[label shape=”” type=””] Diana Dumitru [/label]

 

În acest studiu[1] ne propunem să descoperim complexitatea întîlnirilor dintre evrei şi ne-evrei în urma Holocaustului din Basarabia și Transnistria. De asemenea, ne vom propune să examinăm particularităţile mediului social creat de manifestările de conştiinţă generate de ipostazele colaborării populaţiei locale cu autorităţile române şi germane în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Folosind interviuri de istorie orală, materiale de arhivă, precum și memoriile publicate, vom aduce lumină asupra contextului sensibil și de multe ori periculos, creat în momentul în care victimele au aflat despre participarea vecinilor lor la crimă, trădare, jaf și indiferență în localitățile în care locuitorii evrei au trăit înainte de război și unde aceştia au fost omorîţi în timpul Holocaustului. În același timp, vom analiza pe scurt modul în care localnicii basarabeni ne-evrei au înțeles importanţa asumării juridice și morale pe care ei au confruntat-o, ca autori sau martori ai crimelor care au avut loc în comunitățile lor față de concetățenii lor.

De la bun început vreau să subliniez că de mai mulți ani cercetez problema relațiilor dintre evrei și ne-evrei în anii 1941-1944,  adică în perioada de desfășurare a Holocaustul. Însă, în această comunicare voi încerca să evidențiez ce s-a întîmplat cu aceste relații după încheierea războiului, sau mai exact după încheierea operațiilor militare în Basarabia, atunci cînd supraviețuitorii evrei ai lagărelor şi ghetourilor din Transnistria s-au întors acasă. Mă voi axa în mod special pe acele schimbări care au intervenit în interacțiunile dintre evrei şi ne-evrei în spațiul basarabean.

Studiul dat reprezintă o primă încercare de a prezenta unele informații preliminare şi analize “crude” ale unui proiect mai nou asupra căruia lucrez la etapa dată. De altfel, mă aflu încă în perioada incipientă de colectare a materialelor de arhivă, de culegere şi analiză a interviurilor cu supraviețuitorii evreii și localnicii ne-evrei; dar și de identificare a unor noi surse potențiale de cercetare. Comunicarea mea va avea niște hotare temporale mai flexibile, întrucît voi încerca să examinez perioada de după intrarea trupelor sovietice în Basarabia, ajungînd pînă la sfîrșitul anilor 40, dar cu unele referințe necesare la anul 1941.

În anul 1944 pe teritoriul Basarabiei se întoarce Armata Sovietică, iar odată cu aceasta se întorc și o parte dintre evreii care au rămas în viață în ghetourile şi lagărele din Transnistria, unde au fost închiși pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial. Unora dintre supraviețuitori le ia săptămîni, alora – luni sau ani, ca să ajungă acasă.

Evident, fiecare dintre cei care a ajuns la locul său de trai anterior încerca cumva să-și restabilească viața, să-și facă un plan despre ce va face mai departe. Întoarcerea acasă a însemnat și întoarcerea la niște amintiri. O parte din aceste amintiri erau foarte grele și traumatizante pentru evreii deportați în Transnistria – ultimile amintiri pe care le aveau din Basarabia țineau de anul 1941. De multe ori acestea erau memorii ale violenței prin care au trecut. De exemplu, unul dintre evreii care s-a întors acasă spunea, că el își amintea mai ales drumul său spre Transnistria. După cum povesteşte el, cînd trecea prin satele basarabene, în unele dintre ele, oamenii ieșeau în stradă și stăteau cu bîte – el le zicea ”ciomege mari”- și încercau să-i lovească pe evreii din coloană – pe cine ajungeau pe acela îl loveau.

O supravieţuitoare din Fălești spune, că chiar în prima zi, mai exact în prima seară cînd practic lumea deja înțelesese că Armata Română este foarte aproape și în unele părți chiar intrase deja în orășel, vecinii moldoveni au început să-i jefuiască pe vecinii lor evrei. Femeia își amintește că unchiul ei a ieșit pentru cîteva minute în stradă și peste ceva timp a revenit înapoi desculți, pentru că vecinul moldovean îi scosese cizmele de pe el.

