ISTORIC RECENTE

Migrații și mutații identitare în spațiul Europei de Sud-Est, văzute dinspre Țara Românească și Moldova secolelor XIV-XVII

[label shape=”” type=””] Lidia Cotovanu [/label]

 

În articolul de mai jos, Lidia Cotovanu, care a scris  şi a susţinut o teză de doctorat la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales despre istoria Țării Românești și Moldovei în secolele XIV-XVII, pe tema migrațiilor și mutațiilor identitare în spațiul Europei de Sud-Est, ne explică cum au fost formate şi structurate identităţile şi apartenenţele persoanelor la o comunitate, la un un grup, într-o epocă în care statele-naţiune (şi naţiunile ca atare, în sensul lor modern) nu existau. Altfel spus, Lidia Cotovanu se întreabă – şi apoi ne spune şi nouă – cum a fost să fii român, grec, albanez, bulgar, sârb în vremuri în care nu exista şcoală publică de masă (ca să ne înveţe cine sîntem şi de unde venim), nu era presă şi ştiinţă de carte, poliţie şi oficiul stării civile cu nomenclatorul său de categorii de apartenenţă în funcţie de care sîntem astăzi ţintuiţi de o identitate, unică şi inalienabilă. Lidia ne spune că aceste identităţi erau multiple, eterogene şi în perpetuă schimbare, aşa cum sînt probabil şi astăzi, în ciuda iluziei de unicitate şi permanenţă pe care o învăţăm şi o impunem şi altora. „Mesajul pozitiv” al acestui articol este unul de bogăţie a originilor, a apartenenţelor şi a identităţilor noastre. Să-l citim cu luare aminte. (Redacţia PZF) 

 

Suntem un ansamblu de experiențe

La nivel individual, ceea ce este perceput ca identitate personală ne face să credem că noi rămânem aceiaşi (identici) de-a lungul vieții. Aceasta este o iluzie, care ne dă stabilitate, ne permite să ne percepem ca ceva integru.

De fapt, noi suntem un ansamblu de experiențe, care sporesc de-a lungul vieţii şi care ne şlefuiesc moravurile şi caracterul. La nivel individual, noi suntem un mini proces; învățăm tot timpul și ne transformăm tot timpul, în general în raport cu ceilalţi. Individul nu trăiește singur; el este mereu într-o relație de familie, de prietenie, de comunitate locală ori de comunități mai largi.

Ca să înțelegem rolul nostru în cadrul tuturor comunităților mici sau mari trebuie să înțelegem cum ele funcționează, unde se află exact locul nostru în raport cu ele. Toate acestea ne conduc la cunoașterea de sine, la a ne accepta, a ne cunoaște limitele, a învăța să trăim cu ceea ce nu a fost tocmai cum ne-am aşteptat.

Migrații și mutații identitare

La nivel individual, procesul identitar se termină odată cu noi. Ceva similar se întâmplă la nivelul grupurilor sociale, care se conturează în urma unor procese istorice de categorizare lingvistică sau culturală, geografică, juridico-politică etc.

Un grup-categorie este compus dintr-un ansamblu de elemente reale şi imaginare, care se schimbă tot timpul, pentru că viața în societate și reprezentările noastre despre lume, despre noi înşine şi despre ceilalţi, sunt în perpetuă mișcare şi transformare. Nimic din ce structurează un proces de identificare colectivă (diferențe/similarităţi reale, reprezentări, discursuri, apartenenţe), în urma căruia grupuri de referinţă capătă contur în imaginarul colectiv, nu este imuabil.

Iluzia permanenţei grupurilor ţine de persistenţa limbajului aferent (de exemplu, a numelor colective) şi a discursurilor, precum şi de faptul că lucrurile se transformă cu o viteză atât de lentă, încât la scara unei generații aceste transformări trec nevăzute. Un grup este asemenea unei bărci; chiar dacă îi schimbăm de-a lungul anilor toate piesele, până ce din lemnul şi cuiele vechi nu mai rămâne nimic, vom continua s-o percepem ca fiind aceeaşi barcă. Un grup este, deci, un produs al percepţiei noastre despre diferenţe/asemănări (lingvistice, confesionale, geografice, juridice, politice, etc.) împărtăşite colectiv.

