DEZBATERI ISTORIC RECENTE

Memorie şi idoli

[label shape=”” type=””] Vitalie Vovc [/label]

 

Depuis 1933 je sais – ce dont je me doutais depuis longtemps mais que je ne voulais pas admettre – que, partout, dresser les gens à être ainsi plus peuple qu’ailleurs* est chose facile; et je sais aussi que dans le psychisme de tout être cultivé se trouve une couche de l’âme très „peuple”. Tout ce que je sais sur la duperie, toute mon attention critique ne me sont, à un moment donné, d’aucun secours. A chaque instant, le mensonge imprimé peut me terrasser, s’il m’environne de toutes part et si, dans mon entourage, de moins en moins de gens y résistent en lui opposant doute. Victor Klemperer, LTI, La langue du III Reich, (Albin Michel, 1996, p.289) (1.)

Poetul este sclav… În orice epocă, dacă nu este revoltat – dar atunci riscă o moarte rapidă, ca a unui gladiator, a unui martir –, depinde de un mecena, iar dacă acel mecena este tiran… Ion Vianu, Amor intellectualis: romanul unei educaţii, (Polirom, 2011, p.258)

Îmi aduc aminte cînd, în 2011, apărea la Paris, la editura Denoël, o carte de Benoît Rayski, „Le bordel de Soroca”(2.)… Cartea este despre un epizod tragic (încă unul…) din istoria noastră a tuturor. Pe timpul războiului, la Soroca ar fi existat un bordel unde se aduceau cu forţa fete evreice pentru a satisface „nevoile” soldaţilor nazişti… După 15 zile erau considerate „uzate” şi duse la Nistru pentru a fi împuşcate, iar în locul lor se aduceau altele…

Nişte „patrioţi” de-ai noştri s-au arătat extrem de scandalizaţi pe atunci şi au lansat nişte soiuri de petiţii, au început a colecta semnături, i-au scris şi autorului scrisori vehemente: cum de îndrăzneşte el să ponegrească ţara noastră atît de curată şi de neprihănită şi să prezinte lumii o faţetă care ne-ar umili într-atît?!

Îmi mai aduc aminte că am întrebat atunci această lume belicoasă cînd am primit şi eu „petiţia” spre semnare dacă a citit careva cartea… Nu o citise nimeni!!!… Dar semnaseră cu hurta scrisoarea… Eu nu am semnat hîrtia respectivă, ci am comandat cartea.

Eu nu ştiu şi nu am posibilitatea să verific dacă acel bordel a existat cu adevărat, deşi nu m-ar mira… Corect ar fi, dacă tot doreşti să demonstrezi că autorul ar fi un impostor, s-o citeşti, după aia să verifici exactitatea celor citite în surse istoriografice de încredere şi doar apoi, cu probe justificative…

În schimb, eu ştiu că în pădurea de lîngă Cosăuţi a existat un soi de ghetto unde au fost mînaţi evrei… Habar n-am dacă există documente despre acel loc. Eu o ştiu din povestirea unui martor ocular, care a fost la faţa locului, care i-a văzut murind acolo de foame, trăind în corturi de pînză în mijlocul pădurii, care a văzut groapa comună cu zeci de cadavre, deschisă şi strigătoare la cer şi care aştepta să se umple pentru a fi astupată… Acel martor ocular, pe atunci fetişcană tînără, a fugit de groază acasă, aruncînd la pămînt merindele pe care le ducea într-acolo pentru a le schimba pe ceva la evrei, căci se zvonise în satele din împrejurimi că evreii schimbă lucruri bune pe ceva de mîncare… Atîta doar că trebuia să nu te prindă paza…

Eu mai ştiu că printre acei evrei era şi Avram (ce nume impersonal pentru un evreu!…) cu familia sa, consătean şi prieten bun cu soţul martorului meu ocular, pe care tot el i-a dus, la rugămintea lui Avram, cu căruţa la Cosăuţi atunci cînd au fost ridicaţi, pentru ca să poată încărca cît mai multe lucruri… Din familia lui Avram a supravieţuit doar o fiică, dar nu s-a mai întors în sat…

Eu mai ştiu, de la acelaşi martor ocular, că unii ţărani făceau cîte o cotitură bună, cînd se întorceau de la Soroca de la iarmaroc, pentru a trece prin preajma acelui loc, de parcă ar fi avut din întîmplare drum pe-acolo, pentru a arunca pe furiş din ale gurii peste sîrma ghimpată cu care era deja împrejmuit locul cu riscul de a fi împuşcaţi… Să vă descriu ce vedeau ei acolo? Doar închipuiţi-vă: pe timp de iarnă, o grămadă de oameni, încolăciţi şi grămădiţi unul peste altul, ca să nu îngheţe, şi care începea să foiască, ca o cloacă, ca nişte omizi, atunci cînd li se arunca ceva… Eu unul mulţumesc destinului şi tuturor dumnezeilor că nu mi-a fost dat să văd asemenea lucruri…

Mai ştiu, de la acelaşi martor ocular, că nu dovedise bine să iasă căruţa soţului ei cu tot ce apucase să încarce Avram în ea pe poartă, că nişte nespălaţi şi nemernici, din lepădăturile şi beţivii satului, în frunte cu unul Mîţu, ştiind că nu riscă nimic, au dat busna în casa lui pentru a-i fura şi căra tot ce a rămas pe acolo… Probabil din exces de patriotism… Aceiaşi boseci, cum îi numea bunelul meu, acelaşi Mîţu, cînd au venit bolşevicii, se făcuse prisidatel’ şi umbla în ’46 cu soldaţi roşii din urma lui, şi mătura poduri, şi ridica, şi arăta cu degetul, şi semna sentinţe pentru a condamna „elemente naţionaliste” şi „foşti naţional-ţărănişti”…