O altă supravieţuitoare, Țilea Podstavkin, în vara anului 1941 avea 15 ani și amintirile pe care le avea sînt următoarele: era glod, ploaie, urmau să fie deportați cu familia în Transnistria, au mers mult pe jos. Fata, care era cu bunica sa, la un moment dat căzuse într-un șanț plin cu apă, cu glod și nu putea să iasă de acolo. Mult timp Țilea chema, ruga pe oamenii care treceau pe alături să o ajute, s-o scoată cineva din groapă. ”Oamenii treceau, nimeni nu se uita la mine, nimeni nu m-a ajutat.” Pînă la urmă fata a ieșit singură și a mers mai departe. Au fost și alte amintiri, și mai dureroase. Multe dintre ele țineau de masacre, omoruri, violuri și bătări la care au fost supuși unii evreii în localitățile lor de baștină.

Vreau să mă opresc asupra modului în care familiile revenite de evrei, sau indivizii întorși din lagărele din Transnistria, încercau să rezolve problemele cu care se confruntau, fie că era o problemă concretă, materială, fie că era o problemă morală sau psihologică.

Unii evrei reveniți la locul de trai au recurs la o strategie relativ răspîndită în societatea sovietică – să scrie scrisori, plîngeri, cereri, rugăminți de tot soiul, adresate către autoritățile locale și centrale ale statului sovietic. Iată cîteva exemple: o scrisoare a unei persoane care se numea Vilena Zelțer, trimisă în februarie 1945 primului secretar al Partidului Comunist al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, întreba printre altele: „de ce noi sîntem primiți peste tot cu răceală, cu indiferență? De ce pe noi mulți ne întreabă: de ce v-ați întors înapoi?” (rus. Зачем вы вернулись?). Altcineva a scris o scrisoare către Comitetul Central al RSSM în care sugera autorităților: „ar fi bine să investigați, ia vedeți, cine a omorît toți evreii în Rujnița și explicați, vă rog, cum e posibil ca pogromiști și jefuitori de genul lui Matvienco Nicolai să țină poziții oficiale în sat la noi?” Acest Matvienco Nicolai era președintele sovhozului local. E clar, că această scrisoare avea un scop bine definit și transparent – aici se voia, în cazul dat, pedepsirea  persoanei menționate. Scrisoarea dată a avut un anumit impact: în documentele de arhivă am găsit o notă succintă, care anunța că cazul a fost verificat, informația respectivă a fost confirmată, iar Matvienco a fost eliberat din funcția de președinte al sovhozului. Nu se cunoaște dacă acesta a fost tras la răspundere sau nu.

Altă modalitate de confruntare a memoriilor traumatizante (ce țineau de anul 1941) și a realităților dezolante ale epocii postbelice era de a pleca din localitatea în care evreii supraviețuitori au trăit anterior. În rezumatul comunicării mele am oferit rezumatul unui asemenea caz: o familie evreiască din satul Corpaci, raionul Edineț, care fusese deportată în Transnistria a revenit după 1944 în satul natal. Oamenii din această familie mărturisesc că ceea ce au văzut ei în sat după război “era mai groaznic decît ceea ce s-a întîmplat cu dînșii în timpul războiului”. Nu doar casa era jefuită. De fapt, casa era jefuită totalmente și lucrurile lipseau (pe podea au găsit aruncată doar cartea de rugăciuni a mamei, bucăți de cărămidă și cioburi de sticlă). Însă, într-un fel, acest fapt era mai mult sau mai puțin “obișnuit” şi “de aşteptat”. Dar ei au aflat anumite lucruri despre care nu ştiau anterior, dar despre care toată lumea din sat vorbea. Au aflat, de exemplu, că vecina lor, care în perioada interbelică fusese tot timpul prietenă bună cu mama acestei familii de evrei, a fost prima care a venit și a jefuit totul din casă. Mai mult chiar, această vecină se lăuda la toți vecinii din jur: „Dacă ea [evreica] se întoarce, o voi hăcui ca pe un curechi!” Pe urmă ei au aflat că consătenii lor i-au pus pe doi evrei (care inițial plecaseră din sat, apoi reveniseră imediat în vara anului 1941) într-o luntre și i-au dat drumul pe rîul Prut. Sătenii stăteau pe malul rîului și au aruncat cu pietre în luntre pînă aceasta s-a răsturnat, iar cei doi evrei s-au înecat. Au fost mai multe întîmplări din acestea, în care au fost implicați oameni din satul lor, pe care ei îi cunoșteau bine și de la care nu s-ar fi așteptat la asemenea fapte. Odată ce au aflat despre aceste întîmplări, evreii reîntorși în sat au ajuns curînd la concluzia, că “nu poți ști niciodată ce se petrece în mintea celui care se numește prieten” și că nu-şi vor putea construi o viață nouă mai departe cu acești oameni pe care îi cunoșteau şi cu care au prietenit cîndva. Decizia mai multor asemenea familii evreiești era că trebuia să repornească totul de la zero, cu alți oameni, în alt loc.

