De ce fel de moldovenism avem nevoie?

[label shape=”” type=””] Serghei Ehrlich [/label] 

 Varianta în limba rusă a articolului  poate fi citită aici.

În ultimul sfert de veac în Moldova se desfășoară un proces de instaurare a dominației culturii românești. Expansiunea culturală a țării vecine e motivată din punct de vedere politic. ”Ideea românească” are ca scop recrearea României Mari în granițele ei din 1918-1940. După ce Republica Moldova va fi transformată într-un ”al doilea stat românesc”, anexarea ei s-ar putea produce cu ușurință.

Acest plan are cîteva avantaje ”rapide” pentru populația Moldovei: o creștere semnificativă a salariilor și pensiilor, posibilitatea de a munci și a studia legal în Europa, speranța diminuării nivelului corupției. Unionismul este vrabia din mînă.

Dar omului îi este caracteristic să viseze la cioara de pe gard. În Europa contemporană a ”regiunilor” are loc un proces de capitalizare a brandurilor locale. Acest proces poate duce chiar la separatism politic: Scoția, Catalonia, Veneția etc. Mai e nevoie să ne unim într-o eră a separărilor generalizate? Poate că, păstrîndu-şi specificitatea politică, cetățenii Moldovei ar obține, pe termen lung, un avantaj mai mare? Un asemenea plan cere responsabilitate și o muncă enormă. E o cale dificilă care cere eforturi considerabile: ”Să facem lucruri mari cu puteri mici!” (cum zicea marele istoric rus Karamzin despre Ștefan al III-lea, adică Ștefan cel Mare), aşa cum ne stă în fire.

Ideea unionismului e împărtășită de o mare parte a intelectualităţii moldovenești. Această poziție poate fi explicată prin avantajul pe care îl are cultura românească ”urbană” în contrast cu cultura ”tradiționalistă”, creată în Moldova Sovietică de scriitorii-țărăniști. În plus, profesorii moldoveni sînt atraşi și de condițiile materiale mai bune ale colegilor lor români.

Oponenții unionismului au căpătat numele de ”moldoveniști”. Acest termen acoperă două grupuri care îşi propun sarcini diferite.

Nucleul primului grup e compus din etnici moldoveni ce au obținut, în statul etnocratic moldovenesc, posibilitatea de a dispune aproape nestingherit de resursele publice. Pentru acest grup, pierderea independenței ar însemna o diminuare semnificativă a profitului de pe urma businessului politic.

Idealul moldovenismului etnocratic nu constă doar în valorile ”agrare”, ci mai ales în valorile prestatale ale neamurilor și ale cumătrismului. În Moldova contemporană există o tradiţie conform căreia grupurile ce conduc instituţiile statului sînt compuse, în temei, din rude, apropiați și consăteni ai conducătorului. Acest lucru conduce la o corupție generalizată și la distrugerea statului. Valorile anti-statale ale rubedeniei sunt vîndute într-un ambalaj propagandistic „tradiţional”, cu ”casă mare” și beciul doldora de butoaie de vin şi conserve, ca în satul de baştină.

Rural prin formă și conținut, moldovenismul etnocratic nu poate să atragă tineretul. Propaganda sa nu face decît să contribuie şi mai mult la promovarea românismului „urban” în sînul tinerei generații.

Moldoveniștii etnocraţi au un complex de inferioritate față de români. Puţini dintre ei se încumetă să-și exprime poziția în mod public. Reprezentanții clasei politice din Moldova recurg la ambiguități, din care îţi dai seama cu greu ce se consideră ei: moldoveni sau români?

Moldoveniştii etnocrați nu se grăbesc să-i lase pe rusofoni la putere. Ei utilizează minoritățile naționale în calitate de ”idioți utili” în lupta lor cu unioniștii.

Moldovenistul etnocrat tipic Voronin nu s-a zgîrcit, în ajunul alegerilor din 2001, să facă promisiuni de oficializare a limbii ruse ca a două limbă de stat și de aderare la Uniunea Rusia-Belarus. În listele deputaților PCRM au încăput destui reprezentanți ai minorităților naționale. Odată ajuns la putere, Voronin și-a uitat însă promisiunile. În perioada guvernării partidului „internaționaliștilor”, reprezentanții minorității rusofone practic au lipsit din forurile puterii executive. De-a lungul istoriei Republicii Moldova, reprezentanţilor minorităților naționale nu le-au fost încredințate funcțiile de președinte de țară, președinte al parlamentului, prim-ministru, ministru al afacerilor interne, ministru de externe, ministru al apărării, procuror general, ministru al apărării, al finațelor, al economiei.

După ce ”internaționaliștii” au fost înlăturaţi de la guvernare, situația minorităţilor etnice a devenit și mai proastă. Rusofonii lipsesc cu desăvîrșire în cadrul puterii executive. Printre deputații din cadrul coaliției de guvernare se găsește doar UN singur nemoldovean.

Un alt grup de moldoveniști este compus din grupurile minorităților naționale vorbitoare de limbă rusă. Spre deosebire de etnocrații moldoveni care se străduie să păstreze un anumit status quo, rusofonii visează la vremurile glorioase ale RSSM, pe cînd ei dominau societatea moldovenească din punct de vedere cultural și erau acceptați, de rînd cu moldovenii, la posturile de conducere ale republicii.