Ceea ce vă povestesc eu nu sunt documente sau studii despre comunism sau holocaust… Nu este statistică oficială, nu este copiat din istoriografie ştiinţifică, iar naratorul originar, martorul meu ocular, nu are şi nu a avut vreodată granturi de la nu ştiu care organizaţii sioniste, ori institute de studii antitotalitariste, nu a fost înrolat în vreo mişcare patriotică ori nihilistă. Martorul meu ocular nici măcar nu ştie ce înseamnă asta. Martorul meu ocular nu ştie carte, nu a făcut niciodată politică de niciun fel… Martorul meu ocular s-ar uita la voi ca la un netot dacă l-aţi întreba vreodată de-i român sau moldovan, dacă l-aţi întreba cum este corect să se spună: „limbă română” sau „limbă moldovenească”… El pur şi simplu nu ar înţelege întrebarea… Martorul meu ocular A VĂZUT CU OCHII LUI şi A TRĂIT tot ce v-am scris eu mai sus! Şi coşmarul a ceea ce a văzut îl bîntuie şi astăzi, căci de fiecare dată cînd îl întreb despre acele vremuri, iar eu ştiu să fiu vrăjmaş sîcîitor…, revine mereu la aceste urgii… Şi la bombardamente, şi la foamete, şi la colectivizare, şi la frica de a fi ridicaţi, care s-au întîmplat mai tîrziu, pe timpul sovietic… Ori să vi le descriu şi pe astea?…

Mă veţi întreba unde vreau să ajung cu acest text…

NICĂIERI!!!… Fiindcă nu am ajuns nicăieri! Şi acolo ne este locul…

Mergeam acum cîteva zile pe aleea clasicilor din Chişinău… Mă uitam la busturi şi încercam să fac pace cu mine însumi în faţa unui tip care îi compunea imnuri lui Ceauşescu si care era profetul protocronismului, în faţa unui alt tip care l-a făcut ministru pe Antonescu, în faţa unui tip care îl proslăvea pe Ilici, în faţa unui tip care le scria discursuri şi programe legionarilor, în faţa unui tip care ne făcea măgari şi proşti… Iată-i toţi acolo, preamăriţi şi preaslăviţi… Toţi mari prin opera lor! Şi eu – un măscărici… Un nimeni care a avut norocul de a nu fi văzut şi norocul de a fi auzit ce i s-a povestit…

Nu-ş’ de ce mi-am adus aminte atunci de Brodski. Nu, nu de destinul poetului, care pînă la urmă s-a dovedit a fi un norocos, ci de spusele lui (3). Într-un interviu el povestea cum s-a întîlnit cu un moş de vreo 50 de ani pe care îl duceau în Siberia în acelaşi compartiment de tren. Moşul îi spusese că a fost arestat pentru un sac de te miri ce, furat de la kolhoz. Primise 10 ani şi era evident că nu avea cum să se mai întoarcă… Brodski ştia că despre propria-i persoană se va vorbi, pentru el se vor bate, pe el îl vor ţine minte orice s-ar întîmpla… Moşulică pleca în neant… Avea să-i dispară pînă şi numele. Sensibilitatea unui mare poet nu putea să nu simtă hăul care i se deschidea în faţă… Şi care l-a urmărit întreaga lui viaţă…

Iar noi… Iar noi locului ne ţinem… Cum am fost aşa rămînem. Şi punctum.

 

 

  1. În română: „Din 1933 am învăţat – ceea ce bănuiam de mult, dar nu doream s-o admit – că, peste tot, a dresa oamenii să fie „plus „peuple” qu’ailleurs”* [mai „popor” decît în alte părţi] este un lucru uşor; şi mai ştiu că în interiorul oricărei persoane cultivate exită un strat al sufletului foarte „peuple”. Tot ce ştiu eu despre înşelăciune, toată atenţia mea critică nu-mi mai sunt, la un moment dat, de niciun ajutor. În orice moment, minciuna imprimată mă poate doborî dacă ma înconjoară de pretutindeni şi dacă, în anturajul meu, din ce în ce mai puţini oameni îi rezistă, opunîndu-i îndoiala.” (traducere proprie, V.V.)
  2. http://www.denoel.fr/Catalogue/DENOEL/Romans-francais/Le-Bordel-de-Soroca
  3. https://www.youtube.com/watch?v=KwPrfr8PriE

* în franceză în textul originar

 

 

Despre autor

Vitalie Vovc

Vitalie Vovc este consultant în organizări şi optimizarea fluxurilor pentru mari grupuri industriale. Blogger şi cititor împătimit.

22 Comentarii

  • In 1998-99, in cea mai crunta saracie dupa caderea rublei rusesti, ma intalnesc la fantana cu vecina noastra Hanea a lui Bujor (Postolachi). Si parca presimtind ca degraba o sa moara si n-o sa ne mai vedem imi spune ca tare ar vrea sa-i aduc pe cineva de la televiziune, sa mearga ea in padure la Septelici sau Rublenita, pana unde ajungea in 1940 pamanturile satului nostru si sa arate un loc unde au fost inmormantati niste oameni si de care, posibil, altii nu stiu.
    … Era in septembrie 1941. Trebuia sa stranga papusoii de pe un lot aproape de padure si de drumul Soroca-Otaci. Cum lucra la un moment si-a intors privirile spre drum. In departare se vedea un nor de colb. Nu era vreo masina caci se apropia incet. Era un convoi de oameni. Cand s-a mai apropiat, ea a lasat lucru si s-a pitit mai in adancul lanului sa n-o observe cand va trece prin dreptul ei.
    Era un convoi de evrei escortati de soldati. Se vede ca veneau pe jos de departe – de pe la Otaci sau Edinet, caci erau rupti de oboseala, de abia isi duceau picioarele. Unii mai aveau incaltari pe picioare, altora li s-au rupt si picioarele le erau insangerate. Se taraiau cu greu sub razele dogoritoare ale soarelui, gemand, plangand deneputinta, cerand indurare. Soldatii ii care ii insoteau ii grabeau amenintator impingandu-i cu patul armei pe cei care ramaneau in urma de convoi. Ajunsi in dreptul padurii coloana a parasit drumul si a intrat intr-o poiana larga la popas. S-au asezat jos si folosindu-se de moment isi bandajau ranile. Nu se stie cat timp au stat, dar cand a urmat comanda de a se scula, cativa n-au mai fost in stare sa se ridice pe picioare. Coloana a pornit iarasi in mars cotind in directia spre Nistru, spre padurea de la Malaciune, iar cei ramasi au fost impuscati si acoperiti cu tarna sub un arbore din poiana. Locul acela vroia sa-l arate cuiva „chie” Hanea.
    Mama mea Aneta, care avea si ea vreo 22 de ani, imi povestise cum duminica se ducea cu femeile pe jos la Soroca la targ sa vanda de frupt – branza, lapte, smantana si la intoarcere, ceea ce le ramanea nevandut – le dadea de mancare la detinutii din lagarul de la Malaciune – din milostenie, nu pentru bani etc. Se vede ca dumnezeu le-a vazut pe toate, caci in acelasi timp in Donbas, langa Kremenciug sau Novo-Sahtinsk tatal meu era in lagar la nemti si lui o femeie ucraineanca i-a dat un ulcior cu lapte si un prosop. Cu acel prosop cusut la „ghimnastiorca” ca pardoseala in spate, plus si un sac de care facuse rost in lagar, tata a rezistat in iarna lui 1942 in ger cumplit , in baraci, in camp deschis si n-a murit.

