ARTICOLE.

Madalin Hodor, în 22, despre cum statul român a început să vîndă români şi germani: „În aprilie 1960, colonelul de Securitate Nicolae Doicaru îi înainta lui Alexandru Dră­ghici, spre aprobare, un Referat1 care con­ținea o propunere bizară. Proaspătul șef al Direcției 1 (Informații Externe) îl informa pe ministrul de Interne că „prin mij­loa­ce­le muncii de Securitate“ se poate des­fă­șu­ra o „combinație“ prin care statul ro­mân putea „economisi “valută. Ofițeri de Se­cu­ritate sub acoperire negociaseră, încă din 1958, cu un negustor englez importul unor animale de rasă și, după livrarea aces­tora, trebuiau plătiți 18.000 de dolari. Cu­nos­când obsesia regimului pentru acumularea de valută, Doicaru propunea ca în schim­bul sumei datorate să fie oferită o marfă de care se puteau dispensa: cetățeni ro­mâni care doreau să plece din „raiul co­munist“. Statul urma să câștige dublu.”

Vintilă Mihăilescu, în Dilema Veche, despre două tranziţii prin care a trecut România după 1990: „România a cunoscut, programatic, două tranziţii contradictorii: una spre capitalism, una spre feudalism. Instrumentul tranziţiei economice a fost acelaşi în ambele cazuri: „privatizarea“, adică transferul necesar al proprietăţii de la stat la privat, deci la foştii şi mai ales viitorii proprietari. Aşa s-au pus bazele atît ale economiei, cît şi ale politicii româneşti postcomuniste: prin „vămuirea“ sau deturnarea transferurilor de proprietate de către reprezentanţi ai statului. Pe de altă parte, privatizarea a împărţit România în două spaţii şi epoci distincte: privatizarea capitalistă în marile oraşe, bazată pe strategia atragerii de capital străin, şi privatizarea din spaţiul rural, demagogic reparatorie, care a dus la revenirea la gospodăria de subzistenţă şi a inaugurat a treia iobăgie, sub controlul unei clase emergente de latifundiari. Nemaifiind totuşi legaţi de glie, noii iobagi au plecat să-şi caute norocul în străinătate. Au rămas baronii locali şi masele lor de manevră.”

Dinu Guțu face pe CriticAtac.ro un excelent comentariu despre fortbal în epoca hiperconsumului: ”Asistăm în aceste zile la un prim Campionat Mondial fără ultrași, unde din cauza presiunilor economice ale Fifa cît și a coerciției tot mai puternice, singurii care au reușit să aprindă torțe au fost paradoxal, chilienii, din ce știu.. Între timp, peluzele și tribunele de la această Cupă Mondială sunt umplute de spectatori din ultimile două categorii descrise mai sus, care lasă berea și punga de pop-corn pentru câteva secunde, atunci când se văd fericiți pe ecranul stadionului, când sunt parte din acest carusel glogal al spectacolului. Concluziile despre suporterul (post)modern revin userul ”clandestine” de pe forumul ultras-tifo.net, comentînd cu multe puncte de suspensie, într-o engleză neaoșă, pozele cu suporterii din Brazilia: ”this world cup is adressed to another type of supporters…second hand fans…people that go to a match to put wigs and toppers on their heads and paint their faces and make pictures for facebook… this is so wrong… they think if you do that you are a patriot and you support your country…but still is VERY WRONG…there are very little groups of ultras at this world cup…very sad…”

Un reporter român aproape genial, Filip Brauner, care a scris în perioada interbelică sub pseudonimul F. Brunea-Fox, înviat şi adus cititorilor de azi prin intermediul unui blog, creat de celebra casajurnalistului.ro: „Brunea-Fox stătea prin mahalale, bătea țara cu trenul la clasa III-a și scria reportaje sociale din România interbelică, o lume a sărăciei și mizeriei în care el vedea viață și frumusețe. A fost urmărit de poliția secretă și înainte, și după cel de-al Doilea Război Mondial, iar după venirea comuniștilor n-a mai scris nimic.”