Un alt grup de supraviețuitori evrei prefera o altă soluție unor probleme similare: ei insistau să se facă dreptate, iar cei care au făcut lucruri rele să fie aspru pedepsiți. Aşadar,  acești martori și victime ale Holocaustului s-au adresat autorităților legale, au depus mărturii prin care îi învinuiau pe făptași; adică au încercat să acţioneze pentru ca justiția să-i tragă la răspundere pe cei care, în opinia lor, erau răufăcători. Există o serie de exemple care ar putea ilustra această afirmație. Ne vom referi la doar cîteva dintre ele,  cazuri cînd evreii supravieţuitori apar în procesele de judecată ca acuzatori ai făptașilor ne-evrei. Un exemplu ține de pedepsirea gardienilor din ghetoul din Fălești — un fel de ghetou temporar – în care evreii au fost închiși timp de cîteva luni, pînă au fost deportați în Transnistria. Cîteva persoane din oraș (ne-evrei) au fost numiți în calitate de “supraveghetori” ai ghetoului, iar comportamentul acestora s-a dovedit a fi oribil. Din documentele din Arhiva KGB-ului aflăm, că după război aceşti „supraveghetori” au devenit obiecții unor dosare penale. Astfel, un oarecare Gheorghe Frățescu, este acuzat că în timpul deținerii acestei funcții îi bătea și îi înfometa pe evrei, în plus, pur și simplu își bătea joc de deținuții ghetoului. De exemplu, cînd evreii mergeau la munci, el le dădea ordine să se culce jos în glod, anume cînd mergeau prin băltoace, sau dezbrăca femeile evreice și le punea să danseze în centrul mulțimii, sau le viola. În acest proces de judecată figurează ca martori o parte dintre cei care au fost deținuți în ghetoul din Fălești. Acești martori insistau ca Frățescu și alte persoane anchetate să fie pedepsite foarte dur.

Într-un alt caz, un supraviețuitor evreu din Dumbrăveni – acolo a fost un masacru al populației evreiești în care a fost implicată Armata Română, locuitorii din sat, dar și locuitorii din satele vecine – o persoană care a primit 32 răni de cuțit în timpul masacrului, dar a supraviețuit totuși, a depus mărturie despre tot ce s-a întîmplat în vara anului 1941 în acest sat. O altă evreică supraviețuitoare a masacrului a depus și ea mărturii, deși a fost bătută în așa hal încît pur și simplu nu-și putea aminti după război nici măcar fețele agresorilor.

Grație mărturiilor depuse au fost deschise dosare împotriva a sute de oameni. Am reușit să văd dosarele a cel puțin 160 oameni care au fost judecați în cadrul acestor dosare. Majoritatea celor acuzați erau învinuiți de „comportament antisovietic”, acuzație care includea și violență comisă împotriva evreilor. Cunoaștem cu certitudine că numărul persoanelor arestate pentru aceste crime este cu mult mai mare decît cifra menționată, doar că nu toate dosarele sînt astăzi disponibile pentru cercetare. Sînt sigură că va veni timpul cînd vom avea la dispoziție mai multe dintre dosarele care se află astăzi în arhiva SIS-ului moldovenesc.