    • @ion : amintiri pretioase… din pacate din spusele bunicai (martorul ocular pe care-l pomenesc in text) nu era clar locul… (ea zicea „padurea linga Cosauti”), dar amintirile mamei D-stra corespund cu ale ei, deci se prea poate sa fie acelasi „lagar”… ceea ce gasesc eu important de mentionat este ca nu toti au fost dobitoci… cert au existat de alde Mitu si au fost probabil multi, dar nu toti…

  • Cred că e cam timpul ca paradigma ”etatistă” în studiul Holocaustului (și a stalinismului) în România-Moldova (și alte țări din estul Europei) să fie suplementată, sau chiar înlocuită, fie și temporar – cu o perspectivă teritorială.
    Teritoriul, și nu statul politic, ar trebui să fie unitatea de analiză (cum o face Timothy Snyder în Bloodlands).
    Am afla că pe teritoriul actual al Republicii Moldova unele grupuri de oameni (evrei, romi, țărani înstăriți, intelectualitate, preoțime, grupuri religioase disidente) au fost persecutate/oprimate în varii momente cu justificări diferite (religioase, naționaliste, ideologice, rasiste) cu ajutorul aparatului de represiune de stat (și cu mari participări ale celorlalte grupuri de populație).
    Am evita capcane de genul ”Gulagul” (Rusia, sistemul sovietic) e mai ”rău/bun” decît ”lagărul de concentrare”, Hitler mai rău ca Stalin, Antonescu mai bun ca Stalin, Holocaustul românesc n-a existat etc…
    Lipsește și o perspectivă personală, nepolitică, nestatală asupra evnimentelor…
    Vitalie Vovc, ai scris un text foarte bun… Ca o anticipație.

    • @ Vitalie Sprinceana: Vitalie, eu cred ca ai dreptate. Desi eu nu posed nici bagajul metodologic, nici suficiente lecturi de specialitate care au tratat si trateaza subiectele respective, tinuta si felul in care se reactioneaza, se „discuta” in spatiul public de fiecare data cind este abordata aceasta perioada ma face sa cred ca ceva este profund gresit…

      pot spune si ce anume ma sifoneaza mult (atit chestii de forma cit si continut):
      – lipsa totala de cultura a discutiei: o opinie diferita justifica (inca…) negarea si respingerea persoanei in totalitate… nemaivorbind de insulte, etichetari, etc., etc.
      – se opereaza deseori cu jumatati de adevar: de facto, nimeni nu minte (sau foarte putini), dar fiecare alege din totalitatea evenimentelor istorice doar pe cele care ii sprijina propria convingere…
      – de fapt, nici nu se discuta un fenomen, o perioada in sine, ci se confrunta niste „convingeri” pre-stabilite si pre-setate…
      – radicalismul si perfectivitatea etichetelor: totul este ori alb, ori negru. nu se admite ca cineva poate avea dreptate intr-un aspect (ori perioada de timp) si gresi in altele…
      – absolutismul si caracterul categoric al celor afirmate: fiti de acord, sintagma „o parte a populatiei” sau chiar „foarte multi din populatia teritoriului X au concurat, sprijinit” suna diferit de „cu sprijinul activ al populatiei”… deci acei care nu au concurat, nu au sprijinit nu erau „populatie”?
      – lipsa de responsabilitate civica… se arunca cu acuzatii grave fara a pune niciun pret pe cuvinte, fara a realiza ca aceste „schimburi” de artilerie mai sunt si citite…

      La un mod mult mai general, se discuta despre lucruri care nu prea au sens, niste constructii livresti sau ideologice, si sunt uitate lucruri esentiale, fundamentale, general umaniste…

  • Consateana Ana Bujor (Postolachi) imi povestise probabil de padurea care intra in mosia s. Curesnita la hotar cu mosia Septelici, padure care a fost taiata in anii 60 ai veacului trecut si replantata la maginea de nord-vest a s. Septelici de la „Moara lui Fedea” si pana in apropiere de iazul de la Septelici si trasa Soroca-Otaci in drept la s. Curesnita-Noua, alta padure in capatul mosiei satului nu exista. Dar persoana care a furnizat informatia putea fi nascuta nu in Curesnita, ci in Rublenita si numai maritata in Curesnita si atunci ar fi putut sa aiba in vedere padurea Rublenitei, unde a avut loc popasul.
    Lagarul cu detinuti se afla pe drumul intre Rublenita si Cosauti in padurea Malaciune (nume ce indica un loc mlastinos), dar care in sursele in limba rusa este numita si padurea Cosauti. Nu cred ca e padurea Cosauti-Curesnita de 11 km de-a lungul Nistrului, ci o padure mai aproape de Rublenita, de complexul zootehnic de la Iorjnita si de drumul asfaltat Soroca-Iorjnita.
    In 1971 a fost inaltat un monument pe locul unei gropi comune, dar el e langa fabrica de conserve „Vis” si aeroportul Soroca si se pare ca nu e pe aproape nicio padure.
    Detalii, marturii despre acele vremuri le gasiti aici: http://www.soroki.com/node/culture/kosoutzforest.html?page=0,0
    Localizarea ar fi trebuit sa fie probabil in acest perimetru: http://www.flightradar24.com/48.2,28.19/13

  • Lagarul de concentrare de unde evreii erau expediati in Transnistria pe la trecatoarea peste Nistru la Cosauti-Iampol se afla mai degraba in aceasta padure la nord de Soroca pe drumul Soroca-Cosauti. Nu-i exclus ca informatorii au povestit despre locuri si lagare vremelnice diferite.
    http://www.flightradar24.com/48.19,28.27/14

  • Monumentul jertfelor fascismului inaltat in 1971 e pe drumul spre fostul aeroport Soroca, localizat pe aceasta harta.
    http://wikimapia.org/15576429/ro/Fostul-aeroport-Soroca
    In anii ’80 un bilet Soroca-Chisinau la autobuz era 2,33 ruble iar la avion – 5 ruble. Am calatorit de cateva ori cu avioane cu elice de 11 sau 20 de locuri. Azi aeroprtul e in paragina, desi ar putea servi aviatiei medicale de salvare (SMURD), aviatiei agricole, precum si pentru avioanele particulare. Soroca va deveni oras turistic important si ar trebui sa-si reinnoiasca aeroprtul si aerodromul.