Victoria Stoiciu pe Contributors.ro despre sărăcia la români și despre ideile la modă ce trimit originile acesteia în meritele și eforturile individuale: ”România este  țara în care locul în care te-ai născut (rural versus urban) influențează definitiv reușita în viață și statutul social: cine s-a născut sărac și la țară va muri sărac și la țară. Sărăcia e o boală socială transmisibilă din tată în fiu : ea se moștenește de la părinți și se dă mai departe urmașilor.  În România nu s-a inventat încă medicamentul care să trateze această boală. Alții, fie că vorbim de statele vestice și prospere, fie de vecini comparabili cu noi ca nivel de bunăstare, cum ar fi Estonia, Albania, Polonia sau Ungaria au reușit să găsească soluții pentru depășirea handicapului  creat de mediul în care te-ai născut. La noi, nici măcar se caută leacul. Noi ne mulțumim să aruncăm vina pe umerii săracilor, în loc să căutăm soluții și asta pentru că noi credem, miraculos, într-un leac magic care vindecă toate bolile: responsabilitatea individului.”

Victor Chironda argumentează, pe blogul său, necesitatea unui sistem de transport public de mare capacitate în Chișinău care ar putea înlocui pe cel de microbuze private: ”Dacă municipalitatea ar putea gîndi strategic și ar vrea să construiască o capitală europeană ea ar vedea că există o singură cale corectă în acest domeniu: eliminarea treptată microbuzelor ca sistem de transport public. Microbuzele trebuie să devină unităţi de transport suplimentare pentru transportul public, nu să-l înlocuiască. Astfel, Primăria nu trebuie să se focuseze pe îmbunătățirea sistemului de rutiere pentru că asta înseamnă două lucruri: creșterea corupției în domeniu (cresc cerințele-crește prețul afacerii) și moartea transportului public tradițional (troleibuze, autobuze, tramvai). Fiind un sistem mai sălbatic și mai agresiv, rutierele bat troleibuzele și autobuzele actuale la capitolul concurență. Dar asta nu e numaidecît bine. Astfel strategia de dezvoltare a sistemului de transport public în Chișinău ar trebui să aibă următoarele priorități:
1. Dezvoltarea unui sistem de autobuse rapide în calitate de sistem de transport public de bază. Nu rutiere mari, ca cele de pe ruta 122 ci anume Sistem de Autobuse rapide, un fel de metro de suprafață. Ca în Curitiba sau Bogota.
2. Dezvoltarea și modernizarea rețelelor de troleibuze. Nu doar cumpărarea pe datorie a troleibuzelor da anume dezvoltarea și modernizarea rețelelor dar și a administrației RTEC. Schimbarea rețelei de contact (cabluri, intersecții, curbe), introducerea unui sistem electronic de plată, procurarea și asamblarea troleibuzelor cu climatizoare, restructurarea administrației RTEC.
3. Restructurarea și modernizarea străzilor din oraș conform principiului priorității transportului public. Benzi speciale pentru troleibuze și autobuze, semafoare cu radiocomandă din troleibuz, stații comune și sisteme de plată comune pentru diferite tipuri de transport public.
4.Stimularea chișinăuienilor să utilizeze transportul public pentru a genera profitabilitatea și sustenabilitatea sistemului.
Dar cel mai important este faptul că transportul public urban nu trebuie să fie lăsat în voia sorții. Nici agenții economici, nici FMI, nici piața nu trebuie să influiențeze dezvoltarea unui sistem de transport public. Aceasta trebuie să fie doar prerogativa autorităților locale.”

Slavoj Zizek la aniversarea a treia a scandalului dezvăluirilor Wikileaks:  ”June 19, marks two years since Julian Assange was deprived of this right: he is permanently confined to the apartment that houses the Ecuadorian embassy in London. Were he to step out of the apartment, he would be arrested immediately. What did Assange do to deserve this? In a way, one can understand the authorities: Assange and his whistle-blowing colleagues are often accused of being traitors, but they are something much worse (in the eyes of the authorities). Assange designated himself a “spy for the people”. “Spying for the people” is not a simple betrayal (which would instead mean acting as a double agent, selling our secrets to the enemy); it is something much more radical. It undermines the very principle of spying, the principle of secrecy, since its goal is to make secrets public. People who help WikiLeaks are no longer whistle-blowers who denounce the illegal practices of private companies (banks, and tobacco and oil companies) to the public authorities; they denounce to the wider public these public authorities themselves…Is WikiLeaks pursuing an impossible dream? Definitely not, and the proof is that the world has already changed since its revelations. Not only have we learned a lot about the illegal activities of the US and other great powers. Not only have the WikiLeaks revelations put secret services on the defensive and set in motion legislative acts to better control them. WikiLeaks has achieved much more: millions of ordinary people have become aware of the society in which they live.Something that until now we silently tolerated as unproblematic is rendered problematic. This is why Assange has been accused of causing so much harm. Yet there is no violence in what WikiLeaks is doing. We all know the classic scene from cartoons: the character reaches a precipice but goes on running, ignoring the fact that there is no ground underfoot; they start to fall only when they look down and notice the abyss. What WikiLeaks is doing is just reminding those in power to look down.”