Pe ce se bazează afirmația mea că astfel de cazuri au fost cu mult mai multe? Există indici sugestivi în această privința. De exemplu, în Arhiva Organizațiilor Social-Politice de la Chişinău, fosta arhivă a Partidului Comunist, am găsit o referință care indică că doar în luna mai 1945 în raionul Orhei au fost arestați 345 oameni. Despre faptele lor se povestește foarte sumar: Guzun Grigore – în 1941 a trădat pe evreii Zamoiskii; Mișin Daniel a participat la căutarea evreilor pe care-i dădea în mîinile nemților; Maznic Timofei a participat la împușcarea evreilor. Acestea sînt nume noi pentru mine, nume pe care nu le-am văzut în dosarele cercetate anterior. Ceea ce înseamnă că există un număr relativ mare de dosare, care încă nu au fost cercetate.

100_4439În plus, găsim în unele dosare, cînd se iau depoziții, liste cu mai multe nume ale oamenilor care au participat la acte criminale comise împotriva evreilor în vara anului 1941. Doar o parte dintre acești oameni au fost găsiți și trași la răspundere, pe cînd alţii au dispărut, atît în timpul războiului, cît și după război, și astfel au scăpat din plasa aruncată de justiția sovietică imediat după război. O altă parte din făptași au decedat pe front.

Este interesant să analizăm percepțiile evreilor asupra modului în care funcționa justiția sovietică. Voi cita fragmente din cîteva documente ale KGB-ului – documente în care  se încearcă a evalua dispozițiile printre populație privitoare la procesele postbelice. În unul dintre acestea este citat un oarecare student Șapirov, care reacționează bucuros la aceste procese de judecată: „În sfîrșit a început răzbunarea pentru sîngele evreiesc care a fost vărsat! Din păcate, ei nu judecă prea mulți oameni.” Mai departe acesta se întreabă: „oare doar în Moldova există atît de mulți criminali?”

Inițial, în procesele publice de judecată erau cercetați mai ales soldații români sau germani, pentru că era mai ușor de explicat și de exemplificat crimele de război. În acest context, un oarecare contabil Șvarțman zicea: „E bine că-i trag la răspundere pe nemți și români, dar totodată ar trebui de văzut și pe cei care i-au ajutat să comită aceste atrocități.” Adevărul era că, de cele mai multe ori, procesele de judecată împotriva oamenilor din sate, cei care au participat la crime împotriva evreilor, erau procese care se desfășurau cu ușile închise. Cunosc doar cîteva cazuri în care pedeapsa, în acest caz execuția, avea loc în satul de unde proveneau criminalii: cîțiva indivizi au fost condamnați la moarte prin spînzurare – ei au fost aduși și executați în satul unde locuiau.  Aceasta reprezintă o practică curioasă și, presupun, că efectuată în regim de urgenţă, deoarece se implementează exclusiv în ultima etapă a războiului, iar investigațiile erau făcute preponderent de către reprezentanții SMERȘ-uui. Asemenea execuţii aveau cumva și un rol ”educativ” și ”demonstrativ” pentru populația localnică.

Problema bunurilor familiilor evreiești era una foarte acută imediat după război. Desigur că au apărut conflicte numeroase legate de proprietate. Ceea ce apare în toate sursele consultate, este că proprietatea supravieţuitorilor a fost jefuită în întregime de către populația locală ne-evreiască. După cum rezultă din izvoarele de istorie orală, mai ales din mărturiile ne-evreilor din localitățile rurale, această proprietate a fost jefuită chiar în primele zile ale intrării trupelor române în Basarabia în 1941. Zeci de mărturii descriu  atmosfera carnavalescă din acele zile, în care sătenii ne-evreii cărau de la casele evreilor perne, covoare, mobilă, tacîmuri, produse alimentare, haine, jucării, chiar și albume cu fotografii de familie. După război, evreii reveniți acasă erau colpleşiţi de un sentiment insuportabil cînd își recunoşteau lucrurile în curțile vecinilor: butoaie scoase din beciuri pentru a fi spălate înainte de noua recoltă, rufe înșirate la uscat, perne și covoare care erau scoase din casă pentru a fi aerisite…