  • Dacă platforma e pentru discuţii, e bine să existe şi opinii diferite. Apropo, dacă e o PLATFORMĂ DE DISCUŢII, e normal să oferiţi teren unor texte mai diverse ca opinie şi mai ales să nu le taxaţi imediat cu opiniile voastre, ale administratorilor. Nu mai spun că este inutil şi chiar contraproductiv să aplaudaţi textele care sunt în consens cu opiniile voastre. Arată uşor ridicol aceste „aprecieri” laudative reciproce.
    Textul propriu-zis e necesar. Sunt necesare cât mai multe mărturii. Istoria noastră nu e bună sau rea, ea e foarte diferită. Nu trebuie nici eroizată, nici tratată masochistic. Am putea să înscriem povestea istorisită de Vitalie la „Istorii orale”, dar acolo, din câte amintesc, se cere stenografierea fidelă. Pentru că martorul a uitat câte ceva şi adaugă din imaginaţie, iar povestitorul adaugă ceva din impresii şi lecturi. Şi, cel mai puţin indicat, este contextualizarea facilă a istoriei într-o discuţie deja pornită. Ea deja din oficiu are un scop. Şi dacă sărmanul martor nu ştie de limba română / moldovenească sau de ce etnie este, de ce cazul povestit (care poate fi absolut autentic) este trecut imediat la categoria „holocaust” (pe care precis că tot nu-l pricepe)?
    Vitalie începe relatarea cu o carte. Reproşează altora că şi-au dat cu părerea fără s-o citească (şi are dreptate), dar el a citit-o… şi? Aşteptam de la el un argument în plus faţă de cei care nu au citit-o. Eu, din păcate, nu am citit cartea, dar am privit o emisiune la TV 5 la acest subiect. Nu despre atrocităţile unui regim criminal şi a unui război inuman, ci despre canibalismul basarabenilor. Cum se leagă istoria UNUI POPOR SÂNGEROS ŞI TICĂLOS relatată de un om care nu a fost niciodată în Basarabia (Benoît Rayski) cu povestea unui martor ocular? Niciuna nu are valoare de document, dar ambele sunt adunate în aceeaşi casetă a demonstrării holocaustului românesc. Şi, nu ştiu de ce, în acea casetă nu este admisă şi opinia altui MARTOR OCULAR, Paul Goma. Fie şi numai pe segmentul care a anticipat lagărele şi Ghettourile. Or, Basarabia a fost de câteva ori ocupată în acel război, fie de ruşi, fie de nemţi (şi români). De ce ticăloşiile unora care au profitat de război sunt reflectate cu un fel de savoare sado-masochistă, iar altele sunt trecute cu vederea?
    Iar propunerea lui Vitalie de a „localiza” holocaustul este cel puţin bizară. Asta înseamnă că nu a putut contrapune nimic semenlor de întrebare privind existenţa unui „holocaust românesc”. Şi că responsabili de crimele sinistre nu vor fi cei care au declanşat războiul, nu cei care au construit lagăre de concentrare, ci nişte mici ticăloşi locali.

    • @mircea v. ciobanu:

      Draga Mircea,

      In primul rind va multumesc pentru lectura si pentru faptul ca-l considerati necesar. Si aveti perfecta dreptate: istoria noastra este asa cum este si este necesar s-o intelegem si s-o asumam in intregime. Dar mai este necesar si sa intelegem care sunt mecanismele care fac ca asemenea urgii sa fie posibile si sa nu reproducem erorile din trecut, anume, precum mentionati si D-stra, eroizind ori autoflagelindu-ne constant.

      Acum as avea si citeva replici:

      1. Un raspuns la intrebarea D-stra directa: Cartea lui Benoît Rayski e la mine pe raft. Am citit-o. Si spun explicit in articol ca nu am nicio posibilitate sa verific faptele pentru a-l contrazice pe autor. Si mai spun cum cred ca este corect sa se faca, dar e doar parerea mea, bineinteles. Daca considerati ca e suficienta o emisiune pe TV5 pentru a denunta o carte… e si asta e o opinie. Eu m-as limita la critica emisiunii de pe TV5 pe care insa nu am vazut-o. Si se pare ca „prietenii” mei parizieni au vazut doar emisiunea si ei. In comentariul meu la acest articol de mai sus am spus cite ceva si despre „absolutism si caracterul categoric al celor afirmate”. spuse care vin in intimpinarea si celor enuntate de D-stra.

      2. „Holocaust” in textul meu are doar o singura ocurenta si intr-un context specific: „nu sunt studii despre” sta chiar alaturi. In comentariul D-stra folositi aceasta notiune de cel putin 4 ori mai mult. Cine vorbeste despre holocaust si cine face referinta la aceasta notiune? eu sau D-stra? Textul meu este despre altceva.

      3. Referitor la „De ce ticăloşiile unora care au profitat de război sunt reflectate cu un fel de savoare sado-masochistă, iar altele sunt trecute cu vederea?”: daca veti face o mica vizita pe blogul meu personal, veti observa ca nu am pomenit niciodata nimic despre „marturiile” de mai sus. In schimb, am scris destul de mult despre crimele bolsevicilor, desi intotdeauna in raport cu amintiri si naratiuni din propria familie. La fel: „Şi la bombardamente, şi la foamete, şi la colectivizare, şi la frica de a fi ridicaţi, care s-au întîmplat mai tîrziu, pe timpul sovietic… Ori să vi le descriu şi pe astea?…” este o fraza din text.

      4. Despre contextualizare: bineinteles ca exista. Si v-as ruga sa mai cititi si comentariul meu de mai sus referitor la aceasta polemica.

