Revista de duminică. (Nr.34)

ARTICOLE:

Ziarul de Gardă face un inventar al averilor mitropolitului Vladimir: ”Înalt Prea Sfinţitul (ÎPS) Vladimir, mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove, sau Nicolae Cantarean, pe numele său de mirean, deţine, în arendă, prin intermediul unei firme în care figurează în calitate de fondator, alături de un alt slujitor al Domnului, un hectar de pădure în apropierea s. Ruseştii Noi, r. Ialoveni, pe care are construită o casă de vacanţă, îngrădită şi ferită de ochii muritorilor de rând. În urmă cu aproape două săptămâni, ZdG l-a surprins pe ÎPS în zonă, la volanul maşinii de lux a Mitropoliei Moldovei, o Toyota Land Cruiser, cu numere guvernamentale. ÎPS mai are un apartament de lux de 175 m.p., estimat de experţi imobiliari la peste 3 mln. de lei, şi figurează în calitate de fondator la încă un SRL, specializat în reparaţia automobilelor. Conform informaţiilor oferite de Camera Înregistrării de Stat (CÎS), Nicolae Cantarean este fondatorul a două SRL-uri: SRL Lada-Ton şi SRL Lemn Construct Prim, şi administrator al unui SRL care deţine Publicaţia Perioadică „Altarul Credinţei”. Conform informaţiilor din baza de date a ÎS „Registru”, disponibilă şi on-line, în R. Moldova există o singură persoană cu numele şi prenumele Nicolae Cantarean.”

Deputatul comunist Grigorii Petrenco a mers în Elveția, în orașul Sciez, ce se află la granița francezo-elvețiană, unde a găsit o vilă ce aparține oligarhului Vlad Plahotniuc, prim-vicepreședinte al Partidului Democrat din Moldova. Această casă nu apare în declarațiile de avere pe care Plahotniuc le-a făcut în perioada în care era deputat și e trecută pe numele soției sale, Oxana Childescu.

Impresarul artistic Aurel Mitran despre viaţa de rock-star în România comunistă: două spectacole pe zi, hoteluri îngheţate, parizer şi duşuri scurte cu apă minerală: ”Întrebare:Dar n-am avut nici rockeri disidenţi, contestatari, arestaţi… Răspuns: Rockeri arestaţi n-am avut pentru că rock-ul în România aducea bani. Comuniştii erau dispuşi să închidă ochii pentru că era eficient. Tineretul venea la spectacole. Nu existau antreprize particulare ca în Ungaria, ca în Polonia sau în Cehoslovacia. Rock-ul era al statului. La noi era o chestie de eficienţă financiară. Şi atunci, din punct de vedere ideologic se mai închideau ochii. De ce să arestezi „găina care face ouă de aur“? Erau două spectacole pe zi. Se făceau zeci de mii de lei zilnic. Banii ăştia îi lua statul…Evident că totul era controlat. Dar, securiştii nu erau atât de tâmpiţi pe cât suntem tentaţi să credem. Costineştiul, de exemplu, e o invenţie perfectă. Era o oază de libertate. Ne-am dat seama după ce am îmbătrânit. Atunci aveam senzaţia că suntem toţi zmei. Dar, tineretul trebuia să răsufle pe undeva. ”

Serghei Erlich despre identitatea civică moldovenească (vom traduce și publica ulterior articolul): ”Своей разобщенностью и убогой «реакционной» идеологией этнократический молдовенизм и молдовенизм русскоязычных дружно способствуют победе румынизма в Молдавии. Возможно ли изменить ситуацию? Считаю, что для этого обе группы молдовенистов должны пойти на встречу друг другу. Первый шаг должно сделать молдавское этническое большинство. Те, кого больше, кто сильнее должны быть великодушными. Необходимо создать комфортное самоощущение у этнических меньшинств. Для этого необходимо не только гарантировать статус русского и других языков. Необходимо отдельным законом закрепить обязательства молдавского государства по поддержанию культуры этнических меньшинств путем создания инфраструктуры для каждого этноса: образование на родном языке, телевизионный канал, радиостанция, газета, журнал, этнографический музей, театр, научно-исследовательский институт и т.д. Получив гарантии большинства в уважении своих прав, этнические меньшинства должны сделать ответный шаг доброй воли – начать изучение молдавского (румынского) языка. Межэтническое согласие приведет к формированию полиэтничной молдавской гражданской нации, в рамках которой будет возможно обеспечить конкурсное замещение руководящих постов исключительно по критериям компетентности и способности. В эффективном государстве угроза поглощения соседней страной сама по себе отойдет на второй план. Исчезнет и румынофобия. Румыния будет рассматриваться как братская страна, с которой необходимо развивать всестороннее сотрудничество. Вот в каком молдовенизме мы все нуждаемся.”