Astfel, în imaginarul şi psihologia colectivă apare senzația că grupurile rămân la fel, că, de exemplu, moldovenii sunt aceiași moldoveni și peste 100-200 de ani. Dar noi nu rămânem aceiași. „Moldovenitatea”, ca şi „românitatea”, „grecitatea”, „albanitatea” etc., sunt idei, discursuri, care se perpetuează în virtutea experienţelor sociale sau acţiunilor politice de vehiculare a limbajului legat de perceperea diferenţelor și asemănărilor colective.

Dincolo de persistenţa numelor colective (românimoldovenigrecisârbi etc.) şi discursurilor identificatoare, care este ea însăşi provizorie, celelalte elemente structurale ale grupurilor de referinţă colectivă se modifică imperceptibil pentru ochiul liber şi cu viteze diferite.

Este util să acceptăm ideea de schimbare individuală şi colectivă; ea ne deschide orizontul, ne permite să vedem mai departe decât ceea ce credem că suntem în iluzia permanenţei. Asta ne lasă loc pentu cunoaştere, pentru străbaterea unor orizonturi noi, ne face să fim mai toleranţi, căci ideile fixe ne închid şi ne fac refractari la diferenţa celuilalt.

Problema originilor (între altele)

Problema originilor colective este legată de memoria colectivă a unor elemente (evenimente, nume colective, limbă, mărturii scrise etc.) care fac legătura înte grupuri prezente şi altele din trecut. Este vorba de o memorie întreţinută pe cale culturală (după formula lui Jan Assmann).

În funcție de importanța pe care o acordăm acestor „amintiri cultivate”, mobilizăm mijloace pentru a valoriza sau instrumentaliza memoria și a-i da un sens convenabil necesităţilor noastre practice.

De exemplu, putem găsi în memoria culturală a originilor colective o sursă de legitimare a comunităţii noastre de destin (naţională, juridică, politică), a opțiunilor noastre politice, a proiectelor de viitor comun.

Aceste opţiuni sunt determinate de faptul că suntem prinşi în raporturi de putere. Lucru ştiut, în timp rezistă memoria culturală a dominatorilor şi a popoarelor care au încăput în aria lor de interes.

Ideologiile naţionale ne pot oferi numeroase exemple de instrumentalizare politică a memoriei culturale (de exemplu, a memoriei despre „originile romane ale poporului român”), dar asemenea cazuri au existat și în trecutul mai îndepărtat (cronicarii moldoveni ai secolului al XVII-lea deja vehiculau discursuri politice în jurul „originii romane a românilor”, dar în alte scopuri decât cele naţionale).

În viața reală toate lucrurile evoluază

Dincolo de ideologii şi practici discursive, care au rostul de a decupa, clasifica şi ordona realitatea socială, avem de a face cu viața reală, în care se confruntă indivizi concreți, mânaţi în acţiunile lor de impulsuri afective şi interese de tot felul.

Ei sunt prinși în diverse reţele de solidarizare şi constrângeri, care sunt organizate într-un anumit fel, în funcție de raporturi de putere ierarhizate, de interese individuale şi colective. Trebuie să le înțelegem subtilitățile, pentru a ne putea orienta în aceste  jocuri de putere şi în discursurile care le legitimează.

Ideologiile şi discursurile ne dau un rost, pentru că organizează viața noastră în comunitate; în același timp, însă, este dăunător să ne închidem între idei.

Despre complexitatea proceselor de identificare colectivă

Unul dintre scopurile lucrării mele de doctorat a fost de natură metodologică. Propunându-mi să studiez procesele de identificare colectivă care traversau Europa de Sud-Est în secolele XIV-XVII sau, ca să spun mai simplu, căutând să înţeleg ce însemna să fii român, grec, albanez, bulgar, sârb în epoca respectivă, am încercat să găsesc mijloacele conceptuale şi analitice care mi-ar permite să fac asta fără a fi influenţată de imaginarul colectiv naţional în care eu însămi am fost socializată şi instruită.

Prin urmare, din capul locului mi-am propus să mă detaşez de clişeele vehiculate de mitologia naţională în materie de identificare colectivă, dar şi de limbajul aferent (identitate naţionalăetnicitate etc.), anacronic în raport cu societăţile şi spaţiile politice pre-naţionale.

Pentru asta, a trebuit să fac o incursiune în istoria fondării Statelor-Naţiune moderne (de la Revoluţia franceză din 1789 încoace) şi în felul în care această noutate cu implicaţii sistemice a înfluenţat reprezentările sociale şi politice ale diferenţelor colective de tip cultural.