      5. Martorul meu ocular este in viata. Are 92 de ani. Este bunica sotiei mele. Am discutat chiar in aceasta vara despre cele relatate. Articolul meu nu este studiu stiintific si nu vad de ce as „stenografia”. Si daca observati bine, eu nu folosesc, forme ” X a spus ca” sau „din spusele lui X”, ci „Eu stiu” , „mai stiu” ceea ce implicit demonstreaza o asimilare a informatiei de catre mine cu reproducere ulterioara, nu metoda stiintifica. Dar inca o data: textul nu este despre asta. Totul este onest, cred eu.

      Ar fi multe inca de spus… Imi pare rau ca nu am stiut mai bine sa scriu despre ceea ce credeam ca se va subintelege…
      Poate comentariul meu de mai sus va aduce o nota adaugatoare. (Daca cele spuse de D-stra nu erau un comentariu la textul meu, atunci e cazul sa-mi cer iertare. Dar eu asa le-am inteles.)

    • @Mircea, exagerati si treceti selectiv cu vederea lucruri ce nu va convin. Sa oferim teren unor texte mai diverse? V-am publicat si pe dvs si pe alti icu care nu eram neaparat de acord. Nu impunem bariere ideologice sau de alt ordin textelor si o stiti prea bine. Despre comentarii laudative?Nu vad de ce as trece cu vederea un text bun, cum e al lui Vitalie Vovc. Am criticat altele tot pe blog, desi le-am publicat pentru ca ne-am inteles sa lucram dupa aceasta schema: publicam un text chiar daca nu suntem de acord si ne exprimam opinia proprie in comentarii,

      Despre Holocaustul romanesc si cazul Goma nu cred ca mai am ceva de adaugat la ce s-a spus: a pune semne de intrebare in privinta Holocaustului romanesc inseamna a incerca sa absolvi de vina pe poporul roman pentru niste crime ce le-a facut si a le transfera pe contul altora (nemtii in acest caz, ca ei sunt cu Holocaustul in genere). Marturiile despre crime sunt (au fost publicate pe platzforma si texte mai argumentate, cu studii de caz si cercetare serioasa cum e textul Dianei Dumitru), exista antecendentele antisemite locale (pogromurile, deci persecutiile anti-evreiesti nu au cazut din cer) – si sa le aduni cap in cap, sa adaugi si altele si sa zici ca nu a existat un Holocaust romanesc (adica evreii nu au fost ucisi ca religie, ca oameni, ca etnie ci cumva ca apartenenta ideologica) inseamna o aiureala, chiar daca vine de la Paul Goma.
      Nu e admisa opinia lui Goma? Dvs exagerati. Atat cu laudele cat si cu critica. Cu laudele ca ridicati in slavi o pozitie ale carei implicatii se pare ca nu vreti sa le pricepeti pana la capat – eu nu vreau ca eu si copiii mei sa traim intr-o lume in care oamenii cred ca a ucide cateva sute de mii de compatrioti/consateni/concetateni e ceva normal si ca uciderea acestora „s-a meritat” (din nu stiu ce ratiuni patriotice). Si exagerati cu critica pentru ca preferati, pentru a justifica violenta verbala aplicata asupra pozitiei lui Petru, sa ridicati la dimensiuni fantasmagorice argumentul lui Petru – il calificati ca si totalitarism, limitare in drepturi cetatenesti (ce prostie – ca si cum fiecare cetatean are dreptul la premiul national!) pentru a-l echivala cu injuraturile bolnave ale unui prof. universitar. De ce faceti asta eu nu pricep. Cert e ca e aiurea.
      p.s. lui Paul Goma nu i-a fost refuzata niciodata publicarea pe platzforma asa ca va rog sa lasati la usa acestei discutii chestiile cu „cenzura” si altele din aceeasi serie.
      Ca va ocupati cu construitul fantomelor totalitare acolo unde e vorba doar de disidenta, va priveste.

  • @ Vitalie Vovc
    din pacate nu am citit cartea despre bordelul din Soroca, dar nu m-ar mira daca ar fi existat un bordel acolo. Unde exista soldati/armata exista si bordeluri. In 2004 am vizitat lagarul de concentrare de la Buchenwald si acolo aveau un bordel al lagarului (Lagerbordell). Veti intreba care era scopul sau? Raspuns: cresterea productivitatii detinutilor. Rezultate nu au fost, dar administratia lagarilor stia exact de cate calorii are nevoie un detinut ca dupa munca sa aiba si energie pentru alte lucruri. Cine muncea mai cu sirg castiga dreptul de a face o vizita la bordel pe baza unui voucher. Unii sustin ca femeile din bordelul de la Buchenwald erau tratate mai bine decat femeile din lagarele de concentrare, adica li se promitea o viata mai buna ceea ce uneori starnea invidia altor detinute.
    Detinutii evrei ai lagarului nu aveau dreptul sa viziteze bordelul din ratiuni ideologice. Se pare ca bordelurile in lagarile de concentrare au aparut ca rezultat al ordonantei lui Himmler din 1941. Din cate inteleg subiectul a fost mult timp tabu in cercetare, dar nu am studiat subiectul asa ca poate ca ma insel. Acum chiar daca a existat acel bordel de la Soroca el sigur merita o carte si daca o gasesc o sa-i fac un share aici.