Arkadii Babcenko la Echo Moskvy despre războiul nerecunoscut al Rusiei în Ucraina și despre faptul că guvernul rus cumpără tăcerea rudelor soldaților ruși uciși: ”Я думаю, мы сейчас наблюдаем становление самой страшной для России войны за двадцатый и двадцать первый век. Не в смысле количества погибших, а в смысле того, что происходит сейчас с обществом. Еще ни одна нация ни за одну войну не додумалась до того, что можно за деньги отказываться от имен своих павших мужей. Что можно за компенсацию или квартиру снять имя своего мужа с его могилы. Что можно отказаться от имени павшего отца своих детей. Что можно выдавать погибшего за живого. Что можно соглашаться с тем, что их несуществующие вроде как тела будут закопаны в безымянных могилах в несуществующей вроде как войне в несуществующей вроде как стране… Посыл же этой войны – быть неопознанным. Умереть без собственного имени. Я не понимаю, как можно скупать своих погибших граждан, тобою же и посланных на войну.  Я не понимаю, как можно продать своего погибшего мужа, сына, брата за компенсацию. Я не понимаю этого.  Это реально страшно.” 

„Accueillons l’Ukraine à l’OTAN” (Să primim Ucraina în NATO) proclamă un articol în Le Monde de Alexandre Melnik: „L’adhésion de l’Ukraine à l’OTAN constitue la seule riposte de l’Occident capable de contrer l’expansionnisme de Vladimir Poutine et pourrait donner un nouveau souffle aux institutions européennes, en quête d’identité en ce début du nouveau siècle. Déjà récurrente depuis des mois, une question hante, avec une acuité nouvelle, les chancelleries et les consciences occidentales : quelle attitude adopter face à la Russie qui piétine la loi internationale, enenvahissant, au grand jour, l’Ukraine ? Les ressources diplomatiques s’épuisent chaque jour davantage dans une situation qui échappe à tout contrôle, où même les thuriféraires le splus zélés du président russe semblent être dépassés par le cynisme et le jusqu’au-boutisme de leur maître à penser. Il devient clair que la finalité de sa stratégie dépasse la Crimée, voire le Donbass, et concerne l’Ukraine toute entière qu’il veut rattacher au « monde russe », prétendument incompatible avec l’Occident.”

„Amnesty International denunţă crime de război în Ucraina şi ingerinţe din partea Rusiei” (Le Monde): „Crimes de guerre, bombardements « aveugles », enlèvements et actes de torture. Dans un communiqué publié dimanche 7 septembre à Kiev, Amnesty International dresse le bilan des exactions commises par les séparatistes prorusses et les milices ukrainiennes au cours du conflit qui secoue depuis cinq mois l’est de l’Ukraine. « Toutes les parties se sont montrées indifférentes à l’égard de la vie des civils et négligent de manière flagrante leurs obligations internationales. »”

Mary Dejevsky scrie în The Guardian despre schimbarea demografiei religioase a Marii Britanii și despre consecințele acestei schimbări asupra politicii interne și externe a țării:  There is, though, rather more in play here than raw numbers of potential asylum seekers. The prominence of the bishops, and their stress on the plight of displaced Christians, highlights something else: the competing pressures on UK foreign policy from the demographic changes taking place in Britain. It is not just migration that will be at issue in the next election, but the ability of this country – with or without Scotland – to function in the future with a single, agreed set of interests abroad. The conflicts afflicting what might be called the greater Middle East, but not just this region, pose the question with a particular clarity. The UK may be a Christian country, but it is not only a Christian country, and if persecuted Christians are privileged above other asylum seekers, how might this be interpreted by the growing non-Christian (especially Muslim) part of the population? What political or social effects might it have?

Fostul ministru al finanțelor Veaceslav Negruță scrie pe blogul propriu despre o gaură în bugetul pentru 2014 și despre similaritatea situației curente cu cea din 2009: ”Această cifră este aproape ca şi în 2009, când gaura era de 8,5 miliarde lei. Dar situaţia este similară şi din mai multe puncte de vedere: Apar prea multe angajamente financiare fără surse de finanţare. Campania electorală amplifică această tendinţă. Sunt aplicate ajustări în politica fiscală în interesul anumitor grupuri de interese, dar în detrimentul stabilităţii financiare la nivel macroeconomic. Se lasă impresia că actuala guvernare se găteşte să plece în opoziţie. Asta reiese din faptul că Nu sunt întreprinşi paşi pentru asigurarea pachetului financiar necesar a fi pus la dispoziţia Guvernului, imediat după alegeri, pentru a nu admite eventualele blocajele financiare ulterior.”