Cîteva exemple din mărturiile supraviețuitorilor ne descriu amploarea acestor jafuri. Cineva povestește: „noi cînd ne-am întors acasă toate bunurile noastre erau în mîinile localnicilor”. Altcineva spune: „vecinul nostru moldovean ne-a luat casa, ne-a luat tot ce era în casă, absolut totul”. O altă evreică povestea că atunci cînd s-a întors în satul natal și a văzut lucrurile sale pe la alți oameni a încercat să se ducă să-și ceară bunurile înapoi, dar a fost refuzată și abia în 1947, după ce oamenii aceia au fost trași la răspundere pentru alte acțiuni, mult mai serioase, soția bărbatului care jefuise proprietatea evreiască i-a adus acasă înapoi lucrurile. Este interesant de menționat că, atunci cînd a fost întrebată, în timpul procesului, de ce a furat lucrurile evreiești, femeia răspunse: „Noi nu le-am furat, noi le-am luat pentru păstrare”. Și le-au ”păstrat” pînă în anul 1947, dar le-au întors abia după ce soțul a fost arestat și judecat…

Un detaliu mic și poate nesemnificativ, aflat din acest dosar, indică sentimentul de nesiguranță pe care îl mai simțeau unii dintre supraviețuitori, chiar și după război. Astfel, acea femeie evreică din cazul sus-menționat (era probabil singură, fără soț sau familie apropiată) nu a avut curajul să meargă să-și ceară singură lucrurile de la vecinii făptași, de aceea s-a adresat unui consătean evreu, pe care îl roagă să meargă împreună cu ea, să-i ceară lucrurile înapoi. Cunoaștem acest detaliu datorită faptului că bărbatul evreu a dat și el ulterior depoziții și a povestit cum, după război, la rugămintea femeii, ei au mers împreună la familia cu pricina. Această situaţie reflectă un sentiment de fragilitate pe care l-a simţit femeia, odată ce ea a evitat să meargă acolo de una singură.

E interesant de remarcat că statutul de victimă nu întotdeauna dădea tăria și siguranța necesară, nici convingerea că legea era de partea pătimitului, deși, chiar de la bun început, autoritățile sovietice au transmis mesajul că bunurile personale, apartamentele, casele acaparate în perioada războiului trebuie întoarse proprietarilor legali. Însă, se întîmpla frecvent, că legea spunea una, iar realitățile de pe teren erau altele.

Mai ales în orașe – și în primul rînd în Chișinău – problema cea mai gravă devenise spațiul locativ. Cei care s-au întors din evacuare – familii care se refugiaseră pe timpul războiului în Uzbekistan, Kazahstan și alte regiuni, dar și puținele familii de supraviețuitori chișinăuieni, cînd se întorc înapoi în apartamentele lor, le găsesc deja ocupate. Aici încep cele mai mari conflicte și litigii. Impresia mea este că aceste litigii țin nu atît de relația evreu-neevreu, ci denotă o problemă practică și reală ce ține de necesitatea unui spațiu locativ. Așa cum pe timpul războiului o mare parte din clădirile orașului au fost distruse sau avariate, iar volumul spațiului locativ disponibil se micșorează, între locuitorii orașului începe o confruntare acerbă pentru spațiul de trai.

Din documentele de epocă transpare că statul nu era în stare să facă față situației complicate din domeniul fondului locativ. Norma legală era destul de clară: proprietarul are dreptul fundamental asupra locuinței sale. În fapt, însă, putea să se întîmple în felul următor: proprietarul se întoarce, iar acolo între timp locuieşte o femeie cu trei copii, care e văduva unui ofițer de război sovietic. După lege, orice ofițer sovietic are dreptul la spațiu locativ. Și atunci, locatarii actuali, le zic: „noi ne ducem din acest apartament, dar dați-ne altul”. Iar altul încă nu era. Această situație extraordinară și oarecum, în care soluția nu e evidentă, nu este unică. De exemplu, aceeași Vilena Zelțer pe care am menționat-o mai devreme se întoarce din evacuare cu fetița ei de 9 ani, iar casa ei era ocupată de o instituție de stat, GosIzdat MSSR (Editura de Stat a RSSM). E clar că Editura nu avea de gînd să se ducă altundeva, iar Vilena Zelțer trebuia să aștepte pînă o să li se găsească lor apartament în altă parte a orașului, ceea ce era absolut ireal, pentru că în această situație se aflau mulți oameni. Avem documente care arată că chiar și unul dintre miniştrii RSSM trăia într-o cameră mică cu mama de 70 ani și cu 2 copii, fără baie. Situația fondului locativ era, deci, într-adevăr foarte gravă.