Sociologul ucrainean Volodymyr Ishchenko în The New Left despre situația din Ucraina, cauzele ei istorice și viitorul politic al țării: ”Ever since the collapse of the ussr, Ukraine has stood out among post-Soviet states in having a much more open, contested political landscape. Why has the country been an exception to the regional norm? I wouldn’t claim that Ukraine is more of a democracy than the other countries—better to say it’s a more competitive authoritarian regime. The political system that emerged in Ukraine was from the outset more pluralistic than those of, say, Russia, Kazakhstan or Belarus. One of the main reasons for this was the country’s cultural diversity: there were very significant regional differences between the east and the west, and these were reflected in electoral outcomes from the 1990s onwards. Any candidate who won the presidential elections would not be seen as legitimate by almost half the population, who would immediately voice strong opposition to him. The strength of regional identities also tended to politicize socio-economic questions very quickly. This was one reason why the neoliberal reforms were not carried out as rapidly as in Russia, for example—the political forces behind them were unable to build up the same kind of momentum. The difference is also apparent in Ukraine’s constitutional system, which was much less presidential than those of the other post-Soviet states. In Russia, 1993 was clearly a crucial moment, when Yeltsin imposed his will on parliament by force, sending the army into Moscow. Nothing like this happened in Ukraine. The 1996 constitution, approved under Kuchma, gave the president more powers than parliament, but not to the same extent as in Russia: it was a presidential–parliamentary republic, rather than a purely presidential one. This was also a very important factor in the evolution of the political system: presidential elections were not winner-takes-all contests to the same extent as in many other former Soviet countries.”

Dinamicile inegalității – un interviu în L’Esprit cu economistul francez Thomas Picketty: ”My emphasis on certain universal laws, such as the relation between the growth rate and returns on capital, doesn’t imply any belief in absolute economic determinism – on the contrary. However, the similarities cannot be ignored. In the twentieth century European states shared the experience of the two world wars. The dynamics of inequality evolved along similar lines in all of them: disparities grew rapidly during the Belle Epoque, with an unheard-of concentration of wealth, then gradually declined after 1914 due to the social transformations brought about by conflict, decolonization and the development of the welfare state. But since the 1980s they have been rising again. The countries suffered different degrees of material destruction in 1914-18 and 1939-45, but the political shocks and the burdens of war-time expenditure ultimately had similar effects on their economies. This was true of the UK, for example, which suffered less destruction than France or Germany, but nevertheless came out of the Second World War with its private wealth greatly reduced. During the trente glorieuses, this reduction in private-wealth levels led to the illusion that we had entered a new phase of capitalism – a kind of capitalism without capital, or at least without capitalists. But capitalism had not been superseded in any structural way; instead this was essentially a transitional phase of reconstruction. Wealth was restored, albeit gradually. It’s only today, in the early twenty-first century, that we find the same levels of wealth as in the years leading up to the First World War: around six times annual national income, as opposed to little more than twice national income in the 1950s.”

Ioana Avădani comentează pentru Europa Liberă decizia CCA de a suspenda emisia postului de televiziune rusesc Rossia-24:” Europa Liberă: Dar CCA spune în felul următor, poate nu e alegoria cea mai potrivită, dar spune că, de fapt, în loc de medicament, i se administrează pacientului otravă.
Ioana Avădani: 
„Și atunci acea otravă nu este singura hrană de pe piață și nu ar trebui să fie. Ar trebui să existe, ca să rămânem în metaforă, ar trebui să existe alte surse de alimente, astfel încât omul să își poată forma o opinie, consultându-le și pe acelea. Ar trebui să existe mediile publice care să dea informație de calitate și care să se bucure de încrederea publică. Și ar mai trebui să existe un lucru extrem de important și știu că nu se poate obține pe termen scurt, ar trebui să existe ceea ce noi numim competențe media, ca omul care ascultă să știe ce e propagandă și ce nu, să poată judeca cu mintea lui ce este jurnalism de calitate și ce nu. Lucrul acesta se construiește în timp. Îmi dau seama că nu există în Moldova și știu sigur că nu există nici în România. Și nici statul român nu a mișcat un deget, și o spun cu absolută responsabilitate, nu a mișcat un deget în vederea educării publicului în ceea ce privește un consum de media rațional, cu simț critic. Știu că e mai ușor de vorbit atunci când ești în afara granițelor Moldovei și nu ești expus în fiecare zi la emisiunile de propagandă. Dar cum spuneam, interzicerea unor posturi de televiziune creează un precedent extrem de periculos. Astăzi închidem pentru că dau o propagandă pro-rusească, mâine vom da temei altora să le închidă pentru că dau propagandă „europeană” sau pentru că invită persoane care sunt neplăcute guvernului și așa mai departe.”