 James R. Grossman în New York Times despre bătăliile pentru manualele de istorie din SUA: ”And there’s the rub. Fewer and fewer college professors are teaching the United States history our grandparents learned — memorizing a litany of names, dates and facts — and this upsets some people. “College-level work” now requires attention to context, and change over time; includes greater use of primary sources; and reassesses traditional narratives. This is work that requires and builds empathy, an essential aspect of historical thinking. The educators and historians who worked on the new history framework were right to emphasize historical thinking as an essential aspect of civic culture. Their efforts deserve a spirited debate, one that is always open to revision, rather than ill-informed assumptions or political partisanship.”

Un profesor de istorie şi literatură din Franţa explică în Le Monde motivele pentru care demisionează: „Ma thèse est que cette institution que l’on se plaît à appeler l’école de la République est totalement anachronique et qu’elle est demeurée, dans l’esprit, ce qu’elle était déjà il y a plus d’un siècle, alors même que le rôle que lui assigne la société a radicalement changé. // Considérant que pour une large part l’école de la République reste fondée sur les mêmes bases qui étaient les siennes quand il s’agissait, sous la III^e République, de former des soldats-citoyens prêts à se sacrifier pour la patrie, et rappelant cette évidence que c’est une finalité depuis longtemps dépassée, je veux donner (sans prétendre toujours à l’originalité) quelques aperçus de ce que pourrait être une école dans laquelle je me sentirais à ma place en tant qu’enseignant.// L’école dans laquelle je pourrais enseigner, ce ne serait peut-être pas l’école de la République, mais la vraie école des Lumières, c’est-à-dire l’école de l’individu. Une école qui mettrait au centre de son action la sensibilité de l’élève. Une école qui aurait pour finalité d’aider cet individu en formation qu’est l’élève à se connaître lui-même, afin qu’il puisse faire des choix dans une société libre et démocratique qui a fait le deuil de ses institutions et dont le devenir repose désormais presque exclusivement sur les choix individuels.” Aş adăuga că, în mare, şcoala noastră suferă de acelaşi anacronism: formează ostaşi-cetăţeni şi mai puţin cetăţeni conştienţi de actele lor raţionale, capabili de sensibilitate şi solidaritate sinceră.”

Antoine Flandrin, în blogurile Le Monde despre o expoziţie de afişe de propagandă în SUA în timpul Primului Război mondial: „La New York Public Library consacre ainsi une petite exposition aux affiches de propagande de la première guerre mondiale. Intitulée « Over here: World War One and the fight for the American mind » (« Par ici : la première guerre mondiale et la lutte pour l’esprit américain »), elle revient sur le débat qui fait rage au sein de la société américaine dès les premières heures de la guerre : les Etats-Unis doivent-ils intervenir ? (…) Sous la houlette de l’ancien président républicain Theodore Roosevelt, une campagne de propagande interventionniste aux accents germanophobes est lancée à travers les Etats-Unis à partir de 1916. Les affiches présentées dans cette exposition montrent comment le camp interventionniste tente d’installer la peur dans les foyers américains. (….) Comme le souligne John Maxwell Hamilton dans le Washington Post, nombre des traits caractéristiques de la société américaine d’aujourd’hui trouvent leurs racines à l’époque de la première guerre mondiale. Le sens de l’identité américaine, l’immigration, la société de l’espionnage et de la surveillance, la contestation et la liberté d’expression, le rôle des Etats-Unis dans le monde sont devenus des préoccupations majeures pour les Américains au début du XX^e siècle.”

AUDIO & VIDEO: 

Radio Radicale. L-am ”găsit” pe autostrada Padova-Bologna în timp ce mă îndreptam spre centrul Italiei. Un radio cu un motto inovativ: ”Conoscere per deliberare” și care își propune să ofere informație politică curentă fără comentariu propriu. Postul transmite în direct toate dezbaterile politice majore din Parlament, Guvern, autorități locale, cluburi de discuții, face interviuri și sondaje stradale. (V.S.)

O lectură a lui Francois Hartog, de la EHESS, despre regimurile de istoricitate, adică maniera în care sunt articulate categoriile prezentului, trecutului și viitorului. Aici un fragment  în rusă al unui articol pe aceeași temă. (V.S.)