Deja în primă fază de căutări metodologice am putut să arăt că instituirea Statelor-Naţiune, însoţită de omogenizarea lingvistică şi culturală a societăţilor naţionalizate, a adus după sine difuzarea şi înrădăcinarea în imaginarul colectiv a credinţei că individul nu poate împărtăşi decât o singură apartenenţă colectivăachiziţionată prin naştere, anume cea naţională sau alta (etnică), raportată la naţiunile politice ca grupuri dominante.

Daca această credinţă colectivă este o noutate a secolelor XIX-XX, cum s-au petrecut lucrurile în epocile anterioare? Desigur, ele erau diferite, dar cum anume?

Cert este că în Ţara Românească şi Moldova secolelor XIV-XVII nu exista acelaşi tip de reprezentări, aceleaşi procedee de identificare colectivă şi personală ori implicarea unor instanţe similare şi cu mijloace birocratice similare în inculcarea sau atribuirea apartenenţelor colective la nivel de persoană.

Indivizii nu erau limitaţi la o singură apartenenţă, cea legitimă, atribuită de instanţele publice. Dimpotrivă, studiind imigraţia balcanică în Ţările Române, am realizat că în societăţile de tip tradiţional, încadrate de State teocratice, supuşii capetelor încoronate împărtăşeau apartenenţe colective multiple, încorporate de-a lungul procesului de socializare personală, în cadrul comunităţilor locale, în care de multe ori se vorbeau mai multe limbi.

Un albanez de limbă şi de origine geografică putea să fie în acelaşi timp grec de limbă şi de dependenţă canonică constantinopolitană, dar şi român, în urma integrării lui socio-culturale şi juridico-politice în Ţara Românească, sau moldovan, în cazul în care se instala în Moldova. Anume acest gen de probleme au fost abordate în teza mea de doctorat.

Departajând specificităţile identitare ale societăţilor încadrate pe de o parte de State teocratie (sec. XIV-XVII), conduse de regi şi domnitori, şi pe de alta de State naţionale (sec. XIX-XX), în care popoarele se autoguvernează, am atins două obiective.

În primul rând, teza mea pune la dispoziţia istoricilor instrumente conceptuale şi analitice mai potrivite pentru studierea problemelor identitare caracteristice spaţiilor socio-politice pre-naţionale.

În al doilea rând, reconstituind specificităţile identitare ale spaţiului sud-est european din sec. XIV-XVII și comparându-le cu cele caracteristice societăţilor naţionale, teza mea dovedește că identificările colective de tip etno-naţional, cu care noi înşine suntem obişnuiţi şi pe care le percepem ca fiind ereditare şi exclusive, nu constituie decânt o verigă dintr-un proces interminabil de identificări colective.

Este vorba de procese care au început în negura vremurilor şi care își vor continua cursul şi de acum încolo, cu mutaţiile de rigoare în ce privește paleta ingredientelor lor structurale.

Chiar dacă rezultatele obţiunte vizează societăţi din trecut, ele se înscriu în aceeaşi căutare a cunoaşterii de sine și a înţelegerii mai bune a lumii în care trăim noi înșine. Această cunoaştere ne este indispensabilă pentru a putea face alegeri mai bune pentru viitorul nostru comun.

Mesaj pozitiv

Aceptând că lumea concretă, dar şi ceea pe care o trăim în imaginar, este într-o perpetuă mișcare și transformare, nu facem decât să ne acceptăm mai uşor pe noi înșine în mișcarea aceasta permanentă și să ne îndreptăm spre orizonturi libere, spre noi senzații, noi cunoașteri, noi proiecte, traraversând frontierele reale și imaginare care încadrează viaţa noastră colectivă.

Frontierele reale și imaginare au existat și vor exista şi de acum încolo, pentru că vrei nu vrei, suntem prinşi în raporturi de putere, de dominați și dominanți. Important este să învățăm să trăim cu ele într-un sens pozitiv, pentru că scopul, de fapt, este ca să le depășim.

Dar aceasta înseamnă să ne depășim pe noi înșine, prin a cunoaște lucruri noi, a privi peste orizonturi, a ne deschide către cei care sunt diferiţi de noi, a ne angaja în schimburi constructive cu ei și a vedea în ele nişte surse de îmbogăţire spirituală şi culturală, dar nu riscuri de aculturare ori alterare.