  • Istoria nu e cea tichisita in sabloane, calapoduri, stereotipuri.
    Istoria e VIATA VIE. Dovada e si urmatorul caz din biografia de detinut al tatalui meu, Zaharia.
    … Dupa lagarul din Donbas a urmat in anul 1943 un lagar din Polonia. Tata implinea 30 de ani. La un moment s-a imbolnavit, i s-a infectat pielea si in 3 zile fata i s-a umflat atat de tare, ca nu mai putea vedea cu ochii. S-a dus la punctul medical al lagarului si i s-a spus ca are boala infectioasa de piele – „roja”, ERISIPELA, dar n-au medicamente si nu pot sa-l ajute cu nimic.
    A iesit de la doctor, s-a asezat pe prag chiar in dreptul usii si a inceput sa planga.
    Vedea ca in vis satul natal, Nistru, casa, tanara-i nevasta, de care nu stia ca-i nascuse in 1941 primul copil, sora mea Eugenia. Se astepta sa moara.
    In acest timp vine un neamt, da sa intre la doctor si se impiedica de tata. Il impinje cu piciorul zicand ceva de felul „fanflukter”. Tata ridica capul si cu o voce plansa ii zice:
    – Da-mi, mai, pace”. – La care neamtul se intoarce si il intreaba intr-o romana perfecta:
    – Ce ai spus, ma?
    – Am zis sa ma lasati in pace.
    – Tu de unde esti?
    – Din Basarabia, judetul Soroca, comuna General Poetaş (Cureşniţa Veche).
    – Ma, tu de Zguriţa ai auzit?
    – Cum sa nu, noi ne ducem la targ la Zguriţa, nu suntem departe.
    – Da la oloinita din Zgurita au fost?
    – Da, in fiecare an facem oloi acolo.
    – Da pe stapanul oloiniteil-ai vazut?
    – Da, il cheama… ,- si tata incepu sa-l descrie.
    – Pai, ala e fratele meu.
    – Ce-i cu tine? Ce s-a intamplat?
    Si tata ii spuse ce boala i-a depistat doctorul.
    – Stai aici. Eu de graba am sa vin.
    Neamtul s-a dus in oras, a cumparat medicamente, o paine mare, o conserva si i le-a dat tatei. Doctorul i-a facut ingectii si deja peste 3 ore era cu fata dezumflata si impartea cu camarazii sai de lagar painea si conserva.
    De multe ori ma gandesc sa ma duc la arhiva si sa caut numele morarului, stapanului oloinitei din Zgurita de pana la 1940, a neamtului a carui frate i-a salvat viata tatei. Vreau sa-i MULTUMESC acelui soldat german care n-a fost „fascist” cum il descriu cartile sau cum il arata filmele, ci a fost OM de OMENIE, de o marinimie sufleteasca in fata caruia plec fruntea. Sa-i dea dumnezeu sanatate si mult bine lui, daca a ramas in viata si urmasilor familiei, neamului sau.

  • In ultimul deceniu de viata mama mea Aneta ramasese singura si toata ziua asculta difuzorul de pe perete, radioul prin cablu. Era la curent cu toata viata politica si de cate ori auzea numele lui Vasile Vîşcu (eu cu Gulnara Vîşcu suntem prieteni pe „FB”) – isi amintea de preotul Vîşcu, ce slujise in satul nostru si care a lasat o amintire frumoasa consatenilor mei. Nu pot deocamdata sa ma documentez, dar se pare ca anume parintele Vîşcu (si nu Postoronca sau Arbuz) a fost acela care a luat apararea evreilor din Cureşniţa atunci cand s-a incercat deportarea lor in Transnistria. Consateanul nostru, academicieanul Demirel Dragnev ar putea spune mai exact numele celora pe care preotul i-a salvat. Stiu ca printre ei era si numele unei femei-evreice – se pare Ruhlea, pe care o stia tot satul, fiindca precum moldovenii nostri erau toleranti, prietenosi cu evreii din sat (fratele tatei Simion se casatorise cu Parascovia din neamul Gusanilor, detaliu de care n-am stiut cat am fost in scoala si am avut colegi de clasa Gusan, Veisa etc.) – tot asa si evreii erau toleranti fata de moldovenii crestini si acea femeie, Ruhlea, ce traia pe aproape de parau, isi permitea chiar sa treaca pragul bisericii din Curesnita si pana la urma se botezase. Pana la 1940 in sat locuise vreo 20 de familii de evrei, care de rand cu moldovenii, polonezii, bulgarii, ucrainenii etc. faceau agricultura, in special cresteau culturi tehnice – tutun, sfecla de zahar etc.

  • Vitale, tare aş vrea să-ţi răspund succinct, dar nu am să pot. Ai să înţelegi de ce.
    1. Dacă platforma e pluralistă, asta înseamnă că se expune fiecare (de la Goma şi Andrei Ţurcanu la Negură şi Petru Negură) şi să fie lăsat cititorul să deducă. Tu însă de fiecare dată vrei să spui cine e drept şi cine nu. Asta înseamnă, în primul rând, lipsă de respect faţă de cititorul vostru, care mi se pare că este cult şi poate să tragă concliziile singur.
    2. Nu numai că uiţi de regulile unei polemici, dar chiar trişezi şi încerci să mă ofensezi: “…ridicati in slavi o pozitie ale carei implicatii se pare ca nu vreti sa le pricepeti pana la capat…” Eu zic să laşi la discreţia mea cât de mult pot eu să pricep. Iar faptul că eu ridic în slăvi poziţia lui Goma e o minciună sfruntată. Eu doar am spus că oricine are dreptul la opinie. Inclusiv Goma. Inclusiv tu. Şi voi insista ca fiecare dintre voi să aibă dreptul la opinie. Dar nici Goma şi nici tu nu deţineţi dreptul asupra adevărului.
    3. În acelaşi context, ţinând cont de ceea ce vrei să-l înveţi pe copil: În orice dispută, trebuie să oferi cuvânt nu numai procurorului-acuzatorului, ci şi inculpatului. Şi să nu vii în acest gen de discuţii cu opinii preconcepute, pentru că discuţia nu are sens. Iată că tu, pentru copiii tăi, déjà ai o listă de oameni buni şi de duşmani ai poporului. Şi nu descoperi nimic nou, noi déjà am trecut prin asta. Învaţă-I pe copii să asculte toate opiniile înainte de a lua o decizie. Împărţirea simplistă a lumii în personaje positive şi negative a condus la războaie… şi holocausturi. Nu te grăbi să judeci şi să semeni ură.
    4. “a pune semne de intrebare in privinta Holocaustului romanesc inseamna a incerca sa absolvi de vina pe poporul roman pentru niste crime ce le-a facut…” Chiar aşa? A comis nişte crime POPORUL ROMÂN? Cine eşti tu, Vitalei Sprânceană, ca să învinuieşti un popor? Nici o instanţă nu a condamnat vreodată un popor, fie el roman, evreu, rus ori german! Cu ce te deosebeşti tu de cei care secole la rând învinuiau de toate relele de pe pământ POPORUL EVREU? Iar “a pune semen de întrebare” nu înseamnă nimic altceva decât a încerca să afli adevărul şi de a pune la îndoială unele lucruri spuse din inerţie şi comoditate. Altfel ar reieşi că şi postul de televiziune din Israel care a pus întrebarea în legătură cu Holocaustul este antisemit şi criminal.