François Hartog, Régimes d’historicité et présentisme from Tristan Landry on Vimeo.

 CĂRȚI:

Thomas Frank, What’s the Matter with Kansas?: How Conservatives Won the Heart of America ( Holt Paperbacks, 2005). Cartea își propune să explice un paradox: de ce populația din zonele cele mai sărace ale SUA – autorul ia Kansas drept referință – votează pentru Partidul Republican (al businessului mare, al corporațiilor și capitalismului fără limite)? Explicația pe care o găsește: e vorba de războaiele culturale, adică eliminarea economicului din dezbaterile politice și trecerea discursului public pe teme ”morale” și ”culturale” precum avortul, homosexualii, creaționismul, identitatea etc. Doar în acest mod, cînd ”pericolul homosexualismului” (sau oricare altul la fel de ”real”) eclipsează orice altă temă, în primul rînd cele economice, săracii ajung să voteze partidele bogaților (care adoptă poziția de gardieni ai moralității). (V.S.)

Dan Neumann face o recenzie cărții lui Naomi Klein, The Shock Doctrine (2007): ”Cartea The Shock Doctrine i-a câștigat nu numai reputația în spațiul anglo-saxon, dar și ura, disprețul și atacuri din partea diverselor partide de dreapta și instituțiile lor afiliate atât în Statele Unite, cât și în Europa. Având în vedere caracterul controversat al tipului de idei emis de Naomi Klein, orice recenzie cu pretenții la obiectivitate ar trebui să se mențină la date și informații, lăsând intepretările la latitudinea cititorului. The Shock Doctrine nu este atât de greu de rezumat cât privește concluziile pe care Naomi Klein le scoate din fiecare capitol. Forța interioară a textului rezidă în acumularea copleșitoare de date, de informații jurnalistice, de referințe clare, care se pot examina și critica ca atare, operațiune pe care cei care o consideră pe Naomi Klein o adeptă a teoriei conspirației și o manipulatoare au realizat-o deja, cu mai mult sau mai puțin succes…Concluzia jurnalistei Naomi Klein este una totuși una optimistă: atunci când un guvern implementează politici economice care duc la distrugerea companiilor de stat sau la privatizarea falimentară a altora, când sindicatele sunt atacate și lichidate, iar asigurările sociale scad la cote egale cu creșterea sărăciei prin șomaj exploziv, când bogații se închid în cartiere-fortăreață unde sunt apărați de firme de pază acționând ca o armată privată, când suveranitatea unei țări este subminată de instituții internaționale pro-corporatiste precum FMI sau Banca Mondială, atunci suntem cu toții expuși unei doctrine șoc neoliberale, în spatele căreia se ascund interesele unei plutocrații corupte, odioase și eminamente rasiste în politicile sale sociale. Nu rămâne decât lupta în favoarea democrației reale, nu a simulacrului său.”

Michael Walzer, Revoluția sfinților. Un studiu despre originea politicii radicale, trad. Ciprian Șiulea, Cluj, Tact, 2013. Prezentare de Claudiu Gaiu: ”Studiu clasic asupra politicii puritane și al universului ideatic și sentimental al făptuitorilor primei revoluții moderne: Oliver Cromwell și sfinții calviniști. Revoluționarii iacobini și bolșevici ar reproduce prin gravitatea și autocontrolul lor acestă primă experiență revoluționară modernă…Cartea lui Walzer descrie fizionomia unui alt model de civilizare modernizatoare: pastorul puritan, format în exilul politic impus de regina Maria (Bloody Mary) sau surghiunul voluntar al conștiinței sale în mijlocul păcătoasei Londre. El pregătește apariția comerciantului liberal al lui John Locke, care nu mai are nevoie de zelul și controlul totalitar exercitat de primul asupra marii nobilimi excentrice, sărăcimii trândave sau negustorilor puși pe căpătuială. Ei au nivelat societatea și introdus un spirit egalitar și contractual în familii și în politică în scopul instalării în Marea Britanie a unei comunități sacre cu așteptări milenariste. Opusul iese din căile bătute ale exegezei marilor nume ale filosofiei și teologiei pentru a bate terenurile înțelenite ale predicației populare.”