Frontierele abstracte ale unui grup pot fi întreținute, pentru a legitima proiecte de viitor comun. Nu trebuie însă să uităm că acestea sunt ideologii, instrumente de ordonare a spaţiului social care este ţesut din numeroase şi complexe reţele de socializare şi solidarizare.

*   *   *

Pentru a ilustra caracterul procesual al identificărilor colective şi perpetua lor transformare, dau mai jos câteva imagini dintre cele cuprinse în anexele tezei mele de doctorat.

Vreau să vă prezint persoane venite din diverse regiuni balcanice pentru a se instala în Ţara Românească şi Moldova, în secolele XVI – XVII. Cele mai multe dintre ele s-au căsătorit în ţara lor „de adopţie”, au avut copii, a fondat biserici şi mănăstiri sau doar au făcut donaţii, au ocupat dregătorii în aparatul politico-administrativ al ţării, dând dovadă, prin toate aceste acţiuni, de integrarea lor socio-culturală şi juridico-politică locală.

Aceste persoane, destul de numeroase, au participat la fasonarea peisajului cultural local prin vehicularea unor limbi şi ingrediente culturale proprii. Prima generaţie de imigranţi, dar şi generaţiile imediat următoare de descendenţi, au păstrat legătura cu locurile lor de origine, unde mai aveau rude.

În semn de ataşament faţă de patriile de origine, ei făceau donaţii, închinau lăcaşurile de cult zidite în Ţările Române către mănăstiri mai mari din spaţiul lor de origine.

Între altele, continuau să folosească limba greacă în redactarea actelor private. Avem deci de a face cu indivizi care, pe durata mai multor generaţii, erau prinşi între două ţări (de origine şi de instalare), două familii (cea creată de imigrant în ţara de instalare şi cea rămasă în ţara de origine), două averi, două comunităţi (satul sau oraşul de reşedinţă în Ţările Române şi localitatea de naştere a imigrantului), ceea ce arată că integrarea într-o altă cultură, până la ruperea definitivă de cultura originară (prin uitare), este procesuală şi de lungă durată.

Pe termen lung, amintirea originilor geografice s-a estompat, încât descendenţii mai îndepărtaţi ai imigranţilor balcanici (greci, albanezi, bulgari, sârbi, aromâni) au ajuns să nu mai vorbească decât limba română (în varianta ţării de instalare) şi să nu-şi cunoască altă origine decât pe cea legată de propria lor naştere în Ţara Românească sau Moldova.

Ca să mă refer la un caz concret, dintre descendenţii de azi ai albanezilor instalaţi în satul Călineşti (situat lângă oraşul Ploieşti, judeţul Prahova) pe vremea lui Mihai Viteazul (1593-1601), nimeni nu mai ştie astăzi că strămoşii lor erau veniţi de undeva de prin părţile Epirului, unde altădată se vorbea greaca, albaneza şi aromâna (azi, Epirul aparţine jumătate Greciei şi jumătate Albaniei).

 

Zotu Tzigaras, originar din Ioannina, oraş situat în Nordul Greciei actuale. A fost ginerele lui Petru Şchiopul, domnul Moldovei. A devenit mare spătar la curtea socrului său (pe la 1580-1590), la plecarea căruia din ţară a plecat şi el, la Veneţia.

Zotu Tzigaras, originar din Ioannina, oraş situat în Nordul Greciei actuale. A fost ginerele lui Petru Şchiopul, domnul Moldovei. A devenit mare spătar la curtea socrului său (pe la 1580-1590), la plecarea căruia din ţară a plecat şi el, la Veneţia.

Piatra de mormânt a lui Zotu Tzigaras, care se mai poate vedea şi azi la Veneţia, în spatele bisericii greceşti Sf-Gheorghe, unde moldovenii emigraţi acolo se strâng duminicile pentru a asista la slujbă. Biserica Sf-Gheorghe a beneficiat, în trecut, de numeroase danii din partea domnitorilor “români” şi a supuşilor lor (boieri, negustori) originari din diverse regiuni balcanice.

Piatra de mormânt a lui Zotu Tzigaras, care se mai poate vedea şi azi la Veneţia, în spatele bisericii greceşti Sf-Gheorghe, unde moldovenii emigraţi acolo se strâng duminicile pentru a asista la slujbă. Biserica Sf-Gheorghe a beneficiat, în trecut, de numeroase danii din partea domnitorilor “români” şi a supuşilor lor (boieri, negustori) originari din diverse regiuni balcanice.