Sentimentele lor nostalgice pot fi înțelese. În Moldova contemporană, minoritățile naționale ”au dreptul” să ocupe o singură nișă prestigioasă – businessul. Proporția lor printre conducătorii și managerii întreprinderilor comerciale depășește de cîteva ori proporția lor în cadrul populației țării. Totuși, rusofonii care au obținut un oarecare succes economic reprezintă o minoritate în cadrul minorităților naționale. Cei care nu reușesc să fie ”rentabili”, abia de își tîrîie existența la scara de jos a ierarhiei sociale. Am constatat, cu groază, pe durata ultimelor călătorii în țară, că oamenii decăzuţi din societate (”vagabonzii”) vorbesc, în temei, în rusă.

Situația economică precară e suplimentată de insultele constante pe care rusofonii le au de suferit în mass-media moldovenească. Declarațiile de ură aparţin nu rareori politicienilor moldoveni. Rușilor, care au suferit probabil cel mai mult din cauza terorii lui Stalin și Lenin, li se atribuie responsabilitatea exclusivă pentru deportările din anii 40 și pentru foametea din 1946. În societatea moldovenească contemporană lipsește recunoștința publică pentru medicii, învățătorii, inginerii ruși care au reușit să transforme, în scurt timp, o provincie românească dezolantă într-o ”vitrină a socialismului”.

Rusofonii, umiliți și obidiţi, nu sînt în stare să reacționeze adecvat la provocările lumii moderne. O mare parte dintre ei ajung să-şi „apere” demnitatea umană într-un mod paradoxal. În ciuda propriilor interese, ei refuză să se „umilească” învățînd limba moldovenească (română).

Moldoveniștii rusofoni nu prea conştientizează conflictul de interese pe care îl au faţă de moldoveniștii etnocrați. Dintr-un motiv neclar, acestora le e frică în mod exclusiv de unioniștii etnocrați. Toate atitudinile rusofobe din societatea moldovenească sînt trecute pe contul ”românilor”. România, în cadrul propagandei rusofonilor, apare ca o parte a ”Gayropei” depravate. Rusofonii îi consideră pe români un ”proiect artificial” și încearcă să-i convingă pe moldoveni că națiunea lor ”primordială” (adică cea autentică, apărută în negura vremurilor) nu ar a avea nicio legătură cu națiunea românească. Printre rusofoni, este răspîndit sloganul ”Cei care se cred români, să se ducă în România!”. Aceștia nu îşi dau seama că în acest mod nu fac decît să reproducă lozinca etnocraților moldoveni din epoca perestroicii: «Чемодан, вокзал, Россия!» (”Valiza, gara, Rusia!”) – pe care unele grupuri extremiste sînt pregătiţi să o relanseze. O astfel de propagandă produce un efect invers. Moldovenii s-au plîns nu o dată: ”În momentul în care rușii încearcă să ne convingă, în limba rusă, că noi nu suntem români, eu voi dovedi, fie și din spirit de opoziție, că sînt român.”

Prin dezbinarea și ideologia ”reacționară” pe care le propagă, moldovenismul etnocratic și moldovenismul rusofonilor contribuie, mînă în mînă, la victoria românismului în Moldova.

Poate fi oare schimbată situația?

Înclin să cred că, în acest caz, ambele grupuri de moldoveniști ar trebui să se dezică de egoismul de grup, atît de dăunător statalității moldovenești, și să meargă la compromisuri reciproce.

Primul compromis ar trebui să vină din partea majorității etnice moldovenești. Cei care sînt mai mulți și mai puternici ar trebui să fie mai generoși. Este important să se inducă minorităților etnice un sentiment de confort. Pentru aceasta nu e suficientă garantarea statutului limbii ruse și altor limbi ale minorităților naționale. Mai e necesar, printr-o lege separată, să se stipuleze obligația statului moldovean de a se susţine cultura minorităților etnice din bugetul de stat, prin crearea unei infrastructuri pentru fiecare grup etnic: educație în limba maternă, stație radio, ziare, muzeu etnografic, teatru, institut de cercetare etc.

După ce vor obține garanții din partea majorității că drepturile lor vor fi respectate, minoritățile naționale vor trebui să facă un pas în întîmpinare: să învețe limba moldovenească (română).

Înțelegerea interetnică va contribui la formarea unei națiuni civice moldovenești multietnice în cadrul căreia va fi posibilă ocuparea prin concurs a posturilor de conducere exclusiv pe criteriul competenței și al calităţilor. În cadrul unui stat eficient, amenințarea ”înghițirii” de către statul vecin va trece de la sine pe planul doi. Va dispărea și românofobia. România va fi privită ca o țară frățească cu care este necesar să dezvoltăm o colaborare multilaterală.

Iată moldovenismul de care avem nevoie cu toţii!

Traducere din română: Vitalie Sprînceană.

Sursa: http://enews.md
Traducerea și publicarea acestui articol s-a făcut cu acordul autorului.