Mihai Ștefan Poiată, ROCKul, „NOROCUL” & NOI (1966-1970). Editura ARC, 2013. Prezentare de Mircea V. Ciobanu: ”În cazul unei cărţi de acest gen, merită menţionată şi „factura” ei ca obiect. Cartea este bogat ilustrată cu imagini de epocă, este un film al realităţilor de acum. Construcţia ei este foarte cinematografică, dar merită menţionat şi designul, elegant şi funcţional, care contribuie la reconstituirea evenimentelor şi anturajului. Aplauzele le merită Mihai Bacinschi, autorul concepţiei grafice şi al machetei. Scrierea cărţii e o legendă în sine. Un fost aviator le propune prietenilor săi editori să facă o carte despre „Noroc” în genul biografiei autorizate „The Beatles” de Hanter Davies. Sorţii cad – explicabil – pe Mihai Ştefan. Acesta cade de acord, apoi, cam o dată în an, vine la editură şi anunţă că abandonează ideea. Proiectul se întinde pe şase ani. Mihai Ştefan interoghează foştii membri ai formaţiei, dar şi pe fanii acestora. Se adună de o istorie a URSS şi de o istorie a impactului muzicii occidentale asupra noastră. Moartea subită a lui Mihai Dolgan îi dictează autorului genul scrierii pentru compartimentele evocatoare: vorbirea directă.
Am putea să spunem că avem aici o secvenţă de istorie, reflectată din unghiul unor evenimente pur-artistice. Dar poate că lucrurile stau cumva invers? Poate că ceea ce ne-am obişnuit noi să numim „istorie” (schimbări de împăraţi, războaie, confruntări, ascensiuni şi declinuri economice) nu sunt decât un fundal pe care se produce adevărata istorie: cea care reflectă o succesiune a faptelor de cultură şi a impactului acestora?”  

 Booksa e un club de cărți din Croația care organizează lecturi publice, întîlniri cu autori etc.

 FILME.

The Death of Yugoslavia (BBC, 1995). De departe cel mai bun film despre dizolvarea Iugoslaviei și războaiele ce i-au urmat. Documentarul combină imagini din arhive, povestirea de la persoana a treia dar și puncte de vedere ale participanților direcți ai evenimentelor: Slobodan Milosevic, Milan Kucan, Alija Izedbegovic, Franjo Tudjman și alții. E o cercetare foarte amplă despre transformarea socialismului internaționalist în naționalism isteric, despre vecini și prieteni ce se ucid reciproc după secole de conviețuire pașnică. Despre nebunia umană. (V.S.) 

O trecere în revistă de Isabelle Regnier a filmelor cîştgătoare şi a celor nominalizate pentru premiul Leul de aur de la Veneţia (Le Monde). En décernant, samedi soir, le Lion d’or à A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence de Roy Andersson (un pigeon s’assit sur une branche pour réfléchir à l’existence), et le prix du meilleur réalisateur à Andreï Kontchalovski pour The Postman’s White Nights (les nuits blanches du postier), le jury présidé par le compositeur Alexandre Desplat, a primé à Venise un cinéma de la maîtrise.”

• Lion d’or du meilleur film : A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence (Un pigeon assis sur une branche réfléchissant à l’existence) de Roy Anderson (Suède)
• Lion d’argent de la meilleure mise en scène : Andrei Konchalovsky pour The Postman’s White Nights (Russie)
• Grand Prix du jury : The Look of Silence, documentaire de Joshua Oppenheimer (Danemark, Indonésie)
• Prix spécial du jury : Sivas de Kaan Mujdeci (Turquie)
• Coupe Volpi de la meilleure interprétation masculine : Adam Driver pour Hungry Hearts, de Saverio Costanzo
• Coupe Volpi de la meilleure interprétation féminine : Hungry Hearts de Saverio Costanzo
• Prix du meilleur scénario : Rakhshan Bani-Etemad et Farid Mostafavi pour Tales (Iran)
• Prix Marcello Mastroianni à un jeune acteur : Romain Paul dans Le dernier coup de marteau d’Alix Delaporte

Gazeta.ru, în registru ironic, despre primele două filme cîştigătoare ale festivalului de la Veneţia: „71-й Венецианский кинофестиваль завершился победой российского и шведского кино — Андрей Кончаловский получил «Серебряного льва» за фильм «Белые ночи почтальона Алексея Тряпицына», а главный приз достался шведу Рою Андрессону за картину «Голубь сидел на ветке, размышляя о жизни». // В фильме, получившем «Золотого льва» 2014 года, есть удивительная сцена: Карл XII в декорациях современного мира возвращается из-под Полтавы, где его армия потерпела поражение, и пытается зайти в туалет в баре, но безуспешно: там занято.// Король садится к барной стойке и уныло рассуждает об «этих непредсказуемых русских». // Но сражаются европейцы с русскими только на экране.”

IMAGINI.

(sursa)

sursă imagine de fundal: Europa Liberă.