 

Mănăstirea Hlincea de la Iaşi, zidită prin efortul şi cheltuiala spătarului Zotu Tzigaras, pe care a închinat-o ca metoh la Muntele Athos. Domnitorul Moldovei Vasile Lupu (1634-1653) însă, care era şi el cunoscut contemporanilor ca fiing grec şi albanez, a refăcut-o şi a închinat-o la mănăstirea Drianu din Epir, azi aflată în Sudul Albaniei.

Mănăstirea Hlincea de la Iaşi, zidită prin efortul şi cheltuiala spătarului Zotu Tzigaras, pe care a închinat-o ca metoh la Muntele Athos. Domnitorul Moldovei Vasile Lupu (1634-1653) însă, care era şi el cunoscut contemporanilor ca fiing grec şi albanez, a refăcut-o şi a închinat-o la mănăstirea Drianu din Epir, azi aflată în Sudul Albaniei.

 

Mănăstirea Drianu, de lângă Arghirocastro, aflată azi în Sudul Albaniei. Stare actuală. Numeroşi alţi imigranţi din acele părţi, instalaţi în Ţările Române, au făcut danii către această mănăstire altădată importantă din patria lor (sursa imaginii : G. GIAKOUMIS, Μνημεία Ορθοδοξίας στην Αλβανία, Atena 1994, p. 31).

Mănăstirea Drianu, de lângă Arghirocastro, aflată azi în Sudul Albaniei. Stare actuală. Numeroşi alţi imigranţi din acele părţi, instalaţi în Ţările Române, au făcut danii către această mănăstire altădată importantă din patria lor (sursa imaginii : G. GIAKOUMIS, Μνημεία Ορθοδοξίας στην Αλβανία, Atena 1994, p. 31).

 

Nica, originar din satul Frastani, azi situat în Grecia, aproape de graniţa cu Albania. Şi-a început cariera în Ţara Românească în timpul domniei lui Mihai Viteazul (1593-1601). A ajuns mare logofăt al ţării. În tabloul votiv de mai sus, care provine din biserica mănăstirii zidite de el în satul natal (vezi mai jos), este reprezentat alături de soţia sa Păuna, de fiul Preda şi de fiica Marica. Descendenţii lui nu au părăsit niciodată Ţara Românească. (sursa imaginii: D. KAMAROULIAS, Τα μοναστήρια της Ηπείρου, I, Atena 1996, p. 227)

Nica, originar din satul Frastani, azi situat în Grecia, aproape de graniţa cu Albania. Şi-a început cariera în Ţara Românească în timpul domniei lui Mihai Viteazul (1593-1601). A ajuns mare logofăt al ţării. În tabloul votiv de mai sus, care provine din biserica mănăstirii zidite de el în satul natal (vezi mai jos), este reprezentat alături de soţia sa Păuna, de fiul Preda şi de fiica Marica. Descendenţii lui nu au părăsit niciodată Ţara Românească. (sursa imaginii: D. KAMAROULIAS, Τα μοναστήρια της Ηπείρου, I, Atena 1996, p. 227)

 

Mănăstirea zidită de logofătul Nica la Franstani, satul lui de baştină, aflat azi în Nordul Greciei. De remarcat că nepotul său Vasile a continuat să scrie greceşte (nu dispun de fotografii după semnăturile lui originale pentru a face o ilustraţie). Nu se ştie care a fost soarta descendenţilor de mai târziu din Ţara Românească; poate că unii mai locuiesc şi azi în România, dar nu mai au nici cea mai vagă idee că strămoşul lor a fost grec sau albanez (sursa imaginii: ibidem, p. 225).

Mănăstirea zidită de logofătul Nica la Franstani, satul lui de baştină, aflat azi în Nordul Greciei. De remarcat că nepotul său Vasile a continuat să scrie greceşte (nu dispun de fotografii după semnăturile lui originale pentru a face o ilustraţie). Nu se ştie care a fost soarta descendenţilor de mai târziu din Ţara Românească; poate că unii mai locuiesc şi azi în România, dar nu mai au nici cea mai vagă idee că strămoşul lor a fost grec sau albanez (sursa imaginii: ibidem, p. 225).

 

7_semnatura_lui_leca

Semnătura greacă a lui Gheorghe Leca, originar din satul Veziţa, situat nu departe de Ioannina, în Nordul Greciei actuale. A fost mare postelnic (un fel de Ministru de Externe) al Moldovei în jurul anului 1620. A dăruit o Evanghelie (manuscris bizantin) bisericii din satul său natal. A avut moşii în judeţul Orhei; se pare că (încă adun date despre acest boier) descendenţii lui s-au perpetuat în satele Orheiului până târziu, în secolul al XIX-lea, şi poate că unii mai există şi azi prin părţile locului.