În contextul acesta foarte complicat, apar tensiuni multiple și, deseori, în asemenea situații, sînt spuse multe cuvinte ale căror sens îl putem doar ghici. De exemplu, supravieţuitorilor întorşi li se spunea: „De ce ați venit voi, evreilor, acuma?” Înseamnă oare asta: de ce ați venit voi, ca evrei, sau de ați venit în spațiul acesta de locuit limitat? Și evreii se duc să se plîngă că locatarii casei lor sînt antisemiți şi că s-au comportat în consecinţă. Există, așadar, o sumedenie de asemenea conflicte legate de spațiul locativ.

Este interesant de observat că, pe lîngă frica de justiția sovietică, ne-evreii se uită cu îngrijorare și multă prudenţă la ceea ce ar putea face evreii și ce fel de răzbunare ar putea pregăti în diferite situații. Iată două exemple pentru a ilustra această afirmație. O persoană din satul Onișcani, Călărași, înt-un interviu mi-a povestit că la ei în sat trăia un oarecare Ion Balercă, care în 1941 a omorît o evreică care se numea Ita și că el a scăpat cumva de năvodul KGB-ului după război. Acel om îmi mai povestea că: „a venit vremea și Ion Balerca s-a îmbolnăvit și s-a dus la spital la Călărași, iar acolo era medic-șef Roza, sora Itei. La spital cică lui Balerca i-au pus o injecție, a venit acasă, s-a așezat pe pat și gata, s-a dus. N-a trecut mult timp și s-a îmbolnăvit și feciorul lui [Balercă] și s-a dus tot la spital, tot la Călărași, și tot a murit și el. Eu aveam un cumnat, Balercă, care tot s-a îmbolnăvit, dar el a zis că nu merge la spital: acolo toții Balercii mor.” E un caz curios și desigur avem multe semne de întrebare: în ce măsură acest incident este folclor sau provine dintr-o experienţă reală? S-a întîmplat sau nu, aceasta contează mai puţin în cazul dat. Acest caz arată frica, sentimentele care existau și discuțiile care circulau în localitate printre oameni; inclusiv frica de a nu fi pedepsit prin alte mijloace, suprapusă pe un sentiment de vină și de așteptare a unei pedepse oarecare.

Un alt caz curios ține de masacrul de la Pepeni – unul dintre masacrele cele mai cumplite şi cele mai mediatizate în perioada contemporană. Astăzi noi cunoaștem că imediat după declanșarea războiului sovieto-german, în Pepeni au fost adunaţi un grup de peste 200 evrei care încercau să se refugieze. În perioada aceea situația pe teren nu era prea clară, căci Armata Sovietică ba se retrăgea, ba se întorcea. Totuși, în sat se instaurase administrația româna, exercitată prin prezența unui șef de jandarmi cu doi ostași subalterni. Noua administrație a închis în clădirea primăriei grupul de evrei. Deoarece circulau zvonuri că Armata Sovietică urmează să cucerească satul înapoi, șeful jandarmeriei s-a adresat populației locale cu rugămintea: “noi avem evreii ăștia închiși în clădirea primăriei, cine vrea să vină să omoare evrei?” Atunci au venit o mulțime de localnici, care cu sapa, care cu hîrleț, cu furca, cu bîte, şi timp de o noapte i-au omorît pe toți evreii din interiorul clădirii. La început jandarmii s-au postat în dreptul ușii și au încercat să-i împuște pe evrei, au aruncat chiar o grenadă în interiorul clădirii. În încercarea lor de a se salva evreii încercau să iasă pe geamuri, din acest motiv localnicii au fost puși în jurul clădirii, ca să-i omoare pe evreii care încercau să fugă. Pe urmă acest grup de localnici asasini au intrat în clădire și i-au omorît unul cîte unul pe evreii care mai erau încă în viață și care sperau să se ascundă după cadavrele celor omorîți.