  • @Mircea, discutia asta poate avea doar doua continuari. Ambele imposibile.
    Una: am putea, Petru sau eu, sau altcineva, sa va calificam drept ”reactionar”, „inchizitor” sau alta eticheta de acest gen (care l-ar compensa pe „totalitar”) si am incepe un lung joc de etichete care ajunge invariabil la injuraturi. Logica si consecintele acestui tip de „discutie” e cunoscuta. Nu vad rostul unui asemenea exercitiu.
    A doua: am putea discuta pe „subiect”, lucru insa imposibil de vreme ce nu exista o comunitate de intelegere – un fel de sens comun si un „de la sine inteles” impartasit de toata lumea. In aceasta situatie de la sine intelesul ar fi fost ca, indiferent de opinia pe care o exprima, omul are dreptul sa fie respectat si ascultat si sa-i fie discutat argumentul. Asta era „comunitatea de sens” a disidentilor din URSS – ideea ca schimbul de opinii, fie si contradictoriu, e util si fertil. Asta e si ideea sferei publice democratice – opiniile contrare isi au dreptul la existenta. Ca omul care a emis o opinie cu care nu esti de acord nu trebuie injurat de mama si de tata (o face Andrei Turcanu), nu trebuie calificat drept dusman al democratiei (o faceti Dvs prin etichete de genul: limitare a drepturilor cetatenesti, totalitarism etc). Mai repet: Petru a exprimat o opinie argumentata, lipsita de vehementa, formulata cu respectul personalitatii si talentului literar al lui Goma etc…
    Ce fel de discutie poate exista cand nu ne putem pune de acord macar asupra faptului ca omul ce vorbeste nu trebuie injurat? Cand parerea singulara e persecutata si omul ce o emite e tavalit prin ziare? Si cand ceilalti colegi ai sai, in loc sa apere dreptul la opinie, pentru ca s-ar putea sa se intample ca si ei sa nu incapa in conformismul majoritatii vreodata, sar in cap omului cu invinuri de totalitarism, pentru ca a indraznit sa aiba o opinie separata fata de o multime ce are o parere unanima.
    Discutia era posibila in orizontul lui Voltaire, ea se poarta insa acum, la 23 ani de la “instaurarea democratiei”, in registrul lui Torquemada.
    p.s. Petru i-a contestat lui Paul Goma doar calitatea de premiabil (discutie), oponentii lui Petru i-au contestat lui Petru dreptul de a contesta (nediscutie).

  • Urmăresc cu interes această discuţie, presărată printre amintirile-solilocvii, dar atît de autentice, ale lui Ion (cine eşti, Ioane?).

    Mircea, n-ai atras atenţia că am dat in extenso părerea lui P. Goma într-un comentariu la primul meu articol despre Premiul Naţional? Tot într-un comentariu Vitalie a dat referinţa şi la articolul tău (primul). Mi se pare că am fost corecţi şi cu unii şi cu alţii… De altfel, dacă ai veun articol hors-série, cum se spune, la subiect, îl vom lua fără rezerve, deşi ne rezervăm dreptul de a nu fi de acord şi de a veni cu contrargumente. Cum s-a mai întîmplat.

    Apropo de Paul Goma şi de pluralism, aici se uită – şi e poate şi vina mea că nu am amintit nicăieri, deşi în discuţie s-a pomenit (de Laszlo Alexandru) că Săptămîna roşie a generat deja o discuţie, acum 10 ani, în România, la care au participat o sumedenie de istorici profesionişti şi care l-au tratat pe P. Goma cu toată consideraţia, deşi scriitorul nu prea are habar cum se lucrează cu sursele (din aceste analize, aş cita-o pe cea făcută de Ovidiu Pecican, care reuşeşte să rămînă echilibrat şi nuanţat: http://193.226.7.140/~laszlo/eleonardo/n04/Pecican1.htm). Faţă de această discuţie de acum 10 ani, discuţia noastră este puţin redundantă, deşi nu fără spor.

    Vitalie Sprînceană, nu sînt puţin de acord cu tine cînd spui că „o discuţie „la subiect” ar fi imposibilă fără o „comunitate de înţelegere – un fel de sens comun si un “de la sine inteles” impartasit de toata lumea”. După mine, o discuţie fructuoasă – nu un monolog pe două sau mai multe voci – tocmai că ar putea avea drept rezultat punerea la încercare a unor „sensuri sau simţuri comune”, prin noi argumente, fapte, chei de lectură etc. Dar sînt de acord că la baza unei discuţii de acest gen ar trebui să stea cel puţin o comunitate de limbaj, în care argumente diferite să-şi poată vedea exprimarea şi înţelegerea adecvată, dincoace de convingerile fiecărui participant la discuţie. E bine să existe discuţii, chiar şi atunci cînd pornim de la înţelesuri diferite ale lucrurilor despre care se discută. O artă a discuţie ar recomanda în primul rînd negocierea unei definiţii cît de cît împărtăşite. Altfel, discuţia ar merge, într-adevăr, pe linii paralele.

    E adevărat, totodată, că prezumţia faptului că interlocutorul tău este plătit pentru a duce o discuţie sau că altcineva îi construieşte argumentele anihiliează orice bază pentru o posibilă discuţie. Nu e cazul lui Mircea. Cu el discuţia este totuşi posibilă, chiar dacă în contradictoriu, şi, vreau să cred, necesară.

  • După ce am citit articolul şi comentariile, ca să nu mor prost, am dat un sunet mamei pentru a concretiza care e pădurea Mălăciune, la întrebare mamei a început să-i tremure vocea şi a urmat răspunsul ” e pădurea de la complexul zootehnic de la Iorjniţa spre Cosăuţi, unde a fost lagărul pentru evrei, tare au mai fost chinuiţi acolo sărmanii, când mergeam la târg cu tata treceam pe alături şi tata le arunca pe furiş ceva de mâncare” apoi a urmat o tăcere, am simţit că mama plângea după ce a rămas în memorie, chiar dacă era un copil. Mi-a spus că a mers ceva ani în urmă cu o maşină prin acea pădure în drum spre Cosăuţi şi îi era şi acum groază. Ce ţine de tanti Hanea, Ioane, a fost din Iorjniţa, deci evident că aveau pămînt în acea zonă.

    • Anatol, cred ca anume despre acest loc povestea si Mama Zina… am intrebat daca este insemnat cumva locul si mi-a zis ca ar fi fost cindva o placa comemorativa sau ceva de genul asta.