 

Biserica Maicii Domnului din satul grecesc Veziţa, locul de origine a postelnicului Gheorghe Leca. De remarcat ca boierul moldovean purta un nume albanez (Leca). (sursa imaginii: D. KAMAROULIAS, Τα μοναστήρια της Ηπείρου, I, Atena 1996, p. 314)

Biserica Maicii Domnului din satul grecesc Veziţa, locul de origine a postelnicului Gheorghe Leca. De remarcat ca boierul moldovean purta un nume albanez (Leca). (sursa imaginii: D. KAMAROULIAS, Τα μοναστήρια της Ηπείρου, I, Atena 1996, p. 314)

 *   *   *

În speranţa că am stârnit curiozitatea cititorului, îl îndemn să viziteze biserica fostei mănăstiri Ciuflea din Chişinău, zidită pe la 1854-1858 de către fraţii Teodor şi Anastasie Ciufli, negustori originari din satul Tsepelevo, azi aflat în Nordul Greciei, nu departe de oraşul Ioannina (vezi imaginile de mai jos).

Intraţi de vedeţi mormintele lor din biserică, cu inscripţiile greceşti gravate deasupra. Veţi vedea cu ochii voşti o fărâmă din trecutul nostru atât de pestriţ din punct de vedere cultural, câteva urme lăsate de strămoşii noştri veniţi din „patru colţuri ale lumii”.

Interesaţi-vă de istoria familiilor voastre sau a satelor în care v-aţi născut şi veţi descoperi (în multe cazuri) lucruri neaşteptate. Aşa am aflat eu că Toporul, unde mi-a fost dat să văd lumina zilei, este un sat fondat prin colonizare cu imigranţi veniţi probabil de undeva de peste Dunăre (mulţumiri consăteanului meu Sergiu Mandiş, profesor de istorie, care mi-a împărtăşit rezultatele căutărilor sale).

Tatăl meu auzise – nu mai ştia nici el de la care înaintaşi – că prin părţile locului a existat un moşier grec. De curând am aflat că străbunicul mamei mele era neamţ şi îl chema cum nu se poate mai nemţeşte, Meyer. Sunteţi siguri că strămoşii voştri erau români sau moldoveni din talpă?

 

Aşa arată azi locurile pe la Tsepelevo, satul de origine al negustorilor Ciufli care au lăsat urme încă vizibile la Chişinău!

Aşa arată azi locurile pe la Tsepelevo, satul de origine al negustorilor Ciufli care au lăsat urme încă vizibile la Chişinău!

 

Preluat de pe stiripozitive.eu, cu acordul autoarei.

 

 

Despre autor

Lidia Cotovanu

Lidia Cotovanu, originară din satul Cărpineni (ei îi place să spună că este de la Topor, vechi sat care astăzi este o mahala a Cărpinenilor), raionul Hâncești, a obţinut la început de aprilie 2014 titlul de doctor în istorie la Școala de Înalte Studii în Științe Sociale (EHESS) de la Paris.

1 Comentariu

  • in ce masura evolutia identitati multiple (insintea modernitatii) -identitate unica (nationala/etnica) descrie un proces istoric real sau e mai degraba o judecata retrospectiva facuta din perspectiva statului-natiune?
    din punct de vedere factual, indivizii din contemporaneitate la fel au identitati multiple (in sociologie li se mai spune roluri) – profesionale, hobby, politice, parentale etc. e adevarat ca discursurile politice in statele etnice au insistat mult, pana la exagerare, pe componentul etnic ajungand pana la estomparea celorlalte, dar la fel de adevarat e ca identitatea etnica nu a ajuns niciodata sa umple tot spatiul identitar: afilierile corporative, profesionale, organizationale, de clasa, clan si-au pastrat si ele influenta, pe alocuri decisiva… imi vine in minte filmul lui Renoir, La Grande Illusion, despre solidaritatile aristocratice din primul razboi mondial, care transcend solidaritatile nationale…
    in acelasi sens, unele critici de stanga postuleaza existenta unor clase capitaliste transnationale care depasesc granitele nationale si care creeaza solidaritati dincolo de afilieri etnice/religioase etc…

Lasa un comentariu