Unul dintre locuitorii din Pepeni, Ion Grosu (în timpul masacrului era adolescent), a văzut cum oamenii din sat a doua zi cărau morții din clădirea primăriei, iar cînd a intrat ulterior în clădire, a văzut cum sătenii spălau urmele de sînge de pe podea și de pe pereți. Grosu a rămas bîntuit de aceste amintiri. După război Ion se ducea frecvent la Bălți, cu diferite treburi – cumpărături etc. Hotel la Bălți nu era, evident, și de multe ori cînd trebuia să stea peste noapte plătea… unor evrei care aveau case acolo. Și povestește că odată stăpîna l-a întrebat: „Da’ matale de unde ești?” El îi răspunde: „Din Prepelița.” Apoi ea îi întrebă şi pe alți găzdași care erau acolo: „De unde e omul ista?” Ei îi răspunseră: „Din Pepeni”. Şi atunci ea îl întrebă pe găzdaşul cu pricina: „De ce m-ai amăgit?” Şi el răspunse: „Ştiți la noi ce s-a întîmplat în Pepeni, și eu m-am gîndit că nici nu mă veţi primi în casă.” La care stăpîna îi zice: „Ei hai, du-te și te culcă și tu.” Incidentul dat ne demonstrează că un sentiment de vină colectivă persista printre locuitorii satului Pepeni, chiar și printre acei care fuseseră prea tineri pentru a fi învinuiți de violența comisă în satul lor. Unii vor purta un timp îndelungat povara crimei comise de consătenii lor împotriva evreilor.

Ultimul aspect pe care aș vrea să-l abordez sumar ține de faptul că după război statul sovietic începe să-și schimbe cumva atitudinea față de evreii sovietici, inclusiv și din cauza acestui ghem de circumstanțe noi, care apar după al Doilea Război Mondial. Dacă pînă la război statul sovietic se uita la evreii ce locuiau în URSS doar ca la un grup loial regimului, un grup care a fost dezavantajat în perioada imperială, acum începe să atragă atenția la alte aspecte. În primul rînd, o parte dintre plîngerile zgomotoase și răsunătoare a evreilor încep să irite persoanele suspuse. Apoi, mai exista și Comitetul Antifascist care a funcționat foarte bine în anii războiului și care, chiar dacă războiul se terminase, funcționa în continuare, apărînd interesele comunității evreiești, inclusiv prin intermediul unor scrisori adresate conducătorilor sovietici: Stalin, Molotov, Beria, adică persoanelor numărul 1, 2, 3 în stat.

Conducerea sovietică a mai înțeles un lucru: comunitatea evreiască ar putea fi periculoasă din cauza că ar avea legături destul de puternice și strînse cu statele capitaliste, ceea ce o deranja cel mai tare. Conducătorii URSS și-au dat seama că diaspora evreiască, care se afla în afara statului sovietic, este foarte puternică şi influentă, iar acum a căpătat un interes direct faţă de evreimea din Uniunea Sovietică. Aceasta din urmă a început să contacteze frecvent diaspora evreiască, inclusiv cea din SUA, din Canada, din alte state și au început să scrie scrisori, să le ceară ajutor material. Aceste lucruri au pus pe gînduri statul sovietic și l-au făcut cumva să-i treacă pe evrei din categoria de persoane de încredere în persoane cu o loialitate pusă sub semnul întrebării.

 

[1]Acest text este o formă adaptată a prezentării făcute de Diana Dumitru în cadrul evenimentului organizat de http://www.platzforma.md şi Forumul PLURAL la Cocoşul Roşu (Chişinău, str. A. Şciusev, 79) pe 13 iunie 2014.