcut astfel de lucruri în diverse regimuri.”

În „Ziua Scrisului Românesc” (Jurnal de Chişinău), Mircea V. Ciobanu analizează cauza principală a falimentului realismului socialist, care ar fi, potrivit autorului, refuzul celor care l-au profesat, dar şi al celor care l-au susţinut pe cale instituţională, al oricărei expresii de modernitate literară: „Am văzut însă ce se întâmplă pe terenul literaturii. Inginerii „literaturii moldoveneşti” neagă, iniţial, orice legătură cu trecutul, cu literatura clasică („burghezo-moşierească” şi „românească”)  şi penalizează crâncen orice cochetare cu literatura modernă („decadentă”). „Literatura moldovenească” îşi taie craca din ambele părţi, lipsindu-se de trecut şi de viitor, concomitent. Din acest motiv, anii 20-50 ai „literaturii sovietice moldoveneşti” nu au dat niciun text cu valoare literară, demn de reţinut, căutat de cititor (şi nu impus de şcoala sovietică).// Abia în anii 60 ai secolului trecut, după re-acceptarea clasicilor (fie şi parţial-selectiv) şi după adoptarea unei scriituri moderne, scriitorii din Basarabia (Druţă, Busuioc, Beşleagă, Vasilache, Vieru, Saka ş.a.) au început să producă literatură autentică. Numai că, la o lectură atentă, s-a descoperit că această literatură este parte (fie şi distinctă, fie şi modestă) a literaturii române!”.

 

CĂRȚI.

Editura Polirom a scos o variantă prescurtată a cărții lui Thomas Picketty, ”Le Capital au XXIe siècle” sub titlul Economia Inegalităților. CriticAtac a publicat un fragment al cărții.

Daniel Riolo. Racaille football club ? Fantasmes et réalités du foot français (2013). O bună cercetare a societății franceze prin prisma echipei sale naționale de fotbal. Fotbalul funcționează demult, argumentează autorul, ca un ascensor social pentru săraci și clasele defavorizate, în condițiile în care celelalte posibilități de mobilitate socială sunt blocate. Există o echipă națională a Franței compusă din copiii zonelor defavorizate (les banlieues), asupra cărora apasă zilnic presiunea banilor, a atenției mediatice, a frustrărilor naționalist-patriotarde a francezilor. Scandalul cu revolta echipei la Campionatul Mondial din 2010 din Africa de Sud, fluieratul imnului național cu ocazia unor meciuri Franța-Tunisia, Franța-Algeria – sunt probleme ce țin nu doar de stadion ci și de societatea franceză în general.

 

FILME.

O impresie de Dan Alexe, pe blogul său, despre filmul „A Most Wanted Man” (2014) cu Philip Seymour Hoffman (ultimul său film), „într-un rol monstruos, cu barbă de trei zile…”: „Când apare, plesnește ecranul de tristețe: gras, șleampăt, gâfâind, fumător în lanț, alcoolic care bea în ascuns ca să uite că bea atâta pe față… Depresia imprimată pe fruntea lui e din cele cărora le e lehamite să mai pretindă că-și caută un simulacru de leac.// Când e bărbierit – arată obscen, într-atât cearcănele alea si buhăiala tristă nu merg decat cu o barbă de trei zile. Genul asta de oameni reușesc să aibă in permanență o barbă de trei zile si ochi de panda bătut.// Philip Seymour Hoffman este Günther Bachmann, șeful unei unități secrete a poliției din Hamburg.”

 

IMAGINI.

Imigranți africani la granița dintre Maroc și Spania, în așteptarea unei șanse de a pătrunde în Uniunea Europeană (sursa: Spiegel )


Un grup de scoțieni în drum spre urnele de vot pentru a se pronunța în privința independenței regiunii (sursa: The Independent).

Sursă imagine de fundal: adevarul.ro.