A apărut numărul 6 (pe luna iunie 2014) al Gazetei de Artă Politică cu tema generică Artă, gen, sexualitate. ” Numărul 6 al Gazetei de Artă Politică investighează proiecte artistice și discursuri teoretice despre poziția femeii, despre sexualitatea gay și despre identitatea de gen, analizate într-o cheie queer feministă, revendicată din sfera gândirii de stânga. Accentul acestui număr este pus pe spaţiul românesc, unde scena artistică feministă și queer începe să prindă treptat contur. Fără să-și propună să fie exhaustiv sau să epuizeze un anumit subiect, GAP 6 prezintă o serie de proiecte și reflecții teoretice care fac vizible:
–          Discursuri marginalizate asupra orientării sexuale și a identității de gen, abordate dintr-o perspectivă care se poziționează critic în raport cu discursul mainstream heteronormativ.
–          Critica reprezentărilor publice consumiste care privilegiază imaginea hiper-sexualizată a „femeii-accesoriu”, vizibilă doar dacă își exhibă sexualitatea.
–          Educația sexuală abordată din perspectivă feministă.
–          Discursuri artistice feministe, care critică dominația patriarhală în cadrul diverselor structuri educaționale și sociale.
–          Rolul și poziția activismului pentru drepturile LGBT în contextul social și cultural românesc.”

CĂRŢI.

Despre ultima carte a lui Katherine Verdery, Secrets and Truths, de mărturii, reflecţii pe marginea propriului dosar de securitate şi despre comunismul românesc, din perspectiva unui antropolog american, perceput ca fiin un agent, în acea epocă „de aur”: „Nearly 3,000 pages of photographs, informer reports, activity logs, transcribed telephone conversations, and similar materials compose the Securitate surveillance file for the target known as Vera, Folclorista, Katy, Vanesa, Kora, Viky, or Venera: the anthropologist Katherine Verdery, who spent more than three years in the 1970s and 1980s conducting ethnographic research in communist Romania. In 2006, Verdery requested a copy of her file, and the experience of making sense of the political and epistemological principles that organized its production is one of the inspirations for Secrets and Truths. Originally presented for the annual Natalie Zemon Davis lecture series at Central European University in 2012, this ambitious and wide-ranging set of essays reverses the gaze of the security apparatus by treating its archive not as a source of information about its targets, but as an ethnographic object in its own right. Verdery draws upon the files of herself and others, as well as recent scholarship on state security services across the former Soviet bloc, to offer a vivid and nuanced analysis of the “world view and practices” of the secret police and their informers (p. 40) – and thus to contribute to a historical ethnography of the socialist state itself.”

FILME.

Under the Skin, de Jonathan Glazer: „O extraterestră (Scarlett Johansson) pe pământ, care circulă intr-o camionetă prin sate din Scoția, la ceas de seara, pe vreme de toamnă ploioasă, agățând bărbați, în strădanie serială, pentru a le face… ce? Ceva monstruos, nu prea e limpede, din cand in cand sînt scene de oroare pură și e clar că ea (it? păcat că nu avem pronume neutru, căci sexul creaturii, dacă are unul, nu ne e cunoscut) e limpede că arătarea suferă. Vrea să fie umană, dar îi lipsește o înțelegere esențială”. (citeşte mai mult pe pe blogul lui Dan Alexe).

 

În imagine de fundal: Iosif Ross, Benjamin Fundoianu (Fondane), Rodica Wechsler (sora lui B.F), Filip Brunea-Fox si Siegfried Kracauer, Iaşi 1916-1917 (sursa: melidonium.com).