  • Doar câteva precizări. În calitate de sociolog, cu o anume poziţie asupra istoriei şi a socităţii de zi, Vitalie (Sprânceană), poţi să-ţi expui opinia şi s-o faci în formula şi stilistica aleasă de tine. Aici e OK. În calitate însă de adminisrator al unei platformei de discuşţie şi de moderator, trebuie să le dai posibilitate tuturor să se expună ÎN FORMULA ŞI STILISTICA ALEASĂ DE EI.
    Eu aşa şi nu am înţeles de la tine: dacă faptele descrise de Vitalie Vovc sunt adevărate, cine trebuie condamnat? Poporul român in corpore? Locuitorii satului Cosăuţi (asta o spun în contextul teoriei tale desprer „localizarea” crimelor)? Sau criminalii care au făcut această faptă odioasă?
    Pentru Vitalie Vovc: Nici de data asta nu ne-ai spus nimic despre carte. Sunt curios cine sunt figurile odioase acolo: soldaţii, comandanţii, toţi basarabenii, toţi românii etc. Dacă îţi mai aminteşti, a mai fost o discuţie de acest gen despre o prostituată basarabeană dintr-un film, regizorul explicând că protagonista a fost de altă oriigine, dar tare a vrut să fie un personaj dintr-o zonă obscură şi a făcut-o basarabeană. Nicio problemă, astea-s regulile artei, cu ficţiunile ei. Dar de ce acest subiect e transferat pe ternul realităţii, cu judecăţi şi cu acuzaţii?
    În fine, eu niciodată nu am contestat crimele de război ale nemţilor, românilor, ruşilor etc. Eu de fiecare dată am întrebat dacă sunt suficiente probe pentru a numia asta „holocaust”. Care sunt proporţiile adevărate ale tragediei? Şi chiar dacă admitem că există, de ce trebuie să contestăm dreptul cuiva de a le pune la îndoială? Sigur că Vitalie (Vovc) nu face niciun fel de concluzii. Dar le fac alţii. În felul acesta, el este parte a jocului, nu privitor dintr-o parte, cum se crede. Dar ceea ce îmi place în cazul lui şi al lui Petru Negură e DISPONIBILITATEA de a asculta. Dar poate că şi a fi uneori de acord cu oponentul. Eu nu insist pe punctul meu de vedere, dar insist să-i ascultăm EGAL pe toţi.

    • Draga Mircea,

      Pe rind:

      1. Despre cartea lui Rayski: este opinia mea, dar cred ca este o carte foarte rea. Un fel de „Tema pentru acasa” in varianta putin mai documentata. Si nu cred ca Rayski contribuie cu ceva bun si pozitiv la propria-i cauza (asta bineinteles daca am inteles-o eu corect). Dimpotriva. Obtine un efect absolut invers. Dovada e si reactia „patriotilor” moldoveni-parizieni. Cine este „figura odioasa” in romanul lui Rayski? Deseori este una colectiva: toti in afara de victime. Incepind cu nemtii si terminind cu arabii. Intr-un fel cineva ar putea sa-i dea dreptate, eu nu i-o dau. Dar nici n-am sa-i sar in cap omului pentru „poetizarea” excesiva a naratiunii sale. A propos, procedeu – un soi de incantatie simplista si poetizata – folosit de toate dictaturile si organismele de propaganda…

      2. Si aici as putea aduce o critica generala la studiile astea „specializate” (despre holocaust, despre totalitarism, etc.etc.): poate ajunge sa ne lansam in competitii? poate ar trebui (precum zicea si Vitalie (Spranceana) sa incercam o alta abordare? Sa intelegem ca in orice situatie se gaseau potlogari de alde Mitu (personaj cit se poate de real, printre altele)??? Sa intelegem cum de s-a facut ca o parte destul de numeroasa a localnicilor, crezind ca slujesc o cauza mareata, au participat la aceste masacre? Poate ar trebui sa ne intrebam cine sunt acei care formuleaza „cauzele marete”? Dar si mai important: de ce popoare intregi urmeaza aceste „calauze spirituale”?…

      3. Despre localizare: Localizarea este mai degraba o preocupare a comentatorilor acestui text (absolut legitima si le multumesc pentru precizari), nu neaparat una a articolului meu. In schimb eu as insista pe individualizare. De ce? Fiindca a zis unul cindva „moartea a sute de mii este statistica, moartea unui om – o tragedie”. Pai daca nu intelegem ca moartea a sute de mii este o tragedie, poate sa vorbim despre moartea oamenilor, unul cite unul?

      4. Despre concluzii: Da, eu nu fac concluzii… Dar, da, eu sint parte a jocului! Altfel nu as fi scris acest (mic) text. Si multe alte texte (mici). La ce ar servi sa va aduc eu concluziile? Pentru mine este suficient daca lumea ar incepe sa gindeasca. Sa faca un mic efort si sa nu urmeze orbeste „idoli”… Care se pot dovedi a fi si niste cotcari, chit ca bine scoliti.

      Iar pentru final va propun acest mic fragment din discursul lui Brodsky cind i s-a acordat premiul Nobel:

      „Скажу только, что – не по опыту, увы, а только теоретически – я полагаю, что для человека, начитавшегося Диккенса, выстрелить в себе подобного во имя какой бы то ни было идеи затруднительнее, чем для человека, Диккенса не читавшего. И я говорю именно о чтении Диккенса, Стендаля, Достоевского, Флобера, Бальзака, Мелвилла и т.д., т.е. литературы, а не о грамотности, не об образовании. Грамотный-то, образованный-то человек вполне может, тот или иной политический трактат прочтя, убить себе подобного и даже испытать при этом восторг убеждения. Ленин был грамотен, Сталин был грамотен, Гитлер тоже; Мао Цзедун, так тот даже стихи писал; список их жертв, тем не менее, далеко превышает список ими прочитанного.”

      (http://lib.ru/BRODSKIJ/lect.txt)

      Numai bine si pace va doresc!

  • Îmi place când: a) opiniile sunt diferite şi b) când omul care îşi exoune opinia are îndoielile sale. Îmi displac opiniile „de-a gata”, elaborate de cineva şi asimilate mecanic.
    Apropo, dacă vă interesează, am un text la acest subiect. Poate vă interesează. Observaţi acolo şi nişte „comentarii”. Nu am niciun chef să poelmizez cu ele, dar constat existenţa lor.

    http://www.jc.md/a-politice-citind-trecutul-fara-ura/

Lasa